Vad aproape peste tot, la toate magaziele bisericesti, la toate tarabele si pe toate drumurile, asa zisele icoane, care nu sunt decat printuri lipite cu aracet de bucata de pal ieftin, dar care au nelipsita stampila cu „sfintit”, care le face cu devarat bune si valoroase in ochii crestinului. In acelasi timp, icoanele pictate sunt vazute ca raritate si obiect traditional, le mai gasesti pe la targuri, sau prin consignatii. Daca pana de curand intotdeauna erau icoane pictate in biserici, mai nou, incep sa vad din ce in ce mai des chiar si in fata altarului coloratele printuri.

Dar ce inseamna icoana in definitiv? Care este problema unui print? Este el gresit chiar daca nu reprezinta nici o abatere de la canon?

Icoanele sunt reprezentari vizibile ale unor privelisti tainice si suprafiresti, potrivit Sfantului Dionisie pseudo-Areopagitul. Adica, ele au o incarcatura sfanta inca din momentul conceperii lor.

Rolul icoanei este de a fi o fereastra intre crestin si lumea divina. Si asa cum prin fereastra poti vedea lumina sau doar un geam intr-un cadru de lemn, asa si prin icoana poti vedea un sfant, un model, un ajutor, sau o scandura pictata.

Eu o sa ma opresc acum la a vedea icoana ca pe o scandura pictata sau printata, pentru ca daca scandura pictata poate fi considerata si opera de arta la o adica, apoi cea printata nu poate fi considerata decat cel mult kitsch.

Lemnul pentru icoana este cautat atent, este tratat corespunzator, apoi este preparat dupa retete vechi, a caror rezistenta a fost probata de insasi trecerea timpului. Apoi icoana este pictata conform unor canoane clare, stabilite la Sinoadele Ecumenice. Abaterile de la aceste canoane nu sunt de obicei tolerate. Toate chipurile, vesmintele, scenele sunt clar stabilite si au o semnificatie aparte. In Erminia Picturii Bizantine, Dionisie din Furna face chiar o descriere a tuturor sfintilor si scenelor din intreg calendarul crestin. Deasemenea, descrie cu minutiozitate toate etapele care trebuie trecute in vederea crearii unei icoane care sa reziste in timp si care sa fie bineplacuta lui Dumnezeu dar si ochiului muritorului de rand.

Icoana in viata crestinului este foarte importanta. Orice crestin, oricum ar fi el, are o icoana in casa. Inca din primele secole ale crestinismului, desi toate canoanele de azi nu erau stabilite, crestinii simteau nevoia de protectie, de ajutor. Si, pentru ca ochii duhovnicesti nu sunt larg deschisi, incat sa vada si cele nevazute, decat la sfinti, cuviosi si oameni cu sufletul curat, crestinii de rand au apelat la diferite obiecte cu rol de protejare, mijlocire etc. Asa au aparut icoanele, cruciulitele, diferite iconite sau pandantive portabile. In timp, s-au stabilit canoane, s-au dezvoltat artele plastice si s-a ajuns chiar la diferite stiluri (bizantin, romanic, gotic, renasterea etc.) in functie de zona in care s-au dezvoltat. Spatiul romanesc, fiind in sfera de influenta a Imperiului Bizantin, a adoptat si a dus mai departe, chiar dupa caderea Bizantului, spiritul si arta bizantina, pana astazi (mai putin Transilvania, care s-a dezvoltat pe filiera vestica, primind influente occidentale). Din nefericire, cei patruzeci de ani de comunism au mai distrus din credinta romanului, si, desi nu au reusit sa o anihileze au facut-o mai slaba, au mai pierit din traditii etc. Si astfel, intra in peisaj printul. Pentru ca, na, tot icoana e si aia.

Ce e rau la un print? In primul rand ca e un kitsch. Da, stiu, termenul este foarte controversat. Dar, la o privire sumara, kitschul in arta plastica, incearca sa imite anumite tehnici, materiale, efecte printr-un mod mult mai ieftin si rapid. De exemplu stucaturi din polistiren tencuite, statui din gips vopsite incat sa para bronz si icoane printate.

Ce este gresit la un print? Pai, simplul fapt ca este o hartie lipita pe un pal si vanduta la un pret cel putin dublu fata de costurile de productie este o mare batjocura fata de cumparatorul nestiutor. Faptul ca este o industrie de profit. Este un produs in serie.

Icoana, ca manifestare fizica a spiritualitatii, nu poate fi un produs in serie si nici unul industrial. Dar de aici deja devine o problema de etica.

Este gresit chiar daca nu are nici o abatere de la un canon? E gresit pentru ca e un kitsch. Pe de alta parte, gandirea omului, imaginatia sau mana pot face abateri de la canoane, tusul unei imprimerii este un mecanism. Insusi faptul ca icoana de pe perete este produsul in serie al unei imprimante, este destul de necanonic.

Apoi mai intervine si un oarecare snobism al cumparatorului. Adica vede o icoana faimoasa la televizor, biserica etc., si apoi o vede la taraba ca print. Pai, na, sa n-aiba si el acasa icoana aia faimoasa... In primul rand, nu este deloc icoana aia faimoasa. Este doar una care arata ca aceea. Pentru ca actul artistic, ca orice alt act tipic uman, este unic si irepetabil. Sau, o alta situatie ar fi: pai cum sa aiba o singura icoana pe perete? Si de ce doar pe un perete? Spiritualitatea si credinta nu se masoara in numarul de icoane din casa si nici in cat de mari sau mici sunt. Ci in ceea ce vezi prin ele, ca fereste, cum am mai zis mai sus. Iar daca tu vezi in aceste ferestre doar cat de colorate si noi sunt, apoi, poti sa le dai jos, ca iti sunt inutile. Drumul spre mantuire nu e niciodata pavat cu icoane colorate, mari si noi, ci cu sfinti, martiri, fapte. Dar, iarasi, intru in probleme de subtilitate. Pentru ca mania icoanelor noi sau bisericilor proaspat pictate este o problema ce aduce mai mult rau decat bine.

Icoana pictata nu este ceva traditional sau care trebuie privita ca o raritate sau ca un obiect de artizantat. Ci este icoana, in adevaratul sens al cuvantului.

Drept concluzie, un citat din Pavel Florenski:

„Iata, ma uit la icoana si spun in sinea mea: Este Ea insasi, nu o reprezentare a Ei, Ea insasi, contemplata indirect, prin mijlocirea artei iconice. O vad pe Maica Domnului, pe insasi Maica Domnului, si ma rog chiar Ei, fata catre fata, si catusi de putin reprezentarii. Pentru ca in constiinta mea nu apare doar o reprezentare, care n-ar fi decat o scandura vopsita, ci apare insasi Maica Domnului." (Pavel Florenski, „Iconostasul”, Fundatia Anastasia, 1994, pag. 161)

Daca icoana transcede in sufletul crestinului conditia de imagine si devine realitate, atunci intr-adevar, problema printului este doar una de simt estetic, prea neimportanta in fata vesniciei. Dar, de cele mai multe ori, ea se limiteaza la imagine.