ACEŞTI NETREBNICI CARE NE CONDUC

Ce caută aceste elemente nesănatoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicaieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trai fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplina conştiinţă?

PARALELE ECONOMICE (III). Legile sunt bune, dar nu se potrivesc

Stan găseşte azi o pungă înainte de a fi pierdut-o Bran. Care-i urmarea judecătorească? Se discopere lucrul, şi Stan mănâncă mai întâi bătaie de la primar şi de la subprefect, apoi e închis preventiv, pierde zece zile de lucru, câte un franc pe zi - fac zece franci. Judecătorul de instrucţie îşi pierde ziua cu dânsul, în loc de-a se ocupa c'un delict mai complicat, deci punem leafa lui zece franci - fac 20. Judecata tribunalului corecţional ţine 10, fac 30.

PARALELE ECONOMICE (II)

Să zicem, bunăoară, că cineva are un palat cât al lui Vodă, şi venituri numai de pe un petec de cincizeci de pogoane; va putea el să ducă traiu de Domn, să ţie slugi multe de pe petecul lui de moşie?

PARALELE ECONOMICE (I)

Trebue să admitem că între anii 1830 şi 40 vor fi existat abuzuri şi neajunsuri îndestule în ţările noastre, pentru că neajunsurile se ţin de natura lumii aceştia, încât oricând ne putem ruga, ca bătrânii, ca să nu dea Dumnezeu omului atâta necaz cât poate duce. În epoca aceea în care s'a născut regulamentul, şi-au ivit căprui şi cele dintâiu idei liberale, şi, ca totdeauna, relele de atunci au fost atribuite claselor stăpânitoare.

Plăcinta noastră constituţională şi libertăţile publice

Sociologia nu este până acum o ştiinţa, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotarât şi inevitabil.

Plăcinta noastră constituţională şi libertăţile publice

Sociologia nu este până acum o ştiinţa, dar ea se întemeiază pe un axiom care e comun tuturor cunoştinţelor omeneşti, adică întâmplările concrete din viaţa unui popor sunt supuse unor legi fixe, care lucrează în mod hotarât şi inevitabil. Scriitori care, în privirea ideilor lor politice sunt foarte înaintaţi, au renunţat totuşi de-a mai crede că statul şi societatea sunt lucruri convenţionale, răsărite din libera învoială reciprocă dintre cetăţeni: nimeni, afară de potaia de gazetari ignoranţi, nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui stat.

Răspuns la atacurile unui contimporan

Se zice că aş fi susţinut:
1. Că numai despotismul este fericirea şi progresul popoarelor;
2. Că ţăranul trebue să rămână ţăran, robul rob, boerul boer etc. (prin urmare, organizare de caste ereditare);
3. Că este rău sistemul nostru constituţional, care dă drept la alegeri, înlesnind scribilor a ajunge la afacerile statului;

DEZBINAREA POPORULUI ROMÂN (II)

O soartă mai fericită, însă totuşi foarte asemănătoare cu aceea a Moldovei, are Ţara Românească. Acolo se statorniceşte dinastia Basarabilor şi ajunge repede la o culme de la care - prin o întâmplare analogă cu cea din Moldova - intră discordia în roiul de albine vorbitoare.

Intr'adevăr, după Tugomir Basarab - a cărui începătură se perde în noaptea unei istorii, străfurgerate din când în când de numele Banilor Basarabi - urmează Alexandru, care bate pe regele Carol Robert, apoi Vladislav, care întinde repede marginile ţărei. La 1360 el e Voevod al Ţărei Româneşti, la 1365 Ban de Severin, la 1368 Duce de Făgăraş. Urmează Radu Negru care bate pe Ludovic cel Mare, regele Ungariei, şi câştigă deplina autonomie a ţărei sale. El lasă doi fii: Dan şi Mircea.

DEZBINAREA POPORULUI ROMÂN (I)

Cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atâta vom trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea, căci uşor s'ar putea ca să falsificăm vederea acestei călăuze destul de credincioase şi să agităm cu vehemenţă prin întuneric, în luptă cu fantasme. Inimă foarte caldă şi minte foarte rece se cer de la un patriot, chemat să îndrepteze poporul său, şi fanatismul iubirei patriei, cel mai aprig fanatism nu opreşte de fel, ca creerul să rămâe rece şi să-şi îndrepteze activitatea cu siguranţă, să nimicească adevărata cauză a răului şi să o stârpească cu statornicie de fier. Precum un medic nu va combate simptomele numai, ci cauza unei boale şi va sfătui să se înlătureze mediul în care ea a trebuit să se nască, tot aşa vom privi şi noi individul naţionalităţii româneşti în desvoltarea sa şi comparând pe aceasta cu norma legilor fiziologice ale societăţii, vom arăta de unde a trebuit să se nască neorânduelile în viaţa economică a poporului, care l-au făcut accesibil unei influenţe economice străine.

PREOTUL CATOLIC, FUNCŢIONARUL IMPERIAL ŞI COSMOPOLITUL - ELEMENTE DE DISCORDIE ŞI STĂPÂNIRE A EUROPEI

Imperiul Roman în decadenţă dedese naştere unei religii cosmopolite, care continua oarecum cultura şi ideile antice, deşi sub o formă foarte modificată. Aceasta era religia creştină - mai cu samă ramura catolică. Catolicismul întinsese peste Europa un painjiniş subţire de idei religioase, ostaşul îmbrăcat în fier al Romei vechi se schimbase în miles ecclesiae, îmbrăcat în rasă; astfel se formează o putere nevăzută, pretutindeni străină şi pretutindeni acasă, care încerca a realiza idealul imperiului universal. Imperiul, care se formează sub acest painjiniş, se numeşte Imperiul Roman.

"L'ETAT C'EST MOI" - UN PRINCIPIU MONARHIC SUSŢINUT DE POPULAŢIUNE. ASASINAREA LUI GRIGORIE GHICA

Periodul al doilea al istoriei moderne, de la încheierea răsboiului de treizeci de ani până la revoluţia franceză, se caracterizează prin întemeierea puterii statului în persoana monarhilor. Or unde un monarh zicea "L\'état c\'est moi", el avea concursul populaţiunilor, sătule de rapacitatea multiplă a sutelor de mii de mici tirani feudali, din care fiecare era pe pământul său stăpânitor absolut. Aceşti reprezentanţi ai libertăţii absolute, ai liberului veto au ruinat statele, unde ei conduceau afacerile, pe când ideea monarhică, deprinzând comodele caste ale evului mediu la muncă, a consolidat statele unde ea a domnit şi le-a dat puterea uriaşă pe care o au astăzi în Europa. În acest period, pe care cu drept cuvânt îl numim al ideii monarhice, vedem în Franţa pe Ludovic al XlV-lea, în Prusia pe Frideric al II-lea, în Rusia pe Petru cel Mare şi pe Caterina a II-a, în Austria pe Măria Terezia şi pe Iosif al II-lea. Şi tocmai aceste state le vedem şi astăzi cele mai puternice în Europa.

SĂ FACEM UN CONGRES

Suveranitatea şi legislaţiunea trebue să purceadă de la toate popoarele ca atari, şi puterea executivă trebue redusă la simplul rol de maşina fără voinţă proprie, în mecanismul cel mare al statului. Nimeni nu trebue să fie aicia stăpân decât popoarele însele, şi a trece suveranitatea în alte braţe decât în acelea ale popoarelor, e o crimă contra lor. Eu nu înţeleg aicia două popoare ori două coterii, ci pe toate. Dar pentru a efectua aceast reformare într'un stat, unde sunt atâtea rămăşiţe putrede ale trecutului, adică prejudicii fatale şi atâtea maşine vile şi fără de suflet, gata în orice moment de a susţine acele prejudicii, trebueşte o energie eroică, trebue cu dispreţul libertăţii şi a vieţii tale să proclami ceiace ai datoria de a proclama.

E C H I L I B R U L

Condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii sale, e ca să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor unui popor - şi tocmai de aceea dreptul de a formula acele trebuinţe în articole şi paragrafe este, după spiritul timpului nostru, al popoarelor.

Cele trei moduri de a impune dominaţia
Un popor - oricum ar fi el - are dreptul de a-şi legiui trebuinţele şi transacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale; într'un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi. Alt element străin, esenţial diferit de al lui, nu-i poate impune nimica; - şi dacă-i impune, atuncia e numai prin superioritatea demnă de recunoscut a individualităţii sale, cum, de ex., au impus Francezii Românilor. E o influenţă pacinică, pe care cel pasiv o primeşte cu bucurie, cu dispreţul său propriu, fără de a judeca cum că din asta poate să nască nenorocire pentru el

DOMINAŢIA BANULUI INTERNAŢIONAL

De când lumea nu s-a văzut ca un popor să stea politiceşte sus şi economiceşte jos; amândouă ordinele de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma celei politice. Legile demagogiei sunt factice, traduse de pe texte străine, supte din deget, pe când ele ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.