Întîmplarea a făcut să mă găsesc la Sibiu, pe timpul întîlnirii de Cupa Davis dintre echipele României şi Franţei. Aceasta, contînd pentru primul tur al Grupei Mondiale, s-a consumat între 8 şi 10 februarie 2008. Nu sînt gazetar sportiv, dar graţie pasiunii mele pentru acest nobil sport care este tenisul, am fost invitat, în calitate de colaborator al revistei Tenis Partener, să iau parte la pregătirea Centrului de Presă al Sălii „Transilvania”, locul unde s-a desfăşurat confruntarea dintre „daci” şi „gali”. În ciuda faptului că o astfel de activitate are prea puţin de-a face cu meseria de jurnalist şi încă şi mai puţine lucruri în comun cu apetenţa intelectuală pentru sondarea psihologiei jucătorilor de tenis cu instrumentul oferit de psihanaliză, pot să spun că am trăit o experienţă complexă şi benefică.

Am făcut cam de toate, de la traducerea şi retroversiunea atît de necesare la conferinţele de presă şi pînă la redactarea comunicatelor pentru agenţiile jurnalistice ori a fişelor de prezentare privind membri echipelor; de la verificarea şi acordarea acreditărilor de presă şi pînă la aprovizionarea cu apă, sandwich-uri, hîrtie, fax, prelungitoare şi imprimantă a gazetarilor; de la realizarea unor interviuri cu jucători şi membri ai staff-ului tehnic francez şi pînă la aprovizionarea cu reviste a standului revistei mai sus citate. Etc.

Dincolo de diversitatea acestor aspecte, pe cît de eterogene ca natură, pe-atît de invalidante intelectual, ce m-a impresionat cu asupra de măsură a fost lipsa de profesionalism a presei române. Şi pentru că nu se cade să generalizez, voi spune tranşant că e vorba exact despre subţirimea profesională şi deontologică a jurnaliştilor sportivi mioritici ce şi-au ales ca domeniu de predilecţie sportul alb. Faptele şi scenele la care am asistat în calitate de ofiţer de presă m-au făcut să mă crucesc şi să ajung, finalmente, la următoarea concluzie: dacă este adevărat că tenisul românesc de azi e departe de a fi înfloritor, atunci presa autohtonă în materie de tenis străluceşte printr-o mediocritate nu doar exemplară, ci şi printr-o agresivitate ce frizează categoric patologia cea mai gregară.

Să mă explic. De pildă, am participat pasiv la un pseudoincident cu totul aiuritor. În timpul uneia din conferinţele de presă o jurnalistă îşi uitase deschis telefonul mobil (şi trebuie spus că nu era deloc o jună debutantă în meserie!). Colegul meu de la Centrul de Presă a atenţionat-o că aşa ceva este interzis, invitînd-o să închidă telefonul sau să părăsească încăperea. Pe dată, un alt gazetar a intervenit în forţă, apostrofîndu-mi camaradul că nu deţine nici o autoritate în chestiuni de tenis, aşa că mai bine ar păstra tăcerea. De aici şi o tensiune penibilă, care nu  a scăpat gazetarilor francezi aflaţi primprejur. Ceva minor – o neatenţie banală – s-a transformat brusc în motiv de beligeranţă, conflict deschis şi măsurare a „muşchilor” tenisistici, de parcă nu seriozitatea cuiva ar fi fost în culpă, ci pur şi simplu „competenţa profesională”. Aproape că mi-aş fi dorit ca Jo-Wilfried Tsonga să fi părăsit ostentativ camera, aşa cum făcuse cu cîţiva ani în urmă la Bucureşti secretarul de stat american Colin Powell, din acelaşi motiv: uitarea celularelor deschise, după ce atenţionarea fusese deja făcută ab initio. Respectul atrage respect, nesimţirea trezeşte neîncredere.

Iată şi un alt episod straniu legat de meciul de Cupa Davis dintre România şi Franţa desfăşurat recent la Sibiu. După prima zi a confruntării, Franţa conducea aparent detaşat, cu 2-0. Aşa că un titlu incendiar, cum era cel al unui articol publicat într-o jurnal românesc, în genul „Execuţie cu public”, părea 100% justificat. Statistica punctuală a primelor două întîlniri indica însă cu totul altceva – Victor Hănescu fusese învins greu, în trei seturi strînse (7-6, 6-4, 7-5), de numărul 7 mondial, Richard Gasquet, iar Andrei Pavel îşi jucase pînă în ultima clipă şansa, chinuindu-l rău de tot pe recentul finalist de la Australian Open, Jo-Wilfried Tsonga, care, în plus, era şi cu vreo 12 ani mai tînăr (scor: 7-6, 4-6, 4-6, 4-6). Or, după cum specifică Dex-ul, condamnatul la moarte, recte „clientul” execuţiei, nu are absolut nici o şansă, fiind victima absolut perfectă. Prin urmare, nu ştiu la ce meciuri au asistat onor gazetarii români, dar cu siguranţă că nu era vorba despre întîlnirile primei zile de Cupa Davis România-Franţa… Nu-mi rămîne decît să mă întreb retoric: cui prodest toate aceste vrăjmăşii şi deformări ale realităţii? Iar apoi să adaug, plin de amărăciune: aproape că înţeleg şi aprob indiferenţa lui Arnaud Clément, unul dintre dublerii Franţei, care, la conferinţa de presă de după meciul zilei a doua, în loc să urmărească întrebările gazetarilor români, dialoga în surdină cu un reporter francez, cu toate că protocolul specifica clar ordinea şarjelor de întrebări. Probabil că înţelesese şi Clément ce hram poartă jurnaliştii mioritici şi ce calibru au întrebările pe care ei le pot adresa, de unde şi aroganţa afişată cu dezinvoltură. De unde nu e, nici Dumnezeu nu cere…