Mama-mare

Ideea de a scrie despre Mama-mare (cum îi spuneam noi, strãnepoţii) mi-a venit de câteva zile, privind la cea mai preţioasã moştenire pe care i-a lãsat-o mamei (vederile, cãrţile poştale şi fotografiile).

Pe jumãtate rusoaicã, în 1928, la 26 de ani, a venit la Bucureşti, singurã-singuricã, tocmai din buricul Chişinãului. Spirit voluntar şi independent, modernã şi rãzbãtãtoare, precursoare a emancipãrii feminine a celei de-a doua jumãtãţi de secol XX, Mama-mare urmase pensionul şi o şcoalã de surori medicale. Din câte am aflat, la vremea aceea, nu avea nevoie de bani. Strãbunicii mei, unchii dar şi bunicii ei erau negustori cu oarece stare în urbe, iar obiceurile pãmântului spuneau cã femeile trebuie sã fie gospodine bune şi sã se mãrite.

Nu am aflat ce anume a determinat-o sã vinã în capitalã. Poate nevoia de a se simţi liberã sau, poate, o dragoste. Poate un trai mai bun...

Mama-mare era o femeie frumoasã: înaltã, brunetã cu ochii verzi, cu un pãr negru, des si aspru, pe care şi-l îngrijea cu pioşenie chiar în amurgul vieţii.

Din pãcate, soarta nu a fost generoasã cu ea. A ajuns în capitalã si a învatat tarziu limba romãnã (în casã şi la şcoalã vorbise doar limba rusã deşi, dupã mamã, era româncã). Si-a cumpãrat un abecedar pe care l-am ţinut şi eu în mânã acum mulţi ani.

In familie vorbise germana şi puţinã francezã. Prietenele ei au plecat care în Germania, care în Elveţia şi Franţa. S-a încãpãţânat sã stea aici, în mirajul unei capitale interbelice boeme unde şi-a cunoscut, în timpul celui de-al doilea rãzboi mondial, marea dragoste . La 40 de ani, în plin rãzboi, un tânãr ofiţer german a iubit-o cu pasiune. In 1944, Mama-mare i-a nãscut acestuia un copil care, din pãcate, nu a supravieţuit decât doi ani. A murit de tuberculozã, boala conflictelor şi a sãrãciei. In anul în care au vrut sã legalizeze relaţia, dupã naşterea copilului, trupele sovietice victorioase au invadat Bucureştiul.

Urmarea a fost aceea pe care au cunoscut-o milioane de oameni. El a fost deportat şi a rãmas dispãrut, ea a rãmas aici cu copilul, apoi a rãmas doar ea. E drept cã, între timp, a ajutat-o timp de doi ani pe bunica mea, refugiatã la rându-i din calea nãvãlirilor slave (paradoxal, nu?, când faci parte din acelaşi neam). La finele anilor  40 i-a înfiat pe cei trei nepoţi, copii ai fratelui bunicii, rãmaşi orfani de mamã şi de tatã.

Au urmat anii de prigonire pentru ea şi bunica-mea, tot doi la numãr. Au scãpat de deportare. Puţin înainte de naţionalizare, Mama-mare a vrut sã emigreze în America, dar bunicii mei s-au speriat de necunoscut. Au rãmas în România şi au trãit modest, dar decent, regretând şansa la libertate pe care statul le-a oferit-o oamenilor între 1945-1948.

In calitate de verişoarã primarã a bunicii, Mama-mare a botezat-o pe mama; i-a crescut pe cei trei copii ai fratelui bunicii, doar una din fete având urmaşi. I-a fost refuzat dreptul la muncã pânã prin 1960-1962. Ca sã-şi facã anii de pensie, între 1974-1980, a vindut lumânãri la Biserica Colţea.

In ultimii patru ani de viaţã a fost bonã pentru un copil dintr-o familie de la ambasada de-atunci a URSS. Din când în când avea grijã şi de noi (eu şi fratele meu mai mare). Voi regreta tot timpul cã nu am învãţat in casa ruseşte şi germanã. Inteleg cuvinte, expresii, cunosc alfabetul chirilic. Germana am facut-o la scoala. Realizez acum cã reticenţa la adresa limbilor, reticenţã inoculatã de familie şi sistem din motive politice, a fost complet inutilã.

Mama-mare a murit stupid, la fel ca majoritatea bâtrânilor: la 82 de ani a avut o cãzãturã domesticã cu o fracturã ireparabilã din cauza avansatã a osteoporozei.

Imi rãmân în memorie agilitatea ei nervoasã, autoritatea femininã, garderoba de pension şi profunzimea gândurilor şi vorbelor sale. Deşi puţin habotnicã în ultimii ani, Mama-mare nu şi-a pierdut niciodatã umorul şi libertatea. Mamei şi mie ne-au rãmas cãrţile şi vederile, corespondenţa sa preţioasã dintre 1912-1940, imagini cu un Bucureşti idilic pe care îl asociem tot mai greu cu realitatea.

Pentru exemplificare şi în memoria acestei mãtuşi speciale, a oamenilor care au populat centrul, dar şi mahalalele, vã ofer, în serial, câteva dintre fotografii.

Cine ştie? Poate, peste treizeci-patruzeci de ani, se vor reface clãdirile de-atunci aşa cum au fost în realitate. Apoi, este posibil sã-i construim şi pe oameni.

Mirela Nicolae

Radio România Cultural