Se spune că adevărata singurătate este incapacitatea de a o înţelege pe a altora. Nu-mi ştiam nici propria singurătate, nu mă interesa viaţa altora, nu eram un bărbat bine şi cu atît mai puţin pot spune că mă dădeau banii afară din casă. Realizam cu disperare cum trec zilele monoton, împărţite între serviciu şi casă. Locuiam împreună cu ai mei, ocupînd o cămăruţă în mansarda vilei în care stăteau ei şi pentru că poposisem de-abia la maturitate în Bucureşti, nu prea aveam un cerc de prieteni. Rîvneam ca tot omul la o întîlnire cu o fată, dar ce să fac pentru a atrage atenţia cuiva? Pe deasupra mai eram şi ruşinos ca o fată mare, timiditate accentuată probabil şi de practicarea în exces a unor obiceiuri proaste sub pătură, pe care le au tinerii în adolescenţă.

"Tînăr prezentabil, situaţie materială, etc. Doresc cunoştinţă cu o fată în vederea unei prietenii trainice bazată pe..." 

Aş fi putut să curtez o colegă de la muncă, dar pe cine să alegi mai întîi, între tanti Dorina, femeia de serviciu, de vreo 48 de ani, proaspăt întoarsă de la pîrnaie şi tanti Ani, liftiera ajunsă în pragul pensiei şi despre care unii ziceau că ar fi suferit de sifilis. Atunci mi-a venit o idee pe care la vremea respectivă am considerat-o strălucită. Ce-ar fi să dau un anunţa la matrimoniale care să sune cam aşa: "Tînăr prezentabil, situaţie materială, etc. Doresc cunoştinţă cu o fată în vederea unei prietenii trainice bazată pe..."  M-am gîndit că luînd banii pe concediu în avans, voi putea să sucesc cu ei capul unei femei timp de o săptămînă, apoi vom mai vedea. Îmi spuneam că e imposibil ca ochii mei albaştri, tenul smead, firea aplecată spre poezie şi sensibilitate să nu o prindă ca într-un laţ pe cea cu care voi deveni prieten. În ziua cînd a apărut anunţul, telefonul a sunat din sfert în sfert de oră. Tîmp de o săptămînă am conversat cu peste 200 de fete. Desigur, unele vroiau doar să facă mişto, iar altele, din start, păreau după voce şi vocabular, neamuri proaste. Chioropance. M-am întîlnit cu cîteva dintre doritoarele de "tînăr prezentabil şi situaţie" dar am constatat cu amărăciune că numărul celor pe care le plăceam, fără ca ele să poată spune acelaşi lucru despre mine, era sensibil egal cu al celor nasoale, dar care ar fi vrut să fim împreună. Pierderea de timp era evidentă în ambele cazuri. Seară de seară însă, primeam telefon de la o fată din Călăraşi, pe nume Cornelia. Ajunsesem să discutăm zeci de minute despre cîte-n lună şi în stele. N-aveam nici cea mai mică idee despre cum arată, însă reuşise să mă înfierbînte bine şi să-mi stîrnescă curiozitatea, încît îi realizasem un portret după inflexiunile vocale.

O vedeam în fumul de ţigară, în farfuria cu ciorbă pusă de maică-mea pe masă, sau în oglinda de la baie cînd mă bărbieream

Mi-o imaginam înăltuţă, subţirică, nici urîtă, dar nici din cale afară de frumoasă, ci numai bună pentru un tip ca mine. Chiar mă gîndeam la ea peste zi şi de-abia aşteptam să vină seara să vorbim. Imediat după 11 telefonul suna. Deveniserăm ca un fel de cunoştinţe vechi şi aflam tot mai multe lucruri unul despre celălalt. Uneori ne alintam. De exemplu, ea îmi zicea "guriţă", iar eu o mîngîiam, "fluturaşul meu". Aşa au tecut vreo trei luni, o perioadă suficientă, în mod normal, pentru a se consolida o prietenie trainică. Lipsea un "amănunt": nu ne văzuserăm niciodată. Credeam că sînt perfect edificat asupra aspectului ei fizic, pentru că în atîta timp de vorbărie mi se matrializase pur şi simplu în imaginaţie. Ce mai, o vedeam în fumul de ţigară, în farfuria cu ciorbă pusă de maică-mea pe masă, sau în oglinda de la baie cînd mă bărbieream. Eram amorezat, gata! Povesteam cunoscuţilor despre ea şi îmi ziceam că aş putea să o recunosc dacă ar trece pe strada mea. Pe parcursul convorbirilor telefonice ajungeam de multe ori la intimităţi. Îmi spunea că atunci cînd ne vom întîlni să ne sărutăm, fără să ne spunem nici un cuvînt. Puţin mai rămăsese să facem dragoste prin firul telefonului, dar nu cum fac cei de la 8989, unde femeia respectivă e disponibilă oricui şi te mai şi costă o căruţă de bani. Între noi se putea vorbi deja de devotament şi ne purtam grija unul altuia. Încetul cu încetul se adunaseră cam toate elementele unei prietenii, era nedrept să nu ne vedem, pentru că în fond nu ne despărţeau mii de kilometri. Mai aflasem că are o situaţie bunicică, casa ei, chiar şi o Dacie însă momentan nu lucrează nicăieri.

-Dar dacă ne vom căsători, am întrebat-o, din ce o să trăim?

-O să ne descurcăm, guriţă, vom picta tablouri şi apoi le vom vinde în piaţa Matache...

Într-o vineri seară am stabilit împreună să ne întîlnim chiar a doua zi.

-Nu îţi face probleme, Cornelia, ai să rămîi la mine peste noapte, o să petrecem tot week-endul împreună.

-De abia aştept! zise ea gîtuită de emoţie. Uite, ne vedem mîine la 10 dimineaţă în faţa ieşirii de metrou de la Teatrul Naţional. Ca să mă recunoşti, voi ţine în mînă un disc.

În primul rînd, îmi imaginam că vom face dragoste toată noaptea şi că în zilele ce vor urma vom răzbuna lunile în care nu ne-am văzut. De abia am adormit în noaptea aceea şi numai după ce am luat două pastile de Diazepam. Nerăbdarea îmi ţîrîia în cap ca un ceas deşteptător.

"Fluturaşul meu" avea în jur de 150 de kilograme

A doua zi de dimineaţă m-am pus la patru ace şi cu 10 minute înainte de întîlnire mă îndreptam ţanţoş spre locul fixat. Am zărit-o încă de la mare distanţă şi nu-mi venea să cred ochilor. Doamne, Dumnezeule Mare, cu ce ţi-oi fi greşti?! Era gigantică, domnule! Hipopotam cu rochie. Camion. Buldozer. T- 34. Cu un cap mai înaltă decît mine, un munte de şunci şi grăsime, cu o expresie a forţei întipărită pe mutră. Purta o pălărie cît o farfurie zburătoare gata de start. Mi-a făcut semn cu discul, aşa cum obişnuiesc poliţiştii să facă cu bastonul cînd vor să oprească o maşină. N-aveam cum să mă dau în lături pentru că de spaimă aveam impresia că fiinţa aceea ocupă tot trotuarul. Nu ne-am sărutat, aşa cum plănuiserăm, întrucît era evident că nu mă puteam cocoţa la altitudinea respectivă, în plus ar fi rîs şi lumea de noi. Am plecat împreună. Dinaintea noastră asfaltul se crăpa, vocea mi se gîtuise şi tremurînd ca varga, păream un cotoi pricăjit păşind alături de o mîndreţe de Saint Bernard. Cei cu care ne petreceam pe drum ne priveau cu ură. Am urcat într-un autobuz şi am ajuns în cele din urmă în Herăstrău. Ea, năduşise cumplit la subraţ chiar dacă eram spre sfîrşitul lui martie. Printre cusăturile rochiei uriaşe care abia se mai ţineau, ţîrîia tranpiraţia. Tăceam amîndoi, uimiţi fiecare de felul în care arată celălalt. De deasupra, capul său imens eclipsase soarele. La un moment dat m-a prins cu nădejde de mînă ca pe un copil tîmpit, iar eu am avut impresia că simt mîna vînjoasă a lui nea Nelu, maistrul meu de la serviciu. Pînă la urmă zice gîfîind:

-N-ai vrea mai bine să mergem acasă la tine, sînt cam obosită după drum

-Haide, i-am spus mamei mele să facă focul în cameră la mine cînd am plecat.

Acestea au fost aproape singurele cuvinte pe care ni le-am adresat atunci. Cînd am ajuns pe strada unde locuiesc, cîinii au început să latre pe la porţi ca ieşiţi din minţi, de parcă aş fi trecut cu o ursoaică de lanţ prin faţa lor. Doar al nostru a zbughit-o în fundul curţii, tînguindu-se amarnic. Vila părinţilor mei are o sufragerie imensă. Cînd a intrat Cornelia pe uşă, spaţiul părea că s-a diminuat simţitor. Ai mei n-au prea înţeles despre ce e vorba. În cele din urmă am urcat în pod. Cămăruţa mea era plină de fum de la godin, iar prietena mea ocupase cu trupul ei jumătate din încăpere. M-a întrebat dacă o iubesc, pentru că doar dacă această condiţie va fi îndeplinită va consimţi să se dezbrace. La scurt timp, veşmintele ei au format o movilă în centrul camerei. Lipsită de rochia mare cît o zi de post şi care o încorseta, părea de două ori mai corpolentă, cu sînii cît două televizoare.

-Ştii, ai fi putut să fii chiar primul meu bărbat pentru că nu m-am mai făcut dragoste decît o singură dată.

"URSS, noi sîntem prietene de două mii de secole..."

Aşadar, "mititica" nu mai era virgină. Dorinţa de a face dragoste venea prin inerţie peste noi şi doar pentru simplul motiv că eu aveam 60 de kiograme şi ea peste 150, nu era să ne lăsăm păgubaşi. Ce, eram fraieri?! Am închis ochii şi m-am căţărat pe masa aceea de carne aproape amorfă. Cel puţin patru arcuri ale recamierului meu amărît au cedat cu zgomot metalic printre şoapte de amor şi contorsionări ca la circ. Madonna mea iubită şi foarte agilă îşi făcea conştiincios datoria, chiar dacă era novice în arta amorului. Stăteam cu ochii închişi în speranţa că n-am s-o văd, iar ea, Corneluşa, mă ajuta cum ştia mai bine să ating punctul culminant. Îmi cînta susurînd la ureche: "Trei iezi cucuieţi, uşa mamei descuieţi sau URSS, noi sîntem prietene de două mii de secole..." Vreo trei ore am smotocit-o încontinuu. Ea pe mine la fel, dar nu şi-a dat seama decît mai tîrziu ce se întîmplase. Am coborît apoi la ai mei şi le-am explicat că sus este o persoană pe care nu ştiu cum să o expediez.

-Lasă, mamă că se duce tăticu' sus şi îi spune el să plece. Stai aici!, m-a liniştit maică-mea.

Am urcat totuşi la mine în cameră, unde o lăsasem şi i-am spus că părinţii mei nu acceptă să rămînă o fată străină peste noapte în casa noastră, atîta imp cît nu sîntem legitimi. A rămas perplexă. Nu-şi credea urechilor. Ea ştia că o iubesc. Pînă să se desmeticescă şi să mai zică ceva, am condus-o frumuşel cu un taxi pînă în Piaţa Victoriei la staţia de metrou. Am plecat acasă ruşinat de ceea ce făcusem. După un timp, am primit o scrisoare de la Cornelia care condamna vehement atitudinea mea de răceală, faptul că profitasem de partea ei feminină, pentru că, nu-i aşa, sufletul contează, nu aspectul fizic! De atunci am oroare de anunţuri al mica publicitate. Nici cînd mi-am pierdut buletinul nu l-am declarat nul. Dă-l dracu', mai bine am plătit amenda.