Când ne gândim la conducători de acum trei sute de ani și la reședințele lor, avem in principal viziunea occidentală a unui Versailles luxos cu prințese cu rochii imense si coafuri extravagante și regi considerați semizei. Mai rar, sau chiar deloc, ne gandim si la spatiul românesc, convinși fiind că aici nu prea era mai nimic.

Ce-i drept, da, Bucureștiul era o adunătură de târguri ce se afundau în noroi la prima ploaie, încât Brancoveanu a trebuit să-și facă drum, ,,Podul Mogoșoaiei”(actuala Calea Victoriei), ca să poată ajunge de la reședința sa în oraș.

Constantin Brancoveanu, ultimul domn pământesc, a adus un aport considerabil arhitecturii românești, prin definirea stilului ce îi poartă numele. Stilul brâncovenesc poate fi considerat o adaptare a barocului la spiritul și la zona noastră și este rezultatul unor decantări stilistice a mostenirii primite de la predecesori, Matei Basarab și Șerban Cantacuzino. Dar, în același timp e limitativ să spunem că e o adaptare a barocului, mai ales că acest stil are alte considerente decât cele prezente in spațiul nostru.

Ca orice monument aflat in spațiul mioritic, și reședința de la Mogoșoaia are un trecut tumultuos ce include devastări, năvăliri, restaurări repetate, modificări ale scopului inițial al clădirii. Acum încă se află într-o zonă liniștită ce îi permite să își păstreze un aer demn.

Versailles pe de altă parte, a fost construit cu scopul de a glorifica. De a aduce conducătorului luxul de care avea absolută nevoie pentru a guvera țara. Intrat in uz cam în aceeași perioada cu modesta reședință de la Mogoșoaia, Versailles va suferi modificări, finisări și ajustări mult timp de aici inainte. Versailles, capitonat cu lux, nu va fi niciodată destul de bun pentru locuitorii săi. Fiecare împărat va avea un cuvânt nou de zis, nu atât legat de guvernare, cât, in principal legat de arte. La un moment dat împăratul se definește prin Versailles, iar acesta la rândul său prin opulență.

Mogoșoaia era o reședință domnească. Era făcută pentru a fi locuită de domnitor cu familia sa, atunci când nu stăteau pe la reședințele din cadrul mănăstirilor Hurezi sau Cotroceni. Pe atunci se pare că toate interioarele erau pictate, iar mobilierul original (cine știe pe unde rătăcit) era in acord cu decorativismul interior și exterior. Deasemenea, exteriorul era tencuit și nu din cărămidă aparenta ca acum. Frumusețea acestuia stă în subtilitate, în valorile primite de la predecesori și transpuse cu eleganță. Totul este măsurat și gândit, iar chiar dacă și Mogoșoaia era luxoasă, nu era datorită opulenței ci prin detalii.

Intr-o discuție legată de moștenirea bizantină, persoanei cu care vorbeam i se părea lipsit de sens mozaicul. Pentru că era foarte costisitor și nimeni nu vedea pietricelele respective puse la inălțimi considerabile. Da, dar era o problemă de subtilitate. Întotdeauna un mozaic va fi mult deasupra unei picturi murale, in spațiul bizantin, nu datorită muncii considerabil mai mari pe care il presupune, nici datorită materialelor costisitoare, ci mai ales datorită efectului prețios și unic pe care acesta îl are. Pe bizantini ii insoțește pretutindeni o artă a frumosului ce se naște din detalii și materialitate.

Astfel, in ochii mei se inalță mai sus Mogoșoaia, datorită măsurii de care dă dovadă in toate ale sale, decât Versailles care sufocă prin nevoia de a impresiona. Mai mult, Mogoșoaia are în spate o tradiție moștenită și înteleasă, chiar dacă din punct de vedere stilistic marchează un punct cheie in arhitectura și arta romanească.