Ritualizarea comportamentului este una dintre principalele coordonate ale umanităţii omului. Comunicînd, o facem recurgînd la stereotipii şi reflexe atitudinale. Destul de rar se întîmplă să punem la bătaie resursele de spontaneitate cu care sîntem dotaţi. Avansăm pe căi dinainte ştiute care, chiar dacă nu sînt cele mai „creative” cu putinţă, în schimb oferă garanţia unei eficienţe neriscante. Ticurile (sau maniile), tulburările compulsiv-obsesive şi gîndirea magică (sau superstiţiile) ne ajută să evoluăm într-un registru previzibil, repetabil şi inteligibil întregii comunităţi de provenienţă. Pe scurt, cît orizont de aşteptare definit, tot atîta comunicare pusă în act.

M-am întrebat întotdeauna de ce gama activităţilor sportive este o regiune a interesului omenesc care se pretează excelent ritualizării comportamentale. Într-adevăr, de ce ? Întrebarea este cu-atît mai valabilă cu cît sportul înseamnă scena unei confruntări deschise, vii, procesuale, care, în ciuda regulilor prescrise ale competiţiei, reprezintă cîmpul tuturor combinaţiilor posibile (pariorii împătimiţi ştiu cel mai bine de ce!). Cum se împacă spontaneitatea vitală a reacţiei cu strîmtul orizont al regulilor? Ei bine, regulile constituie cadrul formal general acceptat, fundalul unor evoluţii particularizate cît priveşte conţinutul comportamentelor. Lipsa lor ar genera haos, prezenţa lor instituie imperiul libertăţii. Avînd la dispoziţie un set constrîngător de reguli, combatantul este obligat să le interpreteze între limitele unor combinaţii de sensuri practic infinite. De pildă, din acest punct de vedere, între jocul de tenis şi alfabetul oricărei limbi moderne nu există nici o diferenţă notabilă. Şi pe terenul de tenis, acolo unde funcţionează regulile jocului, şi în limitele celor 20 şi ceva de caractere combinarea între elemente face noul, aduce pe lume creativitatea. Aşa s-a născut un Shakespeare, aşa s-a născut un Ilie Năstase.

Totuşi, trebuie spus că pînă şi cel mai inspirat dintre creatori (din artă sau din sport) este obligat să-şi ritualizeze comportamentul. Şi poetul şi campionul au interiorizat incipient regulile (de scriere, de strategie a jocului), pentru a putea ulterior să dezvolte o creativitate specifică. Or în spaţiul dintre obligativitatea normei şi libertatea asocierii se joacă întreaga umanitate a insului. Umanitate, după cum spuneam mai sus, extrem de receptivă la ideea de ritual. Balzac scria îmbrăcat într-un foarte caraghios halat de casă. Altfel nu ar fi fost în stare de nimic. Dan C. Mihăilescu scrie îndărătnic la maşina mecanică, deşi utilizează pentru corespondenţa electronică computerul. Cunosc scriitori de valoare ce nu se aştern la masa de scris fără să aibă „la bord” cantităţi impresionante de alcool. La fel, dar în sens invers, ştiu artişti plastici pentru care ideea de abur alcoolic reprezintă cea mai gravă aberaţie – măcar pentru timpul acordat creaţiei.

În sport lucrurile nu stau deloc diferit. Ritualul este prezent în chip masiv, indiferent că e vorba de o simplă manie, de o tulburare compulsiv-obsesivă mai îndelungată (şi deci mai gravă) ori pur şi simplu de gîndirea magică. Acelaşi Ilie Năstase îşi începea ritualul de echipare pentru meci cu ciorapii şi pantofii de sport, abia apoi urmînd restul. Jimmy Connors ura să-şi schimbe manşetele. Dimpotrivă, astăzi Novak Djokovici întrebuinţează manşete alternate, alb şi negru, la fel ca-ntr-un ritual sapienţial chinezesc de tip ying şi yang. Adriano Panatta nu suporta ca în ziua meciului să vadă pisici negre, să întîlnească preoţi sau să circule în maşini care să dea în marşarier. Înainte de a juca punctul, Nicolas Kiefer atinge permanent liniile din colţul terenului în care se află. Alţi jucători de tenis evită cu încăpăţînare să meargă pe liniile terenului, căci cred că acest lucru le poartă ghinion. Numeroşi fotbalişti îşi fac cruce şi ating apoi gazonul cu palma la intrarea pe teren. Unii poartă cu obstinaţie acelaşi număr, de-a lungul întregii cariere.

Toate aceste comportamente, profund ritualizate, relevă un adevăr fundamental: nevoia de apărare contra angoasei de a fi liber între limitele regulilor, contra anxietăţii de a pierde, de a nu fi suficient de tupeist, revoltat, polemic şi sfidător (deci de a nu practica persuasiv retorica schimbării!).