Bucurestii Vechi si Noi

Dezvăluire

12 octombrie 2009 Sebastian Grama Comoara Hestugmitilor

În lipsa unui “anume domn C. Auguste Dupin” de fabricaţie autohtonă, scrisoarea pe care ne bucurăm a o reproduce mai jos nu a putut fi recuperată la vreme de către cei care doreau să împiedice publicarea sa. Îi înştiinţăm pe interesaţi că numele expeditorului şi respectiv destinatarei documentului vor fi dezvăluite săptămâna viitoare. Dacă, totuşi, nu ne vom ţine promisiunea, înseamnă că titularul rubricii Comoara hestugmiţilor tocmai s-a mutat într-o luxoasă vilă de pe malul Mediteranei, ca urmare a şantajului pe care nu l-ar deranja să-l izbutească.  Iată textul:

            Stimată Doamnă,

Dincolo de ipocriziile noastre culturopate, oraşul este harta unor timbre cu iz  personal. M-am plictisit de informaţii gratuite, m-am plictisit de înţelepciunea care constă în a-ţi aduna viaţa din citate, m-am plictisit de morga sinistră a specialiştilor.

            Iubesc oraşul ăsta bolnav pentru că te iubesc pe tine. Sau nu mai vrei să-mi arunc măştile? Iubesc oraşul ăsta bolnav pentru că respiri în el, pentru că, prin cine ştie ce văgăuni abjecte, sunt câteva gunoaie umane care ne-au văzut sărutându-ne pe bulevard  într-o vineri seara… Cred că ajunge, nu?

            Mi-ai transformat oraşul într-o ciudată reţea de şoapte, priviri, pahare şi zâmbete pline de vină. Mi-am explicat existenţa unui copac prin ademenirile tale (jucate), mi-am explicat o scară de bloc prin falsele tale promisiuni, mi-am explicat un parc prin delicateţea braţului pe care mi l-ai oferit… Sunt beat de chipul tău cum sunt beat de furie împotriva oraşului, mi-aş dori să te aştept sub o staţie de metrou, mult dedesubt, la kilometri, acolo unde aş putea să-l citez prost pe Dante – spunând că mai bine mi-ar fi în Infern cu tine decât fără tine în Paradis. Blestemul este că, până şi atunci, tot sub urmele tale aş fi, sub restaurantul în care ne-am văzut prima dată, sub imunda parcare din faţa intrării la tine acasă (unde m-ai sfătuit cândva să fiu eu), sub istoria noastră pietrificată.

            Sunt bătrân ca şi oraşul, ca epavele încă oarecum vorbitoare ce refuză consolidarea clădirilor în care stau, sub care stau să cadă (de teamă ca salahorii să nu le demoleze trecutul). Sunt ireverenţios până şi-n tăcere, nu există nici o tăcere fără hohotele tale, sunt mut plimbându-mă de unul singur prin gândul meu circulabil ca o arteră pe care te aştept (la ceas, la magazinul de bijuterii, la semafor) ca să-mi irigi fantasmele. Aş vrea să demolez un cartier întreg, să-l pot sculpta, să caut în adâncimea structurii lui sălbatice surâsul tău ascuns în betoane, ascuns în vorbele amândurora, cu indiferenţa feroce a timpului. Ai observat că timpul nu este decât o frunză care aterizează pe o bancă din Cişmigiu, astfel încât să se odihnească după câte a uitat? Habar n-ai când ţi s-a prins în păr şi când silabisea de-acolo ani străini, milioane de întâlniri, paşi furişaţi, poze îngălbenite, chiulangii romantici (cam idioţi), un labirint enorm de peisaje  fantomatice prin coclaurii cărora s-o fi strecurat şi umbra ta mică, atât de mică încât o poţi duce în buzunar ca pe o obsesie. Te purtai pe tine însăţi agăţată lângă ureche şi te-am privit aşa, multiplicată în multiplicitatea sensurilor pe care le atribuiai cuvintelor mele atunci când te enervai că mă ascund în vreme ce răsuflai uşurată că nu mă dezvălui. Cine să priceapă?

            Dacă te uiţi pe geam, ai să mă vezi, oricând, acum de pildă, sunt mereu acolo, în toate unghiurile şi în locul fiecărui trecător, făcându-mi de treabă numai ca să mă ştiu pe lângă tine, presupunând (pe ascuns, fiindcă nu mi-o recunosc niciodată) că m-ai putea vedea, că te-ai putea întreba o clipă ce fac, unde merg – dar nu merg, e doar o iluzie, mă aflu simultan la trecerea de pietoni, la cârciumă, în staţia de autobuz, în apartamentul de vizavi, la telefon (mă observi, în dreapta?), la chioşc (mi-am umplut casa de apă minerală doar ca să am ceva de cumpărat din bătaia ferestrelor tale), în faţa tejghelei unde mă bombăne o vânzătoare impertinentă, în automobilele staţionate aiurea, sub capacul unui canal (citind Dante), în curtea interioară, funambul cu umbreluţe pe sârma troleibuzelor, pe cabluri (nici să vrei nu poţi cădea, bine-nţeles, ai remarcat şi tu ce plasă de păianjen levitează în oraşul ăsta cablat integral, de parcă s-ar descompune dacă-i tai firele), într-un pachet de ţigări (aşteptându-ţi buzele), pe treptele de la intrare, în spatele unui ziar, în flaconul de medicamente din poşeta băbuţei cu pălărie largă, din alt veac, oriunde în preajmă. Ai rezolvat o problemă care-l muncea pe Descartes (“… si par hasard je ne regardais d’une fenêtre des hommes qui passent dans la rue, à la vue desquels je ne manque pas de dire que je vois des hommes… et cependant que vois-je de cette fenêtre, sinon des chapeaux et des manteaux, qui peuvent couvrir des spectres ou des hommes feints qui ne se remuent que par ressorts?”; pe mine, desigur).  

            Şi de aici – trezirea.

            E simplu. Nu există bulevarde, nu există intersecţii, nu există clădiri, nu există parcuri, muzee, teatre, alimentare, depozite, farmacii, nimic! Nu există decât o încrengătură de halucinaţii coagulate în punctele pe care le-am atins venind spre tine, dorindu-ţi atenţia, visându-te ori aşteptându-te! Regele Carol, Paşadia şi Pantazi, Lefter Popescu la braţ cu însuşi Nenea Iancu (sau viceversa!, viceversa!), Derrida, Cuza, nici unul n-a călcat vreodată pe Podul Mogoşoaiei (şi nici pe Calea Victoriei), toţi au probat numai trăinicia unei vedenii anticipative reprezentând locul unde, într-o seară de noiembrie cu burniţă, aveam să privesc disperat un semafor care nu se mai făcea verde la două minute înaintea întâlnirii cu tine.

            Acum, în mai puţin de un sfert de oră, am să-ţi trimit un mesaj în care te voi anunţa că-ţi pregătesc o surpriză. Am să te rog să nu îl ştergi. În clipa când vei primi epistola, vei înţelege că nici măcar “bariera” dintre ceea ce scriu şi presupusa “realitate” nu este decât tot o construcţie stângace, de aceeaşi natură cu părelnicul oraş ivit numai ca să dea un loc unde să te ştiu existând (şi pentru că te ştiu existând).

Semnat

(data viitoare – n. red.)

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2018 . Designed by: Livedesign