Bucurestii Vechi si Noi

Oraşe româneşti

03 ianuarie 2010 Adrian Majuru Istorii urbane

Oraşe româneşti. Oraşe pierdute în ceaţă. Oraşe de neregăsit. Ne pierdem într-o prăbuşire continuă la fiecare colţ de stradă. Gotic, romanic, baroc, neoclasic sau eclectic, fiecare colţ de stradă este un eşec şi o lamentare, ambele îngropate în mîzgă cu respirare cu tot.

        Aparenta lumină a străzilor noaptea, adînceşte bezna împrăştiind-o pe fiecare chip – prezenţă întîmplătoare a locurilor. Şi aceasta, în nepăsare indescifrabilă şi violentă, care se absoarbe în propria-i existenţă, mimînd suficienţa şi plinătatea.

        Dacă un soldat – plecat pe front într-o toamnă de prim război – s-ar întoarce printr-o inversare a timpurilor într-o noapte prezentă, s-ar regăsi mai trist şi mai înfricoşat, decît în grozăvia tranşeelor.

        Oraşele – o lume  a resemnării. Aici cu toţii s-au resemnat: cei mai mulţi frizînd cunoaşterea şi pocind prima silabă, iar ultimii – cîţi au mai rămas  – vor fi simple expresii fotografice. Avem o lume reconstruită periferic în structura fiecărui crepuscul şi sabotată de o intimitate de latrină.

        Oraşele – cor antic ce-şi cîntă pepetuu refrenul final. În acest decor ne găsim buimaci în mijlocul decăzuţilor, frapaţi şi oripilaţi de prezenţa unei femei cochete sau a unui tînăr elegant. Ne vom putea plînge nestingheriţi ruinele oraşelor noastre pierdute?

        Gările – porţi părăsite a căror deschidere nu duce nicăieri. Odinioară, soldatul plecase dintr-una, iar apoi trecuse prin altele fără a se opri. Dar imaginea lor de fata morgana marcau implacabil orice existenţă. Au trăit anii ’30. Anii ’40. Chipiuri, pălării ridicate, politeţuri, forfotă pestriţă şi chibzuită cuprinsă parcă de o mînă nevăzută. Totul a rămas ascuns în raniţa soldatului. În final de ev, sunt prăbuşiri descărnate de incubi decăzuţi.

Străzile – labirinturi pustii cu capcane neştiute. O respirare gîtuită de astm, iluzii disperate în lipsa gîndurilor fugare. Şi ceaţa, această ceaţă ocrotitoare care ne ascunde unii de alţii, pentru a nu ne răni mai mult privindu-ne chipurile. Şi ce răni adînci, străzile! Durerea lor se surpă pe caldarîm într-o adiere de vals nemaiauzit.

        Casele – găuri negre ale unui paradis pierdut. Pe un perete, un fragment de bal mascat înfulecat pe nesimţite de înfricoşătoare dănţuiri urlate. Şi în poarta cu glasvand oxidat de revărsări repetate ale cerului, se dezlănţuie o mişcare transpirată şi neagră. Ferestrele rînjesc cu blîndeţea sonatelor scrijelite pe sparte geamuri şi adulmecă noaptea  ca pe o scăpare.

        Cimitirul – oraşul pierdut cu respirare firească. Tăcerea lui este o metaforă sugerată oricărei priviri. Aleile umbrite sunt un dans neterminat decorat cu străzi desfundate. Oraşul pierdut se află în raniţa soldatului, iar chipurile defuncţilor sunt un jurnal de front neterminat. Lespezile albe, sunt strigăte foşnitoare ale unui timp încremenit într-o perpetuă zvîrcolire. 

Oamenii sunt cei care nu se mai văd şi cei pe care nu vrem să-i mai vedem. Cei care nu se mai văd, au un dram de nebunie neterminată, iar cei care se doresc văzuţi, nu au nimic de arătat. Cei care erau aveau o prăbuşire maiestuoasă, iubită furtunos, iar cei care sunt, rămîn doar o putreziciune a prăbuşirii. Capul înclinat pasional pentru femeia pe care ştiai că nu o vei avea – este ceea ce era – şi pumnul ridicat, nespălat şi salivos, asupra uneia care îşi silabiseşte prostia -– este ceea ce a mai rămas. Privirea, ca atingere a irealului – ceea ce a fost, irealul din  fiecare privire, ceea ce nu va mai fi.

        Idealul – ceva grosier şi periferic. Grosier prin cei care-l cugetă onomatopeic. Soldatul avea idealul său îndepărtat şi neştiut, dar îl trăia în diverse chipuri şi simţuri, în revărsări copleşitoare: viaţa, iubirea, şoapta uneia sau alteia în urechea sa obosită, strada pustie a nopţii şi rafinamentul orgiac.

        Oraşe pierdute în ceaţă. În fiecare anotimp al vieţii, aceeaşi decadenţă ireversibilă peste speranţele noastre. Ele au căpătat premoniţia unei prăbuşiri continue, într-un cadru prea uşor de descifrat. Pentru că este prea simplist şi prea vulgar. Peste străzi horcăie muribund timpul oprit din cursul său ciclic, iar zvîrcolirile sale sunt uşoare respirări printre tresăririle arborilor. Dar nu se poate decodifica durerea lui în limbajul uzual de cartier.

        Sufletul oraşelor învăluit în ceaţă este rătăcit prin periferii blazate. Dramele acestora nu pot mişca  nimic, nici măcar timpul înrobit al clepsidrei. Goliciunea vulgară şi simplitatea ignorantă a oraşelor noastre, este suficient de împietrită pentru a invoca adieri ale gîndurilor.

        Oraşele sunt o îngîndurare de heruvim învins. Totul este învăluit într-o spulberare cu final necunoscut pe care nici războaiele nu o pot face. Oraşul dispărut în raniţa soldatului se regăseşte numai în pustietatea străzilor şi prin întunecimea caselor. Vechiului oraş îi lipsesc oamenii care-l trăiau în viscerele lor dureroase. Ultimele lui spasme s-au spulberat odată cu lista dispăruţilor din acea toamnă de prim război! Dezintegrarea începută atunci, continuă în sufletele noastre ca un “gal murind” sub zidurile Mediolanum-ului. Pe cînd bucuria altora la vederea străzilor cleioase este un extaz trăit prin ochiul de sticlă.

        Cu acei ani ai primului război “în subconştientul şi imaginaţia noastră pătrunseseră, spăimoase, nişte lucruri interzise şi tăinuite, gesturi, chipuri, privelişti, senzaţii şi instincte, minciuni şi infidelităţi, presimţiri negre şi nelinişti se învălmăşeau haotic în noi. Nefericirea pusese stăpînire pe noi toţi”. (Meliusz Jozsef, Oraşe pierdute în ceaţă)

        Peste tot se “răsculase gunoiul satelor” pe cînd în oraşul transilvan “numai vise urîte, groază, ţipete şi teamă. Străzile înecate în murdărie din pricina delăsării măturătorilor de stradă cărora nu le mai păsa de obligaţiile lor…” în timp ce, “acolo, în marginea monarhiei, locuiau români, flămînzind, roşi de mizerie, în unele sate trăind într-o înapoiere aproape ca pe vremea dacilor…” . La oraş, “teama se inversase, mutîndu-se de jos, din subsolurile societăţii, la etaj” căci “ce-i drept, slugile se aplecau şi-acuma, se ploconeau în faţa domnilor, …dar în derîdere, cu ură necruţătoare…” (ibidem).

         * fotografii de Radu-Mihai Demetrian, reprezentand imagini din centrul vechi al Bucurestilor,

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign