Nu am nici un dubiu că motorul conflictului care îi punea faţă-n faţă pe naţionalişti cu antinaţio-nalişti a fost sărăcia, prima consecinţă a unui război de durată. Deosebirea dintre cele două tabere consta în sinceritate. Ideologia comunistă în interpretarea lui Lenin şi a lui Troţki era mistificarea ideii marxiste. Pe de altă parte, constituia o noutate ca sistem, cât şi ca regim, nimic clar, coerent; sistemul se construia din mers, empiric. În aceste condiţii, conta doar pretextul. Marx a indexat succint relaţiile românilor cu străinii, iar rezultatul nu este deloc recomandabil celor slabi de înger…
Ca o coincidenţă – sunt mulţi naivi care mai cred în coincidenţe sau în întâmplare în politică -, la nici două săptămâni de la încheierea Tratatului de la Trianon, Adunarea consiliilor muncitoreşti din Bucureşti dădea undă verde Comisiei Generale a Sindicatelor să organizeze greva generală în toată ţara, dacă nu-i vor fi acceptate revendicările. „Întâmplător”, în preajma respectivei adunări, asupra lui Mihail Gh. Bujor – sosit (clandestin) în ţară cu paşaport revoluţionar „tip Nansen”, semnat de Christea Racovski – se găsiseră o seamă de documente care făceau lumină în misterul acelei greve. Greva era doar un pretext. Urma să se transforme în grevă politică şi, ulterior, în insurecţie generalizată, când ar fi trebuit să intervină în forţă bande de asasini de peste Nistru. Un corp special de terorişti aveau misiunea să pedepsească exemplar „oligarhia română, pe regele şi guvernul ei”. Ce nu pot înţelege este continuarea acţiunii după arestarea lui Bujor. Să nu fi cunoscut sau să nu fi bănuit „revoluţionarii” valoarea documentelor intrate în posesia Siguranţei? Refuz să cred. Cred însă că, pe alte căi, sosise ordin de la Moscova să se acţioneze cu orice preţ, indiferent de câte capete vor cădea. Tovarăşii de la Kremlin simţeau că războiul civil din Rusia se va solda curând cu o strălucită victorie a
Armatei Roşii. România trebuia ţinută în corzi, rănită continuu, nelăsată să răsufle, ca mai apoi să fie zdrobită. Concomitent, parcă pentru a adormi vigilenţa autorităţilor de la Bucureşti, Moscova deschidea supapele diplomaţiei, părând mai mult decât amabilă în discuţii considerate până atunci definitiv clasate, precum „chestiunea Basarabiei”.
Neîncrezători, generalul Averescu şi Tache lonescu au apelat la Gheorghe Cristescu-Plăpumaru şi la Ion Flueraş, care îşi propuseseră să lămurească unele probleme privind aderarea la Komintern şi urmau să plece la Moscova în fruntea unei delegaţii, de ochii lumii individual şi pe drumuri ocolite. Cei doi trebuiau să testeze sinceritatea conducerii bolşevice. Nici românii nu se lăsau mai prejos… Cum se cunoaşte, Flueraş a fost izgonit, iar la întrebarea lui Cristescu – de ce Rusia Sovietică râvneşte la o provincie ruptă de ţar din trupul Moldovei? -, Lenin şi-a dat arama pe faţă, trimiţându-1 să lămurească această problemă cu istoricii ruşi. Probabil că Lenin a priceput atunci şi de ce sunt atât de puţini români în mişcarea bolşevică şi este posibil să-şi fi amintit vorba de duh a directorului Siguranţei, Romulus Voinescu: „Din trei comunişti, doi sunt agenţii mei”, spusă tare, să fie auzită până la Moscova. Însă scopul scuză mijloacele: trădătorii nu contează, proştii sunt utili ca martiri. Cu siguranţă lui Lenin nu-i păsa nici de Legea Trancu-Iaşi, adoptată de guvernul român ca o măsură drastică împotriva declanşării grevei generale. Greva trebuia să izbucnească. Şi a izbucnit, deşi, cum^era uşor de bănuit, au urmat arestări masive. In aceste condiţii, au căzut şi preconizatele transformări în grevă politică şi în insurecţie armată. Totuşi, în mare, ţelul propus fusese atins: vreme de o săptămână, România fusese zguduită destul de puternic. Momentan, tovarăşul Lenin atât şi-a dorit.
Desigur, reacţia celor care descifraseră minciuna bolşevică şi care, îndârjiţi de exemplele oferite de istoria naţională, refuzau să asiste pasivi la întinderea acestui flagel, a fost dură, presa înregistrând numeroase ciocniri cu greviştii cunoscuţi ca agitatori bolşevici, majoritatea evrei. Era o atitudine de dreapta, de nuanţă antisemită? Nu. Era reacţia nepoţilor celor schingiuiţi de greci, celor puşi de ruşi să ronţăie rădăcini şi să se înhame la căruţă în locul mai „preţioaselor dobitoace”. Terorii ce părea eternă pe pământ românesc trebuia să i se pună capăt. Se găseau, însă, şi români care nu pricepeau ce se întâmplă în ţară. Partea gravă este că unii studiau la Universitate. Un exemplar aproape unic a fost Timotei Marin, autorul celor mai virulente atacuri îndreptate contra drepturilor naţionale, egalat poate doar de Roller în cei mai buni ani de inspiraţie antiromânească. Iată ce debita acest june dispărut înainte de maturizare în ziarul Socialismul, numărul de vineri, 24 septembrie 1920: „Muncitori, cu toate frazele de democraţie, libertate şi reintrare în legalitate, teroarea militară, teroarea bandelor negre continuă. Împotriva tuturor legilor, în regatul vechi cetăţenii sunt arestaţi şi predaţi infamelor, necinstitelor, sălbaticelor Curţi Marţiale. În gheţăria de la Jilava, izolaţi de lume, sub călcâiul cazon, gem tovarăşi de-ai noştri care au avut curajul să aibă alte idei decât oligarhia hrâpăreaţă a acestei ţări. În restul ţării, temniţele civile şi militare sunt pline cu tovarăşi care sunt batjocoriţi, bătuţi şi chinuiţi. În Banat, Ardeal şi Bucovina şi mai ales în nenorocita, în grozav de nenorocita Basarabie, teroarea cea mai grozavă, militară şi civilă, bunul plac şi necinstea ţin locul oricărei legi.
Muncitori, pentru a protesta împotriva tuturor fărădelegilor, pentru a impune guvernului reintrarea în legalitate, pentru a impune desfiinţarea odioaselor Curţi Marţiale, veniţi cu toţii la marele miting care va avea loc duminică, 26 septembrie, în Arenele Romane de la Parcul Carol!”. Recitind acest text, mă întreb dacă prin venele lui nu circula otravă în loc de sânge…
