Bucurestii Vechi si Noi

MONUMENTE ISTORICE DĂRÂMATE ÎN EPOCA CEAUŞESCU

27 iunie 2010 Viorica Petrescu Micul bucurestean

Perioada în discuţie poartă în ea conotaţii negative dintre cele mai diverse: umilinţa poporului, foamea, regimul strict de supraveghere al Securităţii, lipsa legăturilor cu exteriorul, frica etc., dar şi perioada tristă în ceea ce priveşte trecutul bucureştean. În megalomania sa Ceauşescu nu a ezitat, pentru a-şi urmări celebrele planuri de sistematizare să dărâme bijuterii arhitectonice şi istorice, biserici, întregi mahalalele de un pitoresc deosebit. Puţine au scăpat, unele translatate datorită priceperii inginerilor români, dar ascunse printre blocuri, pierzând din frumuseţea anterioară datorată ambientului, altele păstrate ca urmare a unor proteste ferme venite din afara graniţelor ţării sau din partea unor minorităţi puternice cum ar fi cea evreiască. În cele ce urmează ne-am gândit să pregătim un scurt inventar al acestor piese istorice dărâmate sau mutate din locul iniţial, astfel încât să oferim posibilitatea contemporanii noştri atât să nu uite istoria dar şi să nu o repete, făcând aceleaşi greşeli.

            Între 1981 şi 1988 planul de sistematizare a Bucureştilor a implicat dărâmarea a mai mult de 40.000 de construcţii, locuinţe, edificii administrative, monumente de artă şi cultură, mănăstiri şi biserici, care reprezentau valori inestimabile. Suprafaţa demolată este egală cu cea a Veneţiei.

            Centrul oraşului

            Una din zonele cele mai afectate de sistematizarea ceauşistă a fost chiar inima oraşului, spaţiul întins între Piaţa Unirii şi Piaţa Izvor, de aici dispărând monumente deosebit de valoroase şi oaze de istorie extrem de pitoreşti. Lăsăm la o parte discuţia despre ansamblul istoric din zona străzii Lipscani, care timp de 15 ani a fost maghernizat şi lăsat complet la dispoziţia timpului şi a unor categorii sociale distrugătoare la fel ca rozătoarele şi care abia în 2005 a reuşit să obţină un plan de reabilitare şi fonduri pentru refacere şi ne ocupăm doar de zone complet dispărute. În 2010 nu e gata decât un procent minor.

            Dealul Mihai Vodă, cunoscut şi sub numele de Dealul Spirei sau Dealul Arsenalului este un astfel de loc complet dispărut, în locul său putând fi admirată cea mai celebră realizare arhitectonică a epocii Ceauşescu – Casa Poporului, botezată astăzi Palatul Parlamentului.

Dealul Mihai Vodă este una dintre cele mai vechi vetre arheologice bucureştene, aici descoperindu-se vestigii aparţinând paleoliticului. Continuitatea umană pe acest spaţiu este reflectată în urme de locuire daco-getică, în biserici şi aşezăminte domneşti refăcute deseori din ruine.

Sistematizarea lui Ceauşescu a distrus până şi formele de relief, această ridicătură la care facem referire a dispărut complet sub efectul buldozerelor şi a fost transformată într-un platou neted, suport pentru imensa construcţie a Palatului Parlamentului. Din preţiosul perimetru de la Mihai Vodă, unde se afla inima oraşului istoric au căzut sau au fost mutate monumente de referinţă precum: Biserica Albă-Postăvari, Biserica Spirea Veche, Biserica Izvorul Tămăduirii, Curtea Domnească, Arhivele Statului, Muzeul Militar, Schitul Maicilor, Sinodul Mănăstirii Antim, Mănăstirea Mihai Vodă, care alcătuiau cel mai important complex arheologic şi istoric al Bucureştilor vechi.

            Sub Dealul Mihai Vodă se întindea un lac numit “Lacul Adânc”, pe malul căruia se înălţa, încă din 1564, o biserică cu hramul “Sf. Nicolae”, ridicată de jupâniţa Caplea, denumită apoi Albă-Postăvari, după îndeletnicirea breslei postăvarilor, care îşi spălau şi prelucrau postavul în apele acestui lac. Drumurile viitorului voievod Mihai, de la Craiova la Bucureşti, se întretăiau cu aceste locuri destul de abrupte, singura zonă de urcuş trecând prin dreptul bisericii amintite.

            Legenda spune că, fiind prigonit de domnitorul Alexandru cel Rău (care vedea în destoinicul ban al Craiovei un rival de temut), Mihai este prins şi dus la Curtea Domnească spre a fi executat. În drum spre vechea Curte Domnească, el cere să intre în biserică pentru a se ruga. Rugăciunea lui pare a fi fost ascultată, pentru că braţul călăului nu a mai cutezat să cadă asupra capului viitorului domn. Scăpând din această împrejurare, Mihai ridică o biserică cu acelaşi hram, “Sfântul Nicolae”, alegându-şi dealul de pe malul drept al Dâmboviţei, important loc strategic al Bucureştilor.

            Din secolul XVIII ne-a rămas o imagine preţioasă a complexului monumental Mihai Vodă, datorată pictorului Luigi Mayer ce-l însoţea pe ambasadorul Angliei, Robert Ainslie, în călătoriile sale la Constantinopol. După desenul lui Mayer, artistul William Watts realizează o valoroasă gravură în culori a Mănăstirii Mihai Vodă, cu Dâmboviţa de la poalele dealului, cu morile de apă şi podul arcuit in lemn peste care trecea o caleaşcă, cu pescarii şi femeile care-şi fac de lucru la râu.

            Dacă vechiul centru al Bucureştilor era reprezentat de Curtea Domnească situată pe malul stâng al Dâmboviţei, replica ei de pe malul drept era Curtea Nouă, formată în 1775, în jurul bisericii ridicate în 1589 de Mihai Vodă. Curtea Nouă Domnească a avut, ca şi Curtea Veche cu care se lega prin podul de la Mihai Vodă, o istorie agitată, culminând cu incendiul din 1812, de unde i se trage şi denumirea de Curtea Arsă.

            Dealul Mihai Vodă este ales pentru poziţia lui strategică de către oastea pandurilor lui Tudor Vladimirescu, în 1821.

            În vremea domnitorului Cuza se refac vechile ziduri şi se reamenajează spaţii noi destinate slujbaşilor Armatei. La iniţiativa doctorului Carol Davilla, devenit medic şef al Oştirii, în clădirile de la Mihai Vodă se instalează în 1853 un spital militar, completat în 1855 cu o şcoală de chirurgi, iar între 1860-1862 ia fiinţă Şcoala Militară, evenimente ce îndreptăţesc denumirea de Dealul Arsenalului, preluată după Unirea Principatelor Române.

După 1866 sunt găzduite la Mihai Vodă Arhivele Statului. Figura istorică care va domina cu personalitatea sa spaţiul acesta din 1876 când este numit director al Arhivelor Statului şi până în 1900 este B.P. Hasdeu. Impresionaţi de ambianţa medievală a incintei – cu biserica şi crucile de piatră în mijloc, cu ziduri de adevărată fortăreaţă şi sentinele la poartă – ca şi de personalitatea savantului, cadrând întru totul cu peisajul, contemporanii au înconjurat modesta locuinţă a lui B.P. Hasdeu cu o aură de neagră magie şi iz legendar. Iată cum sunt descrise împrejurimile sub pana lui Delavrancea, unul dintre apropiaţii lui Hasdeu: “Am alergat la palatul lui. E vechi, prins pe creştetul unui deal; în faţă o biserică cu un portic de piatră fumurie. Un miros de documente. În mijlocul lor Evanghelii pe care le adoră cel cu barba de voievod şi cu privirea de vultur”.

În perioada 1900-1916 se reclădeşte corpul impozant cu trăinicie de cetate a Palatului Arhivelor Statului, arhitecţi fiind Petre Antonescu şi Cristofi Cerchez.

Prestigiul complexului istoric Mihai Vodă este amplificat de edificiile ulterioare ale Muzeului Militar Central, Tipografia şi Teatrul Armatei, Cazarma Regimentului 6 de Gardă “Mihai Viteazul”, Şcoala Militară de Ofiţeri, Institutul de Educaţie Fizică şi Sport şi ampla construcţie a Stadionului Republicii. În complexul stadionului se afla şi sediul fostului A.N.E.F. (Academia Naţională de Educaţie Fizică) întemeiată în 1899, printre primele instituţii de acest gen din Europa şi din lume.

            Culmea dealului era dominată de biserica Mănăstirii Mihai Vodă, în jurul ei concentrându-se de-a lungul timpului o serie de mahalalele, evident dispărute astăzi: Mihai Vodă, Izvor, Dealul Spirei, biserica Albă-Postăvarul, Sfinţii Apostoli şi Antim.

            Toate aceste edificii de importanţă culturală şi strategică deosebită sunt distruse în 1985. Dintre monumentele care au rezistat cu ajutorul translatării remarcăm Biserica Mihai Vodă şi Turnul Clopotniţei, aflate acum printre blocurile din strada Sapienţei, precum şi clădirea Sinodului Mănăstirii Antim, unde se află un preţios muzeu cu opere de artă.

            Biserica Palatului Cotroceni. Palatul, fostă reşedinţă a regilor României, înconjurat de un frumos parc, avea în preajmă clădiri anexe concepute în stil tradiţional românesc, grajdurile regale şi hipodromul. Dintre personalităţile care au trăit şi au luat aici decizii importante pentru ţară amintim pe Şerban Cantacuzino, bogatul fondator al edificiului, urmaşul său Constantin Brâncoveanu, apoi Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Alexandru Ipsilanti, Constantin Gheorghe Hangerli, Alexandru Moruzi, Barbu Ştirbei, Alexandru Ioan Cuza, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, Ferdinand I.

 În perioada de după 1948, clădirea a devenit sediul Palatului Pionierilor.       

În curtea interioară a palatului se afla biserica ctitorită de Şerban Cantacuzino (1678-1688) în mai 1679, ridicată, la vremea aceea, într-o poiană a pădurii din partea de vest a oraşului, pădure în care Şerban Cantacuzino îşi găsise scăparea, ascunzându-se, într-un ceas de cumpănă, pe vremea prigoanei lui Grigore Ghica, celălalt pretendent la domnie. Din 1893 vechea clădire a palatului domnesc este înlocuită cu palatul regal construit după proiectul arhitectului francez Paul Gottreau cu contribuţia de mai târziu a arhitectului Grigore Cerchez.

            Biserica, purtând hramul “Adormirii Maicii Domnului”, era o perfecţiune a artei româneşti medievale şi era pictată de renumitul zugrav Pârvu Mutu. Biserica a fost dărâmată în 1984 cu tot cu mormintele ctitorilor.

            Mărturia arhitectului Camil Roguski, implicat în refacerea complexului Cotroceni după cutremurul din 1977 face răspunzătoare Biserica Ortodoxă Română de dispariţia acestui monument: “Biserica Cotroceni a rezistat până la momentul în care Elena Ceauşescu a insistat să o dărâmăm. Pentru a o salva, ne-am adresat Patriarhului de atunci (Iustin Moisescu) printr-o scrisoare prin care l-am întrebat ce putem să facem ca această biserică să rămână. Patriarhul mi-a răspuns în scris: “Biserica Mănăstirii Cotroceni nu aparţine Bisericii Ortodoxe Române. Vă rugăm să vă adresaţi Comisiei Monumentelor Istorice”[1]. Această atitudine face din BOR un coautor la dezastrul prezentat.

            Biserica Sfânta Vineri. Una dintre cele mai vechi biserici din Bucureşti, zidită la 1645 de Aga Niţă şi de fiul său Călin spătarul. Înzestrată cu moşii şi refăcută în 1839 de neamul Năsturel din Herăştii Ilfovului, neam căruia îi aparţinea şi soţia lui Matei Basarab, această biserică, aflată la intersecţia Căii Călăraşi cu Calea Văcăreşti a intrat în istorie sub numele de Biserica Sf. Vineri-Hereasca.

            Martorii oculari ai demolării, şi au fost cu miile, vorbesc despre o ploaie cu bucăţi de gheaţă pornită din senin chiar în mijlocul operaţiunii. “În ziua aia toţi l-au blestemat pe Ceauşescu şi în ziua în care a murit, adică vineri, cei mai mulţi din cei care au asistat la demolare, au făcut legătura cu blestemul pentru dărâmarea bisericii Sf. Vineri”.[2]

Dărâmarea bisericii s-a produs într-o vineri şi a existat un moment culminant şi de un ridicol fără margini: Patriarhul Teoctist a sfinţit buldozerul care a dărâmat biserica Sf. Vineri! Concluzia: nu Ceauşescu a dărâmat biserica, ci patriarhul îşi dărâma propria biserică. Din această cauză îl mustră acum conştiinţa şi vrea să construiască Biserica neamului.[3]

            Spitalul brâncovenesc. Realizate între 1835-1837 după planurile unui arhitect străin, germanul Joseph Hartl (Hartel), stabilit la noi în ţară, clădirile au fost o ctitorie a Saftei Brâncoveanu. Încă de la început scopul a fost înfiinţarea unui spital pentru ajutorarea oamenilor nevoiaşi, dar în acelaşi timp înfiinţarea unei şcoli ştiinţifice medicale.

Mistuite de un incendiu, clădirile au fost refăcute în anii 1880-1890, iar în procesul de modernizare, care a continuat la începutul secolului XX, planşeele de lemn au fost înlocuite cu planşee de beton armat, a cărui folosire de-abia începuse pe plan mondial. După exproprierea moşiilor, de veniturile cărora depindea funcţionarea spitalului, au început dificultăţile materiale. Regele Carol al II lea a acordat venituri importante aşezământului, intervenind însă în organizare. În perioada celui de-al doilea război mondial a funcţionat ca spital militar cu 500 de paturi. Mihai I i-a restabilit autonomia, însă doar pentru scurt timp, întrucât în 1946, sub guvernul Groza, spitalul a trecut în proprietatea statului.

În secolul XX, Spitalul Brâncovenesc a devenit o instituţie medicală pilot, în cadrul căreia s-au dezvoltat şcoli medicale pe mai multe specializări. Trei generaţii de medici au transformat vechea bolniţă într-un spital modern, sincron cu medicina europeană. Din păcate, totul a fost spulberat într-o singură zi – 29 martie 1984 – când, pentru înfăptuirea planului funest de crearea a unui centru civic croit pe măsura grandomaniei paranoice a lui Nicolae Ceauşescu, clădirile încărcate de istorie au fost demolate, iar personalul medical de elită, precum şi logistica, au fost împrăştiate în cele patru colţuri ale Capitalei.

Spitalul şi mănăstirea Pantelimon. Mănăstirea a fost construită între 1735-1750 de domnitorul Grigore al II lea Ghica şi, împreună cu spitalul – de altfel unul dintre cele mai vechi din Bucureşti – , formau un complex arhitectural şi funcţional.

Întregul ansamblu a fost dărâmat fără nici o justificare, în 1986, pe locul mănăstirii construindu-se  complexul Lebăda. În afara de pierderea suferită de oraş amintim şi alte neajunsuri: într-o raclă de argint se găsea osul radius al sfântului, pierdut se parte astăzi, iar chioşcul de la mănăstirea Pantelimon (1750) era cel mai vechi monument cu arcade păstrat în Bucureşti. De plan patrulater, cu largi arcade pe stâlpi de lemn cu capiteluri compozite, acest foişor era prevăzut cu o mică încăpere octogonală aşezată pe una din laturi, iar pe latura opusă se afla o fântână.[4]

Mănăstirea Văcăreşti. A fost începută în 1712, în vremea domniei lui Brâncoveanu. La scurt timp Brâncoveanu a fost mazilit la fel ca şi Şerban Cantacuzino. Iar în 1715 turcii au urcat pe tron primul domnitor fanariot al Ţării Româneşti în persoana lui Nicolae Mavrocordat. Acesta a continuat construcţia şi a realizat aici un complex grandios: biserica, reşedinţă domnească, o şcoală, o tiparniţă şi o bibliotecă, cea mai prestigioasă din Sud-Estul Europei. Biserica Văcăreşti de la acea vreme era uriaşă şi întrecea tot ceea ce fusese ctitorit până atunci în Ţările Române. În 1721, ctitorul a închinat Văcăreştii Sfântului Mormânt de la Ierusalim. Mai târziu, fiul lui Nicolae Mavrocordat, Constantin, a dezvoltat ansamblul pe o suprafaţă de 3 hectare, şi l-a înfrumuseţat cu o pictură splendidă, întinsă pe 2500 mp.

            Cumulând funcţiunile de mănăstire şi reşedinţă domnească ea se constituia în cel mai mare ansamblu monastic al secolului al XVIII lea, având o vastă incintă dreptunghiulară, în centrul căreia se afla biserica. În colţurile răsăritene se afla casa domnească – copie în mic a palatului Mogoşoaia şi, respectiv casa egumească, iar colţurile de apus sunt marcate de formele identice ale bucătăriei şi brutăriei. Mai în  exterior se afla turnul de poartă încadrat de două corpuri de chilii. Construite mai târziu au fost paraclisul, dar şi galeria etajată, cu arcade pe coloane de cărămidă.[5]

În 1868 a fost luată din grija bisericii şi va funcţiona de atunci, timp de 100 de ani ca închisoare. Abia în 1955 este trecută pe lista monumentelor de patrimoniu istoric şi arhitectural şi va fi ţinta unor studii care vizau – după dezafectarea închisorii, în 1973 – transformarea lui într-un atât de necesar muzeu al artei feudale româneşti, în care să-şi găsească locul atâtea şi atâtea capodopere risipite prin ţară, în locuri greu accesibile şi de interes restrâns.

Din păcate, a venit cutremurul din 1977 şi, odată cu el, ideea unui uriaş demers de “sistematizare” a Capitalei. Sistematizarea era, indiscutabil, necesară, însă ea a fost folosită abuziv, ca pretext al unor demersuri urbanistice cu totul discutabile.

În 1984, când asupra complexului au căzut privirile conduceri de partid, ansamblul se prezenta încă destul de bine. Fuseseră aduse unele atingeri planului general al edificiului, în secolul în care aici a funcţionat un penitenciar, dar starea generală era excelentă.[6] Casa Domnească şi Paraclisul, colonadele şi turnurile de acces în cele două incinte, ba chiar şi pictura murală a bisericii se aflau într-o stare care promitea o restaurare de succes. Arhitecta Liana Bilciurescu şi realizase, după ani de studiu al mănăstirii, proiectul necesar, iar cutremurul avusese efecte minime.[7]

Arhitectul Gheorghe Leahu, cel care a realizat o lucrare în legătură cu demolarea Văcăreştilor, pune accent atât pe gratuitatea completă a distrugerii cât şi pe complicitatea unor indivizi, din aparatul de stat, de la ICRAL Berceni, consideraţi mai vinovaţi decât Ceauşescu. Pentru că nu au depus nici un efort spre a-i explica acestuia care este importanţa monumentului pentru istoria României şi au grăbit, prin mijloace uneori ilegale distrugerea fizică a mănăstirii: “Ei toţi, cei ce s-au pus în slujba minciunii şi a trădării intereselor propriului lor popor, ei, cei care au sprijinit cu devotament, supralicitând aberaţiile dictatorului, ei toţi, cei ce au dirijat distrugerile de monumente, ei toţi, aceştia, trăiesc fără remuşcări printre noi…Mănăstirea Văcăreşti însă…nu mai există”.

Pe data de 1 decembrie 1984, Nicolae Ceauşescu a făcut, în cadrul vizitelor sale “de lucru” prin Capitală, o descindere neaşteptată la Văcăreşti. De faţă nu a fost nici o persoană capabilă să îi explice ce este cu acest monument, care era cel mai mare şi mai frumos edificiu de arhitectură al întregii istorii vechi româneşti şi, totodată, unul dintre cele mai frumoase din lumea ortodoxă. El încununa un program arhitectural început la Curtea de Argeş, în zorii statelor feudale româneşti, şi continuat neîntrerupt până în timpul domniei predecesorului lui Nicolae Mavrocordat, marele Constantin Brâncoveanu. A cărei echipă de constructori şi arhitecţi a fost folosită, după moartea sa, de domnitorul fanariot la ridicarea acestui edificiu, care a fost o splendidă sinteză a izbânzilor arhitecturii româneşti în epoca brâncovenească.

Ceauşescu, pentru care mănăstirea nu reprezenta altceva decât o fostă închisoare dezafectată hotărăşte demolarea ei, fără a-şi pune semnătura pe un act în acest sens, cea mai înaltă semnătură nu este mai departe de Primăria Capitalei.

Până la sfârşit, demolarea Văcăreştilor a stat sub regimul deplinei ilegalităţi, chiar în cadrele juridice ale sistemului socialist! Mănăstirea era deja distrusă în proporţie de 50% în momentul în care au fost emise primele acte care vizau demolarea. De altfel, vinovaţii n-au fost niciodată acuzaţi după 1989. Este, poate, o trăsătură negativă de caracter a noastră, a românilor, această uşurinţă cu care acceptăm să ne fie batjocorită istoria, această iertare abuzivă a vinovaţilor, care nu e creştină, ci este un semn al indolenţei şi al iresponsabilităţii.

Aşa s-a hotărât construirea peste ruinele Văcăreştilor a unui nou Palat de Justiţie, care a rămas până astăzi un simplu deziderat. Pe locul celei mai frumoase mănăstiri româneşti se ridică şi astăzi, alături de scheletele gigantice ale unor fundaţii, munţi de gunoaie care au devenit paradisul romilor. Planurile primarilor care s-au succedat după 1989 de construire aici a unui complex turistic, a unui hipodrom sau unei piste de raliuri au rămas literă moartă. Poate doar ideea, vehiculată printre oamenii de cultură, de reclădire a edificiului să aibă mai multă coerenţă.

Urmarea?! Demolarea, fără justificare a vechiului Bucureşti a fost o crimă istorică. Am pierdut ceva ce nu se pierde nici în războaie: ştiinţa de a trăi, aşa cum am învăţat-o prin istorie. Problema e că asemenea lucruri nu se pot recupera.

Ce s-a pus în loc? Un morman de cartiere pline de blocuri, locuite de cei aduşi de la ţară şi puşi să realizeze industrializarea. Cei care, fără vina lor, au înlocuit baraca de şantier cu o locuinţă mai confortabilă, dar destinată provizoratului. Toate gesturile clasice de integrare în spaţiu – plantarea de pomi în faţa blocurilor, băncile, uşile masive din holurile lugubre nu au reuşit să împământenească aceşti indivizi care nu aveau nimic în comun cu spaţiul locuit, care a rămas aşa cum a fost de la început: un spaţiu viran construit.

Spaţiul blocurilor încurajează o lume dizarmonică, o populaţie în care oamenii, neavând nimic în comun, neputându-se totuşi ignora datorită traiului în comun, sunt adesea legaţi de raporturi ostile. Aşa au învăţat oamenii blocurilor să convieţuiască într-o camaraderie de subzistenţă, un model de viaţă complet lipsit de arta de a trăi, de fineţea şi discreţia vieţii împreună, de ceea ce s-a numit odinioară, viaţa în Micul Paris.

Istoria nu are preţ. Ce s-a pierdut odată e bun pierdut. Vom fi barbari cu vile, jeep-uri şi antene satelit, dar vom trăi împreună fără nici o magie, fără înţelepciune şi graţie.

Tragismul lumii româneşti sub comunism e, în primul rând, o lecţie despre autodistrugere istorică. Ce a fost unic şi aproape sacru prin frumuseţea convieţuirii a fost scos dintre valorile naţiunii cu buldozerul şi dinamita. Operaţia a ilustrat o nepăsare uluitoare faţă de propria soartă, mai clar spus, un nivel de inconştienţă naţională pe care clasa conducătoare comunistă nu putea să-l inventeze cu totul.

Generaţia post-comunistă a crescut într-un spaţiu fără legături cu alte spaţii şi timpuri şi astfel îşi trăiesc existenţa cu senzaţia unui destin strict individual, excepţional şi independent. Cu rare excepţii, această generaţie nu se poate raporta decât la ascensiunea socială, strict pe un culoar foarte strâmt. Nu există trecut pentru ea, există un viitor al oligarhiei din care îşi doresc cu disperare să facă parte.[8]


[1] Evenimentul zilei, miercuri, 28 aprilie 2004.

[2] Gabriela Martin, Haideţi să dăm cu pietre! în poezie.ro, , 8 februarie 2005

[3] Adevăraţii martiri, în Ortodox. Net, 5 martie 2005.

[4] Vasile Drăguţ, Artă românească, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 435.

[5] Ibidem, p. 438.

[6] Gheorghe Leahu, Distrugerea Mănăstirii Văcăreşti, Bucureşti, 1996.

[7] Răzvan Voncu, Demolarea memoriei, în “Cronica Română”, 1 martie 2005.

[8] Traian Ungureanu, Uranus – loc de pomenire (de ce trăim în postcomunism), în Analize economice şi politice, anul XIV (706), 16 spetembrie-22septembrie 2003.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign