Bucurestii Vechi si Noi

ASPECTE ALE RAPORTULUI CENTRU – PERIFERIE IN BUCURESTI LA SFARSIT DE SECOL XIX

11 septembrie 2010 Bucurestii Vechi Si Noi Antropologia urbana

 

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, în contextul rezolvarii treptate a „chestiunii orientale”, intervenisera câteva schimbari în lumea sud-est europeana. Dobândirea unui nou statut în relatiile internationale avea sa confere statelor din aceasta zona un alt impuls dezvoltarii lor prin crearea cadrului necesar adoptarii unor reforme politice si economice.

Eugen Lovinescu spunea ca orasele, dar mai ales capitalele sunt „porii prin care se absoarbe suvoiul tuturor înnoirilor civilizatiei moderne”1. Din pacate, adoptarea unui nou model, cel occidental, s-a facut prin ceea ce s-a numit în epoca „arderea etapelor”, fara a se tine seama de realitatile diferite din spatiul românesc. Acest aspect a determinat discrepanta între capitala si provincie, iar în cadrul oraselor – între centru si periferie.

Unificarea administrativa din 1862, stabilirea capitalei noului stat la Bucuresti, a facut ca acesta sa devina centrul politic, administrativ, economic si cultural al tarii, si sa capteze o parte din prestigiul si importanta Iasiului. Bucurestiul devenise, practic, un veritabil magnet pentru clasa politica, pentru elita culturala a vremii.

Un aspect al acestui raport centru – periferie este dat de însasi definitia periferiei: „tinut, regiune, cartier, zona, punct situate la margine în raport cu centrul, sau cu un punct de referinta.”2 ; inexistenta unor obstacole naturale sau istorice (ziduri de cetate), faptul ca era un oras de câmpie, au facut ca suprafata Bucurestiului sa creasca într-un ritm necontrolat. In 1878, orasul ajunsese la o întindere de 30 km², din care: 4.236 m² case si curti, 360.692 m² gradini de flori, 4.129.270 m² pometuri, 3.001.527 m² gradini de legume, 12.118.122 m² vii, 2.892.213 m² locuri virane si 2.515.830 m² strazi si piete3. Abia a saptea parte din oras era ocupata de constructii si de curtile lor, la 1878, în timp ce strazile si pietele reprezentau mai putin de 10%.

Stoparea extinderii necontrolate a suprafetei orasului a fost una din problemele întâmpinate de edilii capitalei, dar masurile de limitare a fenomenului s-au lovit si de interesele unor persoane particulare. Astfel, într-o sedinta a Consiliului Comunal Bucuresti din 1895, se arata ca la marginea orasului se aflau mosiile câtorva mari proprietari, care nu agreeau proiectul de lege privind periferia orasului deoarece „ar fi privati de specula ce fac astazi prin transformarea locurilor lor, odinioara pentru agricultura, în loturi parcelate, deschizând pe dânsele strade din cele mai insalubre, fara nici o autorizatie si fara a se conforma regulelor Comunale.”4

Aceasta situatie punea Primaria Bucurestiului într-o dilema: sa accepte crearea în jurul orasului a unor cartiere insalubre, a unui „brâu de infectiune din zi în zi mai larg sustras de la orice reglementare si supraveghere”5, sau sa încerce luarea altor masuri. Printre masurile propuse s-au aflat: admiterea proiectului santului înconjurator al orasului, votat de catre Consiliul Comunal înca din 1887 (asa numitul proiect Câmpineanu), cumpararea de la proprietari a terenurilor pentru care acestia aveau deja planuri întocmite de parcelare, spre a le vinde. Totodata, Primaria Bucurestiului a trimis în zona periferica a orasului o comisie, care a întocmit un raport asupra situatiei existente. In urma raportului acestei comisii, Consiliul a aratat ca este o urgenta „a anexa la Bucuresti catunul Floreasca si o parte din Colentina, pentru a se întinde la aceste regiuni masurile sanitare ce se aplica în Comuna Bucuresti.”6 Totusi, extinderea orasului a continuat. In 1891, pentru o mai buna functionare în administratia orasului se face o schimbare importanta în structurarea acestuia. In ordonanta care este data, la articolul 1, se stipula: „De la data publicatiunii prezentei, stradele orasului vor fi clasificate în ocoale, în ceea ce priveste regulile de observat la cladirea edificiilor sau salubritatea lor, si în sectiuni întrucât privesc lucrarile municipale ale serviciului tehnic de alinieri, ale serviciului medical etc.”7 Dispunerea ocoalelor era circulara, de la centru catre periferia orasului. Prin urmare, orasul avea trei ocoale si zone sectiuni; erau publicate, de asemenea, toate strazile cu ocolul si sectiunea din care faceau parte (în total 848 de strazi). In 1894 se formeaza cel de-al patrulea ocol, care era o zona mai mult rurala, o zona rezervata plantatiilor si fabricilor. Suprafata orasului în 1894 ajunsese la 5.000 ha, iar populatia sa la 232.009 locuitori, conform recensamântului din 1894. Aceasta facea ca orasul sa rezerve aproximativ 130 m² de locuitor, în timp ce Viena avea 36 m², Budapesta 65 m². 8

Infiintarea s-a facut nu în scopul de a se cladi pe el, ci pentru a se face plantatii si gradini, care circumscrie mai bine cele trei ocoale. In acelasi an, se încorporeaza Bucurestiului Floreasca si câteva case din comunele Militari si Rosu 9. In discutiile din Comitetul Comunal cu privire la acest ocol IV, primarul N. Filipescu nu a gasit bun proiectul lui Câmpineanu de delimitare a orasului printr-un sant, si nici proiectul lui Pake Protopopescu, care viza restrângerea Bucurestiului si divizarea acestuia în mai multe comune suburbane, lasându-se numai Culoarea de Rosu sa fie Bucurestiul propriu-zis. N. Filipescu considera aceasta ultima propunere o fictiune, deoarece „ar da nastere la un cuib de infectie în jurul Bucurestiului, pe care administratia le-ar neglija în a le supraveghea, nefacând parte din Bucuresti” 10.  De asemenea, suma de 40.000 de lei alocata pentru a cumpara terenuri în noul ocol IV pentru a nu se putea cladi, era cosiderata insuficienta.

Acest fapt a determinat adoptarea unui proiect de lege prin care erau puse conditii foarte grele celor care voiau sa construiasca în ocolul IV, si se acordau facilitati celor din ocolul II pentru acelasi lucru.

In a doua jumatate a secolului al XIX-lea, atât cresterea demografica, cât si cresterea spatiala a orasului, au determinat înmultirea mahalalelor. Se constata doua fenomene: pe de o parte, disparitia din interiorul unor mahalale a terenurilor virane, ceea ce determina desprinderea din vechile mahalale a unora noi, care poarta aceleasi nume, dar cu calificativul de „Nou”, sau „Noi”, iar pe de alta parte aparitia unor mahalale noi la periferia orasului.

In cadrul primului fenomen se încadreaza mahalalele: Sfântul Gheorghe Vechi si Sfântul Gheorghe Nou, Precupetii Vechi si Noi, Delea Veche si Noua etc.

Unele strazi si unele mahalale erau denumite si dupa natura activitatii pe care o desfasurau locuitorii din zona: Caramidari, Blanari, Otelari, Negustori, Tabacari, Olari, Fainari etc.11

Creste totodata si numarul de cladiri: Bucurestiul avea în 1864 aproximativ 16.000 de case, iar în 1878 numarul acestora ajunsese la 31.037. Nu exista o repartitie uniforma a acestora: cele mai multe se gaseau în Culoarea de Negru (5.681), apoi în Culoarea de Albastru (5.175), în Culoarea de Galben (4.857), în Culoarea de Verde (3.891), iar în Culoarea de Rosu, care era si centrul orasului, numai 1.430 de case.12

Numarul mic de case din partea centrala a orasului are drept cauza principala prevederile speciale existente în acest sens în regulamentele de epoca, relative la constructiile din aceasta zona si implicit la costurile ridicate ale acestora.

Inevitabil, am atins o alta problema, aceea a reglementarilor arhitecturale cu implicatii la acest raport centru – periferie. Pentru Bucuresti, premise în ceea ce priveste supravegherea constructiilor în oras dateaza înca din perioada Regulamentelor Organice, când se emite prima legislatie precisa în acest sens, si anume „Asezamânt pentru înfrumusetarea orasului Bucuresti” 13, în aprilie 1831.

Acest document prevedea necesitatea unei autorizatii de constructie, amplasarea scarilor doar în interior; un arhitect urma sa supravegheze toate aceste masuri. Dupa incendiul din 1847, reglementarile pentru constructiile din oras s-au înmultit, regulamentele devenind din ce în ce mai clare.

„Regulamentul pentru constructii si alinieri” împartea orasul în trei circumscriptiuni sau ocoale în ceea ce priveste conditiile de constructie14. In articolul 19 al acestui regulament se arata ca nimeni nu putea „construi, reconstrui sau împrejmui” fara acordul Primariei.

Cea mai mare parte a cladirilor importante se aflau în zona centrala a orasului, care corespundea Culorilor de Rosu si de Galben, în timp ce la periferia orasului constructia caselor a avut o crestere mai mult numerica, si mai putin calitativa. Acest fapt s-a datorat reglementarilor diferite pentru centru si periferie. Astfel, articolul 22 al regulamentului din 1879 stipula ca în centrul orasului (ocolul I), toate constructiile, atât la strada, cât si în interiorul curtii sa fie din zid; totodata, numai pentru strazile de 20 metri largime se permiteau case cu patru etaje, de 17 metri înaltime maxima. De asemenea, înaltimea unei camere nu putea fi mai mica de 2,70 metri15. Potrivit unei statistici din 1878, imobilele fara etaj din Bucuresti reprezentau 91% din totalul constructiilor, iar procentul pentru cladirile construite din caramida era doar de 44,24%.16

Caracterul rustic si imaginea de arhaic a Bucurestiului – prezenta pâna spre jumatatea secolului al XIX-lea – se estompeaza pe masura ce procesul de modernizare se manifesta. Fenomenul de schimbare a înfatisarii orasului nu este izolat de ceea ce se întâmpla în Apus. Este perioada reconstructiei Parisului în timpul lui Napoleon al III-lea, coordonator fiind Eugène Hausemann (1853 – 1872), este – de asemenea – perioada reorganizarii Romei (1820 – 1882), dupa planurile lui Alessandro Viviani, precum si aceea a modernizarii celebrei Vienesse Ringstrasse, în 1860 etc. 17

Aceasta urbanizare începe de la centru catre periferia orasului, si este mai lenta sau mai evoluata, înregistrând fluctuatii în functie de disponibilitatile financiare ale edililor capitalei. Acest aspect este relevat în special de relatarile calatorilor straini, în care se subliniaza faptul ca zona centrala a orasului modifica prima impresie dezagreabila. De altfel, exista un interes al autoritatilor locale pentru familiarizarea eventualilor calatori straini cu planul orasului.

Intr-o nota a Sefului Diviziei Comunale catre Prefectul capitalei, se arata ca maiorul Papazoglu a prelucrat planul în Bucuresti, elaborand si un alt plan, mai mic, în care „se vede centrul orasului” 18 si care se vindea la pretul de doi lei.

Exista anumiti factori, de natura economica, demografica si sociala, care au influentat dezvoltarea si modernizarea orasului. Lipsa unui sistem financiar propriu pâna la schimbarea statutului politic a îngreunat procesul de urbanizare. Greutatile financiare întâmpinate în finantarea lucrarilor edilitare, a facut necesara contractarea de împrumuturi.

Sumele obtinute astfel nu aveau doar o întrebuintare edilitara, ci erau utilizate si pentru rambursarea unor împrumuturi mai vechi, sau a dobânzilor acestora. De exemplu, în 1898, primarul Bucurestiului, N. Filipescu, propunea Consiliului Comunal negocierea unui împrumut de 30.000.000 lei, considerat avantajos pentru ca anula alte împrumuturi contractate de catre Primaria orasului; jumatate din suma urmând a fi data Casei de Depuneri si Consemnatiuni, la care se spunea: „platim dobânzi mari”19. Datorita faptului ca suportul statului în astfel de actiuni era limitat, iar împrumuturile mai mari erau si mai avantajoase, se apela la bancile din strainatate. Imprumutul pe care N. Filipescu îl propunea Consiliului Comunal avea o dobânda de 4,5%, si era contractat pe timp de 50 de ani20 ;urma sa fie încheiat în baza unei conventii cu bancile „Berliner Hondels – Gessellschaft” si „Deutsche Bank” din Berlin, care erau reprezentate la Bucuresti de „Dl. Blank”, în numele casei Marmorosch Blank.

Jumatate din acest împrumut, adica 15.000.000 lei, era utilizata pentru achitarea altor datorii, iar cealalta jumatate urma sa fie folosita în scopul efectuarii unor lucrari de înfrumusetare a capitalei.

Pentru înlesnirea accesului la fonduri financiare, prin legea din 1 iunie 1893 era înfiintata „Casa speciala a lucrarilor orasului Bucuresti”121. Aceasta casa a fost mai întâi înzestrata cu 30.000.000 lei, la care se adauga si pretul locurilor expropriate ce se vindeau de catre Primarie, si 50% din valoarea locurilor virane.

Un alt factor de întârziere a urbanizarii l-a constituit birocratia, mostenita din perioada anterioara, si centralizarea excesiva a actului decizional. Pentru a ilustra acest fapt este suficient a aminti ca alinierea unei simple strazi din Bucuresti presupunea ,din punct de vedere procedural, urmatorul parcurs: mai întâi Serviciul Tehnic al Primariei întocmea planul de aliniere al acelei strazi, apoi acesta era aprobat de catre Consiliul Comunal, si înaintat spre a fi aprobat Consiliului Tehnic Superior de pe lânga Ministerul Lucrarilor Publice. Dupa aceea, mergea la Ministerul de Interne, apoi la Consiliul de Ministri, la Camera Deputatilor, la Senat, si în cele din urma – la Rege. 22

O componenta importanta a dezvoltarii unui oras, si în acelasi timp un însemnat indiciu al acesteia, este cresterea demografica. Acest fenomen a fost generat, la sfârsitul secolului al XIX-lea, de mai multi factori: cresterea numarului de nasteri, migratia din provincie în Capitala, stabilirea unor straini, în interes de afaceri, sau ca simpli profesionisti. Pentru Bucuresti, cresterea demografica este spectaculoasa: la 1859, orasul avea 121.734 locuitori, în 1894 – 232.009 locuitori, iar în 1899, 276.178 locuitori; de la 1859 la 1899, cresterea populatiei bucurestene este de 127%.

Sub raport social, se poate observa o anumita repartizare ierarhica în cadrul celor cinci Culori: Rosu, Galben, Albastru, Verde si Negru. In acest sens, maiorul D. Papazoglu specifica (în 1871) faptul ca în Culoarea Galben „locuia toata nobilimea orasului”, în Culorile Albastru, Verde si Negru „locuia populatia claselor de mijloc”, iar despre Culoarea Rosu arata ca „este centrul centrul capitalei încarcat cu magazinele comerciantilor.”23

In Bucurestiul sfârsitului de veac XIX, raportul centru – periferie se exprima asadar prin diverse aspecte – administrativ, arhitectural-edilitar, demografic, social – , a caror unitate se reflecta în evolutia urbanistica a Capitalei românesti.

NOTE :


1 Eugen Lovinescu, Istoria civilizatiei române moderne, Bucuresti, 1992, vol. II, p. 72.

2 D.E.X., Institutul de lingvistica „Iorgu Iordan”, Bucuresti, 1994.

3 Istoria orasului Bucuresti (coordonator: Florian Georgescu – Muzeul de Istorie a Orasului Bucuresti), 1965, p. 29.

4 F.A.S.M.B., Fond P.M.B. – Secretariat, dosar, nr. 4/1895, fila 123.

5 Idem, fila 124.

6 Idem.

7 Primaria Orasului Bucuresti, Ordonanta si tabela pentru clasificarea stradelor pe ocoale si sectiuni

8 Marele Dictionar Geografic al României (coordonator: George I. Lahovari, C.I. Bratianu, Grigore Tocilescu), vol. I, Bucuresti, 1898, fila 55.

9 F.A.S.M.B., Fond PMB – Secretariat, dosar nr. 3/1894, fila 55.

10 Idem, filele 59 si 60.

11 George Potra, Din Bucurestii de ieri, Bucuresti, 1990, vol.I, p. 256.

12 Constantin C. Giurescu, Istoria Bucurestiului, Bucuresti, p. 154.

13 Cazan Mucenic, Arhitectura civila a Bucurestilor în secolul al XIX-lea, Bucuresti, 1989, p. 23.

14 Regulament pentru constructii si alinieri, Bucuresti, 1879, p. 13.

15 Ibidem, p. 339.

16 Gheorghe Bratianu, Sanatatea Bucurestilor 1862 – 1944, Bucuresti, 1970, p. 16.

17 Zeynep Celik, The making of Istambul. Portait of an Ottoman City in the Ninetenth Century, Washington – Seatle – London, 1986, p. 7.

18 A.N.I.C., Fond Ministerul de Interne – Diviziunea Comunala, dosar nr. 216/1871, fila 3.

19 F.A.S.M.B., Fond PMB – Secretariat,  dosar nr. 4/1898, fila 70.

20 Idem.

21 F.A.S.M.B., Fond PMB – Secretariat, dosar nr. 3/1896, fila 198.

22 A.N.I.C., Fond Ministerul de Interne – Diviziunea Comunala, dosar nr. 180/1888, filele 43, 65, 176.

23 G. Costescu, Bucurestii Vechiului Regat, Bucuresti, 1944, p. 34.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign