Bucurestii Vechi si Noi

Gelozie

12 septembrie 2010 Sebastian Grama Comoara Hestugmitilor

            Am spus deja (cred) că mi s-a întâmplat să lucrez câteva luni la o cooperativă pentru persoane cu handicap. Era în ’89 şi reprezenta maniera optimă de justificare a unei afecţiuni destinate a mă scăpa de serviciul militar. Nu asta contează. Erau mulţi amărâţi acolo, oameni cu tot felul de necazuri, fizice ori psihice. Nu puţini erau monstruoşi. Compasiunea era serios concurată uneori de groază. Acesta este primul antecedent.

            Al doilea antecedent. Până prin ’84 sau ’85, am mers în repetate rânduri la Pucioasa. Frumoase împrejurimi. Drumul era un coşmar. Nu am avut niciodată maşină, iar acel tren părea scos dintr-un film oribil. În 2008, l-am revăzut. (Mă duceam la Târgovişte, unde aveam să asist la un spectacol de teatru abstrus). De la  urcare, izul pestilenţial (fără a exagera) mi-a urlat că nu se schimbase mare lucru în ultimele două decenii şi jumătate. Ocolesc deliberat unele detalii sordide. În faţa mea, pe banchetă, în cele vreo trei ore, a stat o fiinţă rezultată din combinarea unor entităţi din regnuri diferite. Moţăind, o buză îi cădea până la nivelul bărbiei. Dinţii erau maronii. Cămaşa făcea parte din organism. Unghiile – cenuşii. Evident, sprâncenele închipuiau acea defensivă agresivitate a tuturor animalelor bătute îndelung.

            Vreau să spun că nu sunt neobişnuit cu urâţenia sau cu bestialitatea chipurilor. Materiala fantasmă din tren mi-a reamintit unele diformităţi ale colegilor din ’89. Era unul care suferea de ptialism şi nu am uitat până astăzi felul în care pronunţa (obsesiv) cuvântul “scafă”. Distribuia angajaţilor lipici pudră cu scafa. Peisajul era mlăştinos, aproape insuportabil. În zilele de salariu, devenea şi mai complex, adăugându-i-se o vieţuitoare peltică, de cam 1,50 m. Avea patru degete amputate la mâna dreaptă, iar incisivii superiori fuseseră astfel aşezaţi încât nu le sesizai existenţa decât în momentele când râdea. Şi râdea învârtindu-se prin curtea cooperativei, susţinând că n-are ce păţi de la Ceauşescu, deoarece se bucură de protecţia Nadiei Comăneci. Ochii, atunci, îi arătau ca două fante porcinii. Îşi lăsa un pic în vine pantalonii şi se plesnea cu o fericire cosmică peste fesă cu cioturile împresurându-i palma ciopârţită. Nu vreau să fiu morbid, însă imaginea ar fi trucată în cazul în care n-aş preciza că Dragoş (băiatul cu ptialism) găsea de fiecare dată scena foarte amuzantă şi hohotea cu balele ca nişte bretele de chewing gum.

            Revin. Spuneam că sunt departe de a nu fi cunoscut urâţenia – deseori până la dimensiuni cvasi-mitologice. Mi-a luat însă foarte multă vreme să aflu că stupoarea şi atrocitatea n-au nevoie de asemenea detalii grosolane.

            Miercuri seara, ieşisem dintr-un mic restaurant central, unde avusesem o discuţie oarecum interesată cu o prietenă. Se întunecă repede în acest început de septembrie. Deşi trebuia de ceva timp, nu am găsit energia necesară pentru a-mi comanda nişte ochelari. În consecinţă, la oboseală, felinarele de pe stradă sunt mai degrabă fântâni de lumină. Metafora e banală, dar problema nu e foarte gravă, îmi ajung 4-5 minute pentru a pierde incomodul şi totuşi plăcutul efect. Am vrut aşadar să profit şi am pornit pe jos, printre clădirile vechi. O pisică urla într-un gang. Am observat, încercând să-i depistez conturul, un fel de halou pricinuit de un bec de după colţ. Am intrat în gang. Viziunea simplă a unei vipere care te priveşte nu se uită uşor. Ceea ce am văzut cu evocatul prilej nu se uită niciodată.

            Poate că a fost o halucinaţie. Intolerabila prezenţă – care nu mă observase – nu avea nimic definibil ca înspăimântător. Avea trăsături destul de elegante şi veşminte mai mult decât decente. Sunt sigur că zâmbea – cum reuşea. Presupun că i-am remarcat mâinile aranjate. Nu voi mai sta nicicând în faţa unui tablou comparabil. Zâmbetul acela făcea Gorgonele să treacă drept caricaturi haioase dintr-o tipăritură pentru copii. Mi se pare că, răsturnat cumva precum o haină ori o mănuşă, i-am zărit pomeţii. O şuviţă de păr lung şi moale, străin şi negru, i se lipise pentru o clipă de obraz. Mi-am dorit să ucid. Am înţeles că blocurile din preajmă sunt lichide şi că numai neglijenţa mea le coagulează în forma pe care ne-o arată hărţile. Pe un zid, golani diurni, pesemne providenţiali, scriseseră trei litere despre a căror semnificaţie ştiu precis că nu aveau habar. Ultima era iniţiala prenumelui tău.

            Am ajuns acasă la o oră de nerecunoscut. 

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign