Bucurestii Vechi si Noi

… ever run before the clock

17 octombrie 2010 Sebastian Grama Comoara Hestugmitilor

            Becurile de pe străzi funcţionau, plecasem pur şi simplu, dar consistenţa lichidă a lui octombrie (instalat confortabil) agrava noaptea. În fine. Depăşisem de câteva minute linia Bulevardului Magheru. Am auzit o sirenă (cred că de Ambulanţă). La dreapta, în cotul unei case mari, am văzut o mică firmă verde. Scria “CH”. (Confoederatio Helvetica? Sau Channel? Chihuahua? Cargo helicopter? China?). Era destul de frig. Am intrat. Un whisky dublu fără gheaţă. Printr-un geam lateral pătrundea lumina dintr-o curte interioară. La stânga, o imensă oglindă reflecta penumbra. Când am scos pachetul de ţigări pe masă, lângă mine a răsărit o fată cu trăsături asiatice (“China”, deci?); purta pe cap un soi de bonetă cu semnul Crucii Roşii (adică Elveţia pe negativ?, acitevleH oitaredeofnoC?…). Purta un soi de bluză ca de sticlă, prin care i se vedeau sânii. După câteva secunde, mi-a pus în faţă o mică pungă de plastic înăuntrul căreia se ghiceau nişte obiecte. Am crezut că este ceva de felul acelor pacheţele pe care le vând în genere surzii pe la terase, cu mărunţişuri (pixuri, figurine, agende microscopice, carabine de chei, brichete, lanterne şi alte prostii); am refuzat politicos. Fata mi-a spus: “Gratis. Cu dedicaţie”. Avea un glas care m-a uluit. Nu mai întâlnisem niciodată unul atât de jos, un bas atât de profund. Mi-a sesizat mirarea şi, cu un zâmbet (avea o dantură superbă), mi-a luat uşor mâna şi mi-a purtat-o între coapse: da, era femeie. Cu o discretă reverenţă, a dispărut către bar. În pungă îmi lăsase: fotografia unei clădiri destul de vechi şi care îmi părea foarte cunoscută; un ac de siguranţă din argint; o sticluţă cu parfum; un zar pe ale cărui feţe am desluşit: “S”, “A”, “L”, “C”, “D”, “H”. M-am gândit la posibile combinaţii. Erau două limpezi: “CH” şi “LSD”. Apoi, nu ştiu de ce, mi-a atras atenţia “CLAS”. (Multe mi s-au părut mai degrabă capcane – sau banale piste false – ca “LAC”, “HAL”, “CD”, “SAC”, “LAS” etc.). Mai era stratagema latină, L, C, D – plus diferitele variante ca DL (550), DC (600), DCL (650), CL (150). Am simţit nevoia să termin paharul pe loc. L-am terminat. Am aruncat zarul şi a căzut “L”. Consumaţia o plătisem dinainte. Ochii mi s-au mai obişnuit cu acea pastă fără personalitate. Am întrezărit, pe jos, aproape, un şal (cred). Pesemne că fusese uitat (lăsat?, aşezat?, premeditat?) acolo de fata cu zarul. Nu avea culoare. M-am ridicat, l-am luat, acul de siguranţă mi-a scăpat şi, căutându-l, am realizat că în şal era un corp de animal mort. Un şobolan sau (poate) o pasăre. M-am grăbit să mă spăl pe mâini. Toaleta era la vreo 10 paşi. Am dat peste un beţiv care semăna cumva cu Freud şi care adormise în genunchi lângă pisoar. Dacă nu ar fi fost unde era, n-aş fi remarcat slaba rază ce părea că pândeşte colţul din spatele său. Drumul ducea către o a doua ieşire. Spun bine: a doua: mai fusesem cândva pe aici, mai fusesem de multe ori, însă numai o dată nimerisem aşa venind absolut involuntar dinspre un alt cartier, dinspre o altă stradă. Bulina roşie din acel gang nu prilejuia nelămuriri. M-am uitat la fotografia primită: evident, aceeaşi clădire. Abia vizibila siluetă neagră din gang era, evident, a mea. Deci fotografia nu era fotografie, ci oglindă, însă una care nu arăta lucrurile din punctul dinspre care o priveam, ci de la intrarea în “CH”, în cotul unei case mari (la câteva minute cale de Magheru). Oglinda laterală ce flanca demisolul. Aveam de comis două gesturi. M-am oprit o secundă, am ascultat aerul de octombrie. Cealaltă cădere a zarului nu mă va fi surprins. Eram la data exactă, în locul precis: litera “S”. Îmi rămânea o şansă. Cadentia. În liniştea cavă a streşinilor picurânde, am încerat să joc totul pe luciditate. În imagine, fireşte, nu eram singur. Acel hazard minuţios, celebrând o vină petrecută ca un dans, în diabolicul ritm al anilor identici, perfect simultani, dublându-ne fără limită apariţiile, cuvintele, chipurile, nu admitea soluţie. Te-ai aplecat uşor asupra mea. Îţi cuprinsesem şoldurile, iar pletele beznei îmi acopereau faţa. Ştiai că altfel nu e cu putinţă. De ce nu ar fi fost CH “Comoara Hestugmiţilor”? Nu vorbeam despre asta. În rest – numai pretexte. Şi dacă nu mi-aş fi dorit să te aştept la capătul unui destin ludic şi bestial, şi dacă nu am fi dansat în acea noapte fără muzică, târându-ne către noi înşine şi către o memorie cumva preventivă, tot n-aş fi scăpat de minutul unui octombrie circular. “Îţi aminteşti?, e fix un an”, “Îţi aminteşti?, e fix un an”, “Îţi aminteşti?, e fix un an”… Cadentia!… Voiam să fumez un vulcan…Voiam să mă trezesc o dată lângă tine (cum ai promis, cum te-am crezut), voiam să anulez peretele pe care mă citeam, voiam să mă sui pe tomberon şi să predau mulţimii lecţii de algebră despre ţâţele unei aporii, să reiau la nesfârşit o propoziţie fără subiect. Şi ne-am privit; îţi mijeai surâsul pentru că te cunoşteai oricum aşteptată cu mult mai mult. Nu s-a mişcat nimic. N-aveam de ce să mai verific al treilea rezultat al zarului. Te-am reţinut. Eram în octombrie.      

Tag-uri: ,
[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign