Bucurestii Vechi si Noi

PRESA MAGHIARĂ BUCUREŞTEANĂ

04 octombrie 2010 Bucurestii Vechi Si Noi Antropologia urbana

Colecţiile incomplete păstrate în Bucureşti, bibliografiile restrospective parţiale şi lacunare, dificultăţile legate de cercetarea fondurilor existente în provincie, precum şi în bibliotecile particulare sau în arhivele bisericeşti permit doar o evaluare estimativă a celor aproximativ o sută de titluri de publicaţii periodice maghiare apărute în Bucureşti sub formă de ziare, gazete, reviste, calendare şi anuare.

            Presa studiată oferă o viziune de ansamblu asupra istoriei de aproape un mileniu a maghiarilor din spaţiul românesc extracarpatic, în special a celor din Bucureşti, cu informaţii preţioase despre organizarea lor religioasă, socială şi culturală, eforturile de supravieţuire în diasporă prin biserică şi şcoală. Sunt surprinse totodată şi aspecte interesante ale relaţiilor româno-maghiare, precum şi cauzele obiective sau subiective ale procesului de asimilare.

            Putem distinge două mari perioade în viaţa presei maghiare bucureştene, strâns legate de statutul maghiarimii din spaţiul geografic menţionat, numit generic şi Vechiul Regat Român (Muntenia, Oltenia, Moldova, Bucovina şi Dobrogea) şi anume, presa apărută până la 1918, perioadă în care maghiarii sunt cetăţeni străini şi perioada de după Marea Unire, când devin cetăţeni români.

            Ca cetăţeni străini, maghiarii se supun legilor pentru străini în toate domeniile vieţii lor sociale, culturale sau religioase; nu au drepturi politice. Interesele lor sunt reprezentate de consulatele austriece, respectiv austro-ungare, răspândite pe întreg teritoriul sus-amintit.

            Pentru această perioadă au fost depistate 20 de titluri în fondurile Bibliotecii Academiei Române. Cele mai importante periodice apărute în Bucureşti sunt:

– Bukuresti Magyar Közlöny, săptămânal (15 mai 1860: număr-semnal; 16 iunie-22 dec. 1860 – 27 numere). Redactori: Váradi Ádám (numărul-semnal), pastorul reformat Koós Ferenc (provizoriu) şi dr. Oroszhegyi Józsa (de la nr. 12); editor: asociaţia Hunnia.

Bukuresti Híradó, săptămânal (1 oct.1876-3 oct.1885); redactor şi proprietar Vándory Lajos. Colecţia este incompletă, conţine doar 17 numere (nr.18, 1880, nr. 44, 1882 şi nr.12-26, 1885); pentru scurt timp, a apărut şi în română sub titlul Gazet/t/a de Bucuresci.

Bukaresti Közlöny, buletin cu apariţie bilunară (1884-1885; 1899, serie nouă); redactor: pastorul reformat Bartalus János. Colecţia este incompletă (doar nr. 8-12 din 1885 şi nr.1-3, 5-7 din 1899). Bartalus încearcă să-i prelungească viaţa cu o publicaţie lunară: Romániai értesítő (30 dec. 1899/11 ian. 1900-30 apr./13 mai 1900).

Bukaresti Magyar Képes Naptár (1890), calendarul ilustrat al maghiarilor din Bucureşti, tipărit la Braşov în 1889; redactor şi editor: Veress Endre[1].

Romániai Magyar Néplap, săptămânal (7 ian.- 30 dec.1900). Redactor: preotul catolic Bálinth János, iar de la nr. 38: Rákosy Gerő.

– Bukaresti Magyar újság, săptămânal (18 nov./1 dec.1901 numărul-semnal; 5 ian.1902-1 iulie 1908). Redactor şef şi proprietar Bálinth János, redactor responsabil Kertész József (iunie-aug.1903); redactor şi proprietar Poliány Zoltán din august 1903; din 1905 (nr. 27) apare bisăptămânal; totalizează 513 numere. 

Romániai Magyar újság, bisăptămânal (12 dec.1908-27 aug.1916). Redactor şef: Székely Béla, redactor responsabil Szőcs Géza. Lipsesc anii 1914-1915; totalizează 600 numere.

Romániai Magyarok Nagy Képes Naptára (1905-1916), marele calendar ilustrat al maghiarilor din România se tipăreşte la Budapesta. Redactor şi proprietar: Poliány Zoltán[2]. Lipsesc anii 1905, 1906, 1909,1910, 1912, 1913.

            Valoare documentară aparte are şi săptămânalul redactat de Feleky József: Bukaresti Magyar Hírlap (5 mai-3 nov. 1918 – 27 numere); este singurul periodic maghiar, cu o existenţă efemeră de altfel, apărut după intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei, şi anume, după Pacea de la Buftea (5/18 martie 1918), când se mai spera în reluarea unei vieţi normale şi redeschiderea şcolilor.

            Publicaţii mai puţin importante sunt: Missiói Lapok, „primul buletin al misiunii protestante maghiare” (1866-1867; nr. 1 apare la Bucureşti, iar celelalte 4 la Galaţi), având ca proprietar şi redactor pe pastorul reformat Czelder Márton; anuarul Societăţii Maghiare (A Bukaresti Magyar Társulat értesítője: apare din 1883; colecţia studiată cuprinde anii 1885, 1895-1897, 1899; continuă să apară şi după 1900); dările de seamă periodice, începând din 1894, ale asociaţiei catolice carative pentru ajutorarea copiilor (asociaţie înfiinţată în 1886): A Bukaresti Magyar Kath. Segélyező-Egyesület működésének kimutatása, cu redacţia la parohia Bărăţia. Mai pot fi menţionate săptămânalul lui Saier Németh Ignác: Romániai Hírlap (17 dec.1907-18 dec. 1910; lipseşte anul 1907; totalizează 177 numere), două săptămânale catolice: Szent István Király (1910-1911) şi Magyarok Vasárnapja (1913-1914), ambele având ca redactor pe (Nemes) Tóth Zsigmond, precum şi o gazetă bilunară reformată:  A Jó Pásztor (1910-1911), redactată de pastorul Márton árpád.

            Surse secundare semnalează existenţa din 1878 a dărilor de seamă periodice ale comunităţii reformate din Bucureşti, urmate din 1899 de de un anuar[3]; apar şi anuare ale asociaţiei catolice Regele Ştefan cel Sfânt sau ale asociaţiei femeilor protestante.

            Ce caută maghiarii în regiunile transcarpatice româneşti, cu precădere în Bucureşti şi în ce împrejurări a apărut presa maghiară în urmă cu aproape 150 de ani?[4]

            Prezenţa maghiarilor în ţările române are cauze religioase, politice şi economice[5]. Primele atestări datează din 1093 şi sunt legate de misiunile de catolicizare ale regelui ungar Ladislau cel Sfânt. Alte documente vorbesc despre dominicanul Magyar Pál (ulterior beatificat), profesor de drept la Universitatea din Bologna, care pleacă după 1221 într-o misiune de catolicizare a cumanilor din Moldova. Aici (re)înfiinţează episcopia cumană, condusă de Teodoric, subordonat arhiepiscopiei din Strigoniu (Esztergom); în 1241 Magyar Pál este ucis de tătari. Misionarii maghiari se întâlnesc şi în Muntenia; înfiinţează mai multe mănăstiri, numite bărăţii, una dintre ele aflându-se în Bucureşti. Abia în 1626 misiunile catolice din ţările române sunt preluate de Congregaţia de Propaganda Fide, condusă de minoriţii italieni, iar maghiarii sunt marginalizaţi.

            Primii protestanţi maghiari apar tot în Moldova, şi anume husiţii, între 1432/39; se pare că ei sunt cei care dau denumirea oraşului Huşi. Doi dintre predicatori, pomeniţi doar în Codexul münchenez, sunt Pécsi Tamás şi Újlaki Bálint (cu primele încercări de traducere a Bibliei). Prigoniţi de papă, husiţii se convertesc mai târziu la calvinism; în 1861 mai trăiau şapte familii în Sascut. Abia în sec. XX trec la catolicism şi se românizează. O altă comunitate protestantă importantă se înfiinţează în 1786 la Măneuţi, jud Rădăuţi sub Imperiul Habsburgic, având şcoală maghiară din 1834.

            Maghiarii, în special secuii, vin valuri-valuri în ţările române şi în urma conflictelor cu principii transilvani sau cu Casa de Habsburg (de ex. uciderea în masă a secuilor în 1764); rămân deja legendare luptele curuţilor din sec. XVII-XVIII, şi mai ales răscoala condusă de principele Rákóczi Francisc II (1703/11) care aduc şi ele alte valuri de refugiaţi[6].

            În acelaşi timp, oraşul Bucureşti este un loc de popas important spre Constantinopol pentru negustori, iar meseriaşii din Ţara Bârsei şi din secuime sunt atraşi de posibilitatea de câştig, găsindu-şi uşor de lucru. Cei câţiva intelectuali maghiari ajunşi în Principate, majoritatea artişti (Barabás Miklós, Wallenstein Károly, Chladek Antal, dr. Fialla Lajos etc.), îşi pun talentul şi priceperea în slujba românilor, pictorul C.D. Rosenthal jertfindu-şi chiar viaţa[7]. Un destin mai aparte are pictorul Szathmári Pap Károly[8].

            Numărul ungurilor din Bucureşti devine destul de însemnat, de vreme ce pastorul reformat Sükei Imre, separându-se de saşii lutherani, înfiinţează prima comunitatea reformată maghiară din Bucureşti la 2/14 mai 1815[9]. Această dată este considerată ca fiind şi începutul învăţământului în limba maghiară; lecţiile se desfăşurau la locuinţa preotului, lucru obişnuit la acea vreme, iar preotul avea şi pregătire de învăţător sau de cantor. Limba de cult, ca şi limba de predare este limba maternă, deci maghiara, conform dogmei înscrise în Catehismul de la Heidelberg, precum şi în Crezul helvet sau în învăţăturile lui Calvin. Până la moartea sa în 1849, Sükei va face lungi peregrinări în vederea adunării fondurilor necesare pentru şcoală şi biserică. În 1819, cumpără de la prinţul Iordache Filipescu cu suma de 2650 de piaştri o casă şi terenul aferent din mahalaua Fântâna Boului (azi Piaţa Palatului), peste drum de biserica lutherană. Abia în 1821 începe construcţia concomitentă a bisericii de lemn şi a şcolii. Sükei face concesii ritului ortodox: pe turnul bisericii se afla o cruce, iar în biserică – altar, lumânări şi o pictură cu Christos răstignit, elemente străine ritului reformat. Potrivit obiceiurilor de atunci, lângă biserică se afla şi cimitirul în care îşi va dormi somnul de veci şi Sükei, lăsând bisericii o avere de 2000 de galbeni. După schimbarea legislaţiei româneşti privitoare la amplasarea cimitirelor, reformaţii cumpără 15 pogoane de teren pentru un nou cimitir pe Calea Giuleşti, cimitir sfinţit pe 4/16 ianuarie 1853. Aici este înmormântată în 1857 Vass Susanna, mama pictorului Szathmári.

            Înfrângerea revoluţiei maghiare din 1848 aduce un nou val de refugiaţi în ţările române. De data aceasta vin şi mulţi intelectuali, unii având deja o activitate publicistică, astfel încât se va înfiripa în câţiva ani o viaţă culturală şi socială înfloritoare, creându-se totodată premisele necesare apariţiei presei maghiare. Emigraţia honvezilor, mulţi stabiliţi în Bucureşti pentru a fi mai aproape de ţară, în speranţa continuării luptei pentru libertate, revitalizează viaţa maghiarimii şi-i dau un nou conţinut.

             De această perioadă efervescentă este legat numele pastorului reformat Koós Ferenc (1828-1905), fost honved al lui Bem. După cum observa peste opt decenii pastorul Nagy Sándor, sufletul său geamăn, „a schimbat din rădăcini înfăţişarea societăţii maghiare de aici, a ridicat nivelul întregii sale vieţi şi a umplut-o cu conştiinţă naţională”, devenind un adevărat simbol pentru toţi maghiarii din spaţiul românesc extracarpatic. Koós a avut discernământul necesar să selecteze ideile bune sugerate de alţi conaţionali, în general dezbinaţi sau nepăsători, a ştiut să le pună în practică, a insuflat sentimente de solidaritate umană, dragoste de ţară şi mândrie naţională; a stat alături de el, încă de la început, pictorul Szathmári Pap Károly.

             Numit în Bucureşti în 1855 de către Consiliul Superior al Eparhiei Reformate din Ardeal, ajutat de câţiva intelectuali sau foşti honvezi, precum şi cu entuziasmul celor 27 de ani, pune bazele primelor asociaţii culturale, caritative şi profesionale, construieşte o şcoală, editează şi redactează prima gazetă maghiară din Bucureşti; şi totul în primii cinci ani de la venirea sa în Bucureşti; după câţiva ani, ridică şi o nouă biserică.

            Principiile după care s-a condus au caracterizat majoritatea reprezentanţilor unguri din spaţiul extracarpatic: recunoştinţă faţă de ospitalitatea statului român, loialitate şi respect faţă de legile şi tradiţiile poporului român, dar şi hotărârea de a-şi păstra limba, religia şi propriile tradiţii naţionale, deci păstrarea identităţii naţionale.

            Sosit în Bucureşti, constată că maghiarii de aici vorbeau deja o limbă atât de ciudată încât abia o putea înţelege; fruntaşii bisericii reformate erau căsătoriţi cu nemţoaice, iar copiii lor nu mai ştiau maghiara. Îşi dă seama că şcoala este o prioritate: dacă nu va avea grijă de şcoală, va pieri maghiarimea de aici[10]. De aceea, încă din 1856 construieşte, cu 1650 de piaştri, tot lângă biserica lui Sükei, o nouă şcoală cu o sală de clasă având capacitatea de 60-70 de elevi, pe strada Calvin[11]. Limba română se predă prima dată în 1858 de către un învăţător român, apoi Koós însuşi predă limba română pe care o cunoştea din copilărie.

            Înfiinţarea unei societăţi nu era lipsită de anumite riscuri: Consulatul austriac controla atent activitatea supuşilor săi. De aceea ia naştere mai întâi o asociaţie de lectură pe lângă biblioteca şcolii reformate, apoi o asociaţie corală şi în sfârşit, după modelul cazinoului maghiar din Constantinopol, ia naştere pe 26 oct./7 nov. 1857 asociaţia culturală Hunnia, având ca preşedinte pe Koós. De-a lungul deceniilor apar zeci de asociaţii în Bucureşti şi în câteva oraşe de provincie: asociaţia de ajutorare în caz de deces (1864), asociaţia de lectură a meseriaşilor (1865), asociaţia austro-ungară (1882), asociaţiile femeilor protestante şi catolice, asociaţii corale etc. Hunnia are primul sediu în Piaţa Episcopiei (pe locul Ateneului de azi); îşi schimbă sediul de opt ori în 12 ani, până când, din 1873 ia denumirea de Societatea Maghiară din Bucureşti (Bukaresti Magyar Társulat) şi devine proprietara clădirii cumpărate cu 31.185 piaştri din str. Zalomit nr. 6 (azi, Casa de cultură Petőfi, clădire retrocedată în 1998). Clădirea dispune de bibliotecă, sală de lectură şi de biliard, sală de festivităţi (din 1887) şi un restaurant cu grădină. Societatea publică şi un anuar din 1883, dar informaţii despre activitatea sa se găsesc în aproape toate publicaţiile maghiare din Bucureşti.

            În cadrul Hunniei, Koós inaugurează cursurile pentru ucenici, ţine conferinţe despre istoria maghiarilor, organizează seri de muzică şi poezie, întreţine legături cu mari personalităţi ale vieţii culturale din Cluj şi Pesta.

            Sosise momentul potrivit pentru publicarea unei gazete; ideea exista de mai mult timp. Iniţiativa îi aparţine însă lui Váradi Ádám, care doreşte să devină redactor şi îi propune lui Koós, ca preşedinte al Hunniei, să fie editorul noii publicaţii. Astfel, presa din Ardeal începe o campanie de sprijin financiar şi de atragere a abonaţilor. Deşi rezultatele nu sunt prea încurajatoare, la 15 mai 1860 apare numărul-semnal din Bukuresti Magyar Közlöny, primul periodic editat de maghiarimea din Bucureşti şi totodată prima gazetă în limba maghiară apărută în străinătate în afara graniţelor Imperiului Habsburgic.

            După apariţia acestui număr, Váradi părăseşte brusc ţara, iar următorul redactor, dr. Oroszhegyi, este numit medic la Focşani, de unde trimite totuşi cu regularitate articole; însă toată răspunderea pentru apariţia publicaţiei îi revine lui Koós. Szathmári îi înzestrează mai târziu cu o tipografie cu litere maghiare.

            Caseta redacţională precizează scopul revistei: o punte de legătură între ţara-mamă şi maghiarii risipiţi prin alte ţări, cunoaşterea istoriei şi legislaţiei din Principatele Române, dar şi un îndrumător politic pentru înfrăţirea naţiunilor, în special a maghiarilor şi a ungurilor.

            Primele trei numere se tipăresc în 300 de exemplare, iar în august, numărul lor ajunge la 450. Scrisorile primite dau o imagine asupra ariei de răspândire a maghiarimii în spaţiul extracarpatic românesc: de la Turnu Severin la Călăraşi sau Botoşani; zeci de numere sunt trimise ceangăilor din Moldova, iar alte numere ajung în Ardeal, în Ungaria, la Viena şi chiar la Paris. Apariţia gazetei este salutată chiar de Telegraful din Sibiu, dar nu şi de o gazetă din Augsburg, care vede în ea un pericol.

            Un eveniment cultural de seamă pentru această perioadă, relatat pe larg în gazetă (nr.1-9), este turneul întreprins la Bucureşti de către Havi Mihály, directorul Teatrului din Cluj, la chemarea Hunniei. Timp de două luni, pe o căldură sufocantă, maghiarimea asistă la spectacole de operă şi balet. Primul spectacol prezentat este opera maghiară Hunyadi László; cântă de asemenea celebra cântăreaţă de la Pesta, Hollóssy Kornélia. Succesul trupei este atât de mare, încât până şi lăutarii cântau marşurile lui Rákóczi şi Hunyadi, iar cronicarul muzical constată cu mândrie că maghiarii au devenit „subiecte demne de respect şi dragoste în faţa străinilor”[12].

            Gazeta oferă date şi despre şcolile străinilor din Bucureşti. Şcoala maghiară calvină are deja 74 de elevi, în timp ce şcoala evanghelică germană are 231 de elevi şi zece învăţători şi, printre alte discipline, se predă italiana şi franceza, ca limbi străine; există şi o instituţie pentru pregătirea diaconeselor. E drept că sunt admişi şi elevi maghiari, cu condiţia ca „nur Ungarisch nicht sprechen”. Dar cea mai bine organizată şcoală confesională străină este Institutul domnişoarelor engleze, „splendidă mănăstire” având şi internat, înfiinţat în 1855[13] de către monsegniorul Parsi (azi, str. Pitar Moş nr. 7-13, sediul unor instituţii aparţinând Ministerului Educaţiei, Ministerului Sănătăţii etc.). Se predă germana, franceza, engleza, româna, religia, istoria universală etc. de către 20 de învăţătoare şi facultativ, chiar maghiara. 

            Destinul dramatic al ceangăilor din Moldova este relatat încă din numărul-semnal, prin publicarea unui fragment din jurnalul lui Jernei János. Misionarii catolici italieni aplică pedepse scandaloase celor care vorbesc maghiara: biciul şi bâta, sau amenzi, acolo unde batjocura sau poruncile nu au succes.

            Gazeta publică acte legislative care interesează pe maghiari (dreptul de proprietate al străinilor, dreptul la cetăţenie), momente din viaţa politică sub domnia lui Cuza, date despre istoria şi cultura românească (întemeierea oraşului Bucureşti, legenda Meşterului Manole, Gheorghe Lazăr etc.). Deoarece uneori traduce articolele, G.M. Bossueceanu, redactorul foii Secolul, îl solicită să facă mai multe traduceri. Acesta se vede nevoit să-l refuze, deoarece nu cunoaşte suficient „dulcea limbă română”; sugerează însă tipărirea unor manuale şi dicţionare, care ar putea ajuta la înfrăţirea celor două naţii. Maghiarii sunt gata să acopere costurile tiparului. „Daţi-ne ocazia, încheie Koós, să vă dovedim că maghiarii, iubind naţia română, le place a cunoaşte şi limba lor”.

            În ciuda prezentării unor relaţii amicale dintre cele două naţii, rănile revoluţiei din 1848, când s-au aflat pe baricade opuse, nu s-au închis. Frustrările se manifestă în acuzaţii şi atacuri reciproce. E posibil ca antimaghiarismul din gazetele româneşti să fi fost provocate şi de articolele lui Oroszhegyi, care face referiri la Garibaldi şi la Kossuth, exilat în Italia, astfel încât Naţionalul vorbeşte despre „planurile diabolice ale maghiarilor”. Apar polemici şi cu C. Bolliac sau G. Bariţiu. Concomitent, gazeta lui Koós este atacată de ziarele austriece, precum şi de ziarul Românul. Curând autorităţile habsburgice nu mai acceptă abonamentele, iar Koós primeşte un avertisment de la poliţie; condiţia de a plăti o cauţiune de 5000 de piaştri pentru prelungirea autorizaţiei de tipărire nu poate fi satisfăcută de Hunnia, iar gazeta îşi încetează apariţia.

            De numele lui Koós se leagă şi construirea unui biserici din zid după planurile arh. Enderle Károly. Astfel, biserica de lemn a lui Sükei este dărâmată, iar pe 25 martie 1863, doamna Elena Cuza, în prezenţa consului austriac şi a comunităţii maghiare, pune piatra de temelie a noii biserici. Sfinţită în ziua de Crăciun a anului 1864, biserica este terminată abia în octombrie 1866; pe turnul bisericii strălucea, pentru prima oară, steaua reformată. Clopotele fuseseră cumpărate deja din 1857, iar orga, mai târziu, în 1880, de preotul Gyárfás Albert.

            Ultimul an din activitatea lui Koós la Bucureşti este umbrit de un scandal provocat de Czelder Márton în sânul bisericii reformate. Trimis în 1861 ca preot misionar pentru Muntenia şi Moldova, el reuşeşte doar în câţiva ani să construiască şcoli şi biserici la Piteşti, Ploieşti, Galaţi, Buzău, Brăila, Sascut şi Focşani şi să înfiinţeze comunităţi reformate la Târgovişte, Câmpina, Văleni şi Călăraşi, după cum aflăm din buletinul pe care îl editează între 1866/67. Iniţial s-a aflat în relaţii cordiale cu Koós, în gazeta căruia publică o poezie. Măcinat de dorinţa de a deveni episcop, hotărăşte ruperea de biserica din Ardeal şi, prin suspendarea lui Koós pentru vini imaginare, ocupă postul acestuia. Deşi Sinodul bisericii reformate din Ardeal anulează hotărârile lui Czelder, Koós va părăsi pentru totdeauna Bucureştii în 1869, constatând cu durere în amintirile sale, că pentru tot ce a făcut, răsplata a fost „coroana de spini şi toiagul de cerşetor”.

            Urmează o perioadă de câţiva ani tulburi în viaţa bisericii reformate din Bucureşti. După lungi dezbateri şi având aprobarea Conventului reformat ungar încă din 1773, se înfiinţează în 1887 Eparhia misiunii reformate pentru România; preotul paroh din Bucureşti, Bartalus János la acea dată, primeşte rangul de protopop şi coordonează eclesiile din provincie. O singură biserică se mai clădeşte până la primul război mondial, şi anume în 1909, la Cimitirul calvin; placa comemorativă de pe zidul bisericii stă şi acum mărturie.

            Se continuă şi construirea a două clădiri cu etaj pentru şcoală lângă biserica lui Koós (1875 şi 1889), având în total cinci săli de clasă, precum şi locuinţele învăţătorilor şi ale preoţilor, astfel încât la sfârşitul secolului aici învăţau 160 de elevi. Societatea Maghiară îşi va înscrie în statut înfiinţarea unei singure şcoli pentru toţi elevii maghiari din Bucureşti; se renunţă însă repede la această idee, deoarece era imposibilă asigurarea unei clădiri corespunzătoare pentru cei cca 500 de elevi.

            După Legea învăţământului a lui Cuza (1864) şi Legea învăţământului privat (1894), statul român încearcă să reglementeze mai strict folosirea manualelor şcolare străine în şcolile particulare, chiar dacă şi până acum Ministerul publica periodic lista manualelor şi a autorilor aprobaţi sau interzişi. Deoarece nu existau manuale întocmite de maghiarii din România, biserica reformată iniţiază un concurs de alcătuire a lor. Autorii au obligaţia să respecte anumite cerinţe legate de conţinutul lecţiilor din manualelor de citire, istorie, geografie şi muzică în vederea eliminării tendinţelor şovine: „nu ca să facem români din copiii maghiari, ci să formăm cetăţeni care să respecte instituţiile şi trecutul ţării în care trăiesc”, precizează decizia ministerială.

            Problema loialităţii maghiarilor faţă de statul român provoacă destule atacuri din partea presei româneşti; se contestă chiar dreptul maghiarilor de a avea şcoli confesionale. Trecuse deja momentul festiv al încoronării regelui Carol I, relatat cu mult entuziasm atât de pastorul Gyárfás Albert, cât şi de ing. Veress Sándor[14]; Veress şi-a închinat întreaga viaţă relaţiilor de prietenie româno-maghiare şi a fost decorat de Carol I cu medalia Coroana României. Primiţi de rege, acesta le urează: „Doresc ca maghiarii să trăiască totdeauna în pace printre noi şi să se bucure de acele libertăţi care întruchipează puterea poporului român”[15]. Atunci au străbătut Calea Victoriei cu făclii aprinse, cântând marşul lui Rákóczi, acompaniaţi de fanfara militară.

            În acelaşi an 1881, a fost decorat de Carol I şi ziaristul Vándory Lajos, redactor la Bukaresti Híradó; decoraţia i-a fost înmânată chiar de fostul prieten al pictorului Rosenthal, C.A. Rosetti, ministru interimar de externe, redactorul şi proprietarul gazetei Românul. Colecţia publicaţiei maghiare fiind extrem de lacunară nu putem şti amploarea polemicilor, în special cu Românul, dar Vándory, rememorând etichetările făcute la adresa maghiarilor („vandali, sălbatici, fără inimă, incapabili de cultură”) şi a Ungariei („o ţară barbară”), îşi afirmă loialitatea faţă de statul român: „noi, maghiarii care trăim aici în România, respectăm legile şi instituţiile române, învăţăm limba română, ne bucurăm de bucuriile României şi împărtăşim în mod sincer şi nefericirile ei” şi „îndrăznesc să afirm că noi, maghiarii iubim şi respectăm mai mult România decât mulţi limbuţi români care trăiesc pe spinarea poporului român”[16].

            O situaţie îngrijorătoare care frământă guvernul ungar, dar şi intelectualitatea este emigrarea în masă, în special a secuilor. Amploarea acestui fenomen îl determină pe cunoscutul scriitor maghiar, Benedek Elek, să adreseze un apel fetelor din secuime să nu se lase atrase de mirajul unui inexistent pământ al făgăduinţei; o mare răspundere revine însă guvernului ungar, care ar trebui „acasă, pe pământul lor să le facem posibilă existenţa”. La sfârşitul sec. XIX, datele statistice consemnează un număr de peste 31 de mii de secui emigraţi, fără a se cunoaşte numărul celor plecaţi ilegal. Numai în luna februarie 1900, Ungaria a eliberat peste 15 mii de paşapoarte, majoritatea pentru America, dar şi 2357 pentru România. Fără prelungirea vizei, majoritatea, oameni foarte săraci, îşi pierde cetăţenia după 10 ani. Taxa de viză costă însă; şi mai mult costa acordarea cetăţeniei, în afară de faptul că dura foarte mult timp. Chiar se spunea că în România cetăţenia se obţine mai greu decât primul milion. Puţini maghiari  primesc cetăţenie, unul dintre aceştia fiind Szathmári Pap Károly, după cum se anunţă în Bukaresti Híradó (nr. 18, 1880).

             Merită subliniat faptul că o bună parte dintre publicaţiile apărute în sec. XIX sunt redactate de preoţi, câţiva cu certe talente de ziarişti: Koós, Bartalus şi Bálinth. Prin semnificaţie şi conţinut un loc aparte ocupă atât prima publicaţie maghiară (Bukuresti Magyar Közlöny), cât şi calendarul lui Veress Endre (Bukaresti Magyar Képes Naptár, 1890). Veress colecţiona toate publicaţiile maghiare apărute în Bucureşti; la data respectivă avea deja 120 numere de periodice şi alte 75 titluri de publicaţii, majoritatea cuvântări festive, dar şi regulamentele diverselor asociaţii maghiare. În acest calendar semnează sau sunt evocate cele mai pregnante personalităţi ale maghiarimii bucureştene din acea vreme. Câteva au fost deja amintite: ing. Veress Sándor şi fiul, Koós Ferenc şi Bartalus János; lor li se alătură şi medicul Fialla Lajos (fondatorul Crucii Roşii şi colaborator al dr. Carol Davila). Un loc cu totul aparte ocupă Sándor József, cu mesajul căruia se deschide volumul; poate nu întâmplător, acest mesaj are un motto luat tocmai de la C.A. Rosetti: „Mi-am iubit neamul, n-am urât pe nimeni”. Sándor József se naşte în 1853 la Bucureşti unde îşi începe studiile primare; trimis ca bursier la Colegiul din Aiud, îşi continuă studiile la Budapesta şi Cluj. Colaborează la publicaţia Kolozsvári Közlöny şi va publica, la 25 dec. 1885, prima traducere în maghiară a unei poezii eminesciene: Atât de fragedă (sub titlul Cseresznyefa fehér virága). Tot în 1885 este ales secretar al Societăţii culturale maghiare din Ardeal (EMKE). Va face carieră politică, fiind ales în Parlamentul ungar (1896-1905). Fondator şi preşedinte al Partidului Naţional Maghiar (1918/21), devine deputat în Parlamentul României (1922/26) şi senator din 1926; este şi curatorul eparhiei bisericilor reformate din Regat. Moare în 1945 (?) la Cluj[17].

            În Calendarul lui Veress apare pentru prima dată fotografia, devenită emblematică, a bisericii lui Koós – făcută de Mándy Ferenc, succesorul lui Szathmári în funcţia de fotograf al Casei Regale.

            Deşi spiritul polemic n-a lipsit nici la feţele bisericeşti, odată cu apariţia ziariştilor profesionişti, presa maghiară începe să primească o altă înfăţişare. Cu aceştia intră în conflict Bartalus János, pastorul bisericii reformate (oct. 1881-1901). O bună perioadă de timp el este şi preşedintele Societăţii Maghiare, precum şi redactorul a două publicaţii editate de Societate. Societatea are o existenţă agitată sub preşedinţia lui Bartalus János. Unele neplăceri sunt de ordin financiar, legate de plata anuală a unei taxe pentru inscripţiile bilingve, iar mai târziu, în 1899, izbucneşte un scandal pricinuit de excluderea unor membri. În loc să aplaneze conflictul, Bartalus îşi atacă adversarii în ziarul său şi cere autorităţilor române expulzarea acestora. Unul dintre adversari este Saier Németh Ignác, care va edita mai târziu săptămânalul de scandal Romániai Hírlap (1907/10).

            Bartalus intră în conflict şi cu ziaristul Vándory, considerând gazeta acestuia o foaie de scandal prin ştirile senzaţionale pe care le publică. Apare un portret deloc măgulitor al acestor ziarişti: „oameni de nimic, îndeobşte pierde-vară, haimanale, care au oroare de orice muncă mai grea şi mai pretenţioasă”, care practică şantajul şi înşelăciunea, iar cuvintele mari ca „ţară, neam, biserică sunt doar şarlatanii”[18]. Bartalus vede un rival de temut şi în preotul catolic Bálinth János. Temerile sale se vor adeveri curând: în 1899, Bálinth îi va lua locul la conducerea Societăţii, iar maniera de a face ziaristică a lui Vándory va fi continuată chiar de Bálinth, dar mai ales în secolul următor. Conţinutul presei devine mult mai bogat şi mai variat, predominând relatările despre evenimentele din Ardeal şi Ungaria.

            Astfel, până la intrarea României în primul război mondial, presa maghiară va cunoaşte o înflorire fără precedent; la fel şcolile şi bisericile maghiare din spaţiul extracarpatic; de data aceasta comunitatea catolică va ocupa primul loc.

            Două titluri Bukaresti Magyar újság şi Romániai Magyar újság realizează o continuitate în timp de cca 15 ani (dec.1901-aug.1916), însumând peste 1100 de numere. Apar informaţii despre viaţa social-culturală şi religioasă a maghiarilor din spaţiul extracarpatic românesc, precum şi date exacte cu privire la construirea şcolilor şi bisericilor, numărul de elevi şi învăţători etc. Marele Calendar ilustrat al lui Poliány Zoltán, Romániai Magyarok Nagy Képes Naptára, apărut timp de 12 ani (1905-1916), completează aceste date prin fotografiile acestor clădiri din Vechiul Regat Român, precum şi cu lungi liste de preoţi, învăţători şi elevi. Aceste fotografii, de o valoare documentară excepţională, constituie uneori unica sursă de identificare a imobilelor respective. Deşi des atacat în presa română, inclusiv de Spiru Haret (Şcoala naţionalistă, 1907), calendarul prezintă elogios atât Casa Regală, cât şi pe români.

            Numărul exact al maghiarilor din Regat nu este cunoscut; statisticile îi menţionează ca supuşi austro-ungari. Oricum, emigraţia secuilor scăzuse şi se ştia că maghiarii erau mai mulţi decât austriecii. O statistică din 1903 despre populaţiei României, care înregistrează ca străini doar pe cei cu paşapoarte, dă cifra de 104.108 supuşi austro-ungari. Cel puţin jumătate trebuie să fi fost maghiari şi mai mult de jumătate din maghiari trăiau în Bucureşti; ceangăii deveniseră deja cetăţeni români după Unirea Principatelor.

            Problema dezvoltării reţelei de şcoli se pune tot mai insistent la începutul secolului, făcându-se comparaţii şi cu celelalte comunităţi de străini, mai puţin numeroase, dar cu şcoli înfloritoare: germanii, francezii, evreii etc. Reglementările statului român privind funcţionarea acestor şcoli deveniseră şi ele mai ferme, în special în timpul ministeriatelor lui Spiru Haret. Aceste şcoli erau obligate să aibă autorizaţie de funcţionare, programe şi manuale şcolare aprobate de statul român; predarea limbii române, apoi a istoriei şi geografiei României deveniseră obligatorii, precum şi întocmirea actelor administrative în limba română etc.; în 1903, Haret introduce şi obligativitatea intonării imnului regal, includerea de cântece şi recitări în limba română cu ocazia sărbătorilor naţionale româneşti şi la serbările şcolare.

             Şcolile maghiare erau controlate şi de forurile superioare ale celor două confesiuni: Biserica reformată din Ardeal (Conventul reformat ungar pentru o perioadă foarte scurtă), printr-un protopop-inspector şcolar şi Arhiepiscopia de Bucureşti, printr-un inspector pentru şcolilor germane şi maghiare din România, în persoana unui prelat papal.

            Reformaţii, potrivit deja unei tradiţii de decenii, continuă dezvoltarea reţelei şcolare. Deocamdată închiriază în 1902 o clădire tot pe str. Ştirbei Vodă nr. 36 pentru şcoala reformată de fete. Abia în mai 1905 se dă în folosinţă noua clădire cu un etaj şi cinci săli de clasă din str. Sf. Voievozi nr. 50 (azi nr. 52-54, sediul Centrului de perfecţionare şi management din Ministerul Comerţului). Aici, în nov. 1907 se va deschide şi o grădiniţă, (unde, preluând obiceiul introdus la grădiniţa catolică, copiii primesc gratuit o cană de lapte şi o bucată de pâine), iar din 1909, prin extinderea construcţiei, clădirea devine şi sediul protopopiatului reformat, asigurând locuinţe şi pentru cadrele didactice. Tot în 1909 se înfiinţează o şcoală de croitorie de 3 ani.

            Se extinde şi reţeaua şcolilor reformate pentru băieţi. În 1906 se deschide şcoala din str. Sf. Ştefan nr. 34 (azi nr. 24, sediul Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti); are 6 săli de clasă şi două locuinţe pentru învăţători. În 1909 se deschide cantina şi sala de sport, iar grădiniţa abia în 1911, într-o clădire închiriată pe str. Popa Soare nr. 29.

            Ultima statistică pentru şcolile reformate din Regat pe anul şcolar 1913/14 înregistrează un total de 543 de elevi: 458 în Bucureşti şi 85 în provincie (Ploieşti, Brăila şi Piteşti).

            Comunitatea catolică maghiară din Bucureşti are o istorie diferită de cea reformată. Deşi aveau activităţi comune cu ceilalţi maghiari încă de la apariţia Hunniei, pivotul vieţii lor spirituale era la Biserica Bărăţiei. Abia din 1886 încep să-şi înfiinţeze asociaţii caritative sau culturale proprii. Călugărul franciscan Bálinth János, devenit preot la Bărăţia (1898-1903), joacă un rol crucial în viaţa comunităţii şi pune bazele înfloririi uimitoare a acesteia în perioada următoare. Este redactorul a două gazete şi autorul unui volum omagial dedicat lui Ştefan cel Sfânt, rege apostolic din dinastia Arpadiană al cărui cult îl iniţiază şi de la încoronarea căruia se împlineau 9 secole; asociaţia cu acelaşi nume a fost înfiinţată tot de el în 1900. Anul 1903 marchează încă două evenimente în viaţa catolicilor maghiari. Primul se referă la înfiinţarea în 15 nov. a comunităţii catolice maghiare independente din Vechiul Regat, prin care maghiarii încetează să constituie doar o filială a celei germane. Preşedinte este ales ziaristul Poliány[19]; scopul său declarat este construirea unor noi şcoli şi a unei biserici în care să apară chipurile sfinţilor maghiari. Îndrumătorul lor spiritual este Nemes Tóth Zsigmond. Alt eveniment este legat de sprijinul masiv oferit de două organizaţii din Budapesta: Societatea Sf. Ladislau (Szent Lászlo Társulat) şi asociaţia Iulian (Julián egylet). Societatea, ce poartă numele regelui ungar din dinastia Arpadiană şi înfiinţată încă din 1861, sprijină maghiarii din diasporă prin angajarea de preoţi şi învăţători, construcţia de şcoli şi biserici; are acordul statului român. Până acum sprijinise învăţarea limbii maghiare în reţeaua şcolară a Institutului domnişoarelor engleze, precum şi la şcoala catolică germană din Bucureşti de pe str. Călăraşi nr.10; numărul acestor elevi era însă nesemnificativ, iar orele de religie şi de limbă maghiară erau facultative. De altminteri, majoritatea elevilor maghiari urmau şcolile primare gratuite ale statului român, asimilându-se în mod inevitabil.

            Prima şcoală catolică maghiară din Bucureşti se deschide în 1903 într-o clădire nouă pe str. Polonă nr. 24 (str. Cantacuzino nr. 50, azi Jean-Louis Calderon nr. 19-21, sediul Institutului de Geodinamică al Academiei Române); sunt înscrişi 311 elevi în 3 clase de băieţi şi 2 clase de fete. În 1904, clădirea nouă de pe str. Scaune nr.10 devine şcoală de fete cu o grădiniţă gratuită; prin extinderi succesive, va adăposti din 1905 şi sediul inspectoratului şcolilor catolice germane şi maghiare, apoi locuinţele învăţătorilor, o infirmerie şi o cantină şcolară (din 1909). Ultima şcoală este construită în 1913 în cartierul Tăbăcari, pe str. Cuza Vodă 100 (azi sediul Şcolii populare de artă); este o clădire cu etaj având 4 săli de clasă, grădiniţă şi infirmerie. Alături, la nr.102, în acelaşi an începe şi construcţia bisericii Sf. Elena, după planurile arhitectului Carol Cortobius. Piatra de temelie este pusă de inspectorul şcolilor catolice, prelatul papal Augustin Kuczka (3 iunie 1914) şi este sfinţită pe 7 ianuarie 1916 de R. Netzhammer, arhiepiscopul catolic al Bucureştilor. Se păstrează şi acum cele 12 vitralii pictate, cinci dintre ele înfăţişând sfinţii dinastiei Arpadiene. Numele donatorilor, printre care doi episcopi, Societatea Sf. Ladislau din Budapesta etc., sunt inscripţionate în limba maghiară şi rămân singurul indiciu al originii acestei biserici; un vitraliu pare reinscripţionat după 1921 cu noul nume al Societăţii Maghiare.

            Ultimele date statistice se referă la anul şcolar 1913/14 şi înregistrează 1224 de elevi care învaţă în Bucureşti în două grădiniţe, o şcoală elementară de fete, o şcoală civilă de fete, o şcoală de croitorie (ambele din 1907), o şcoală de băieţi (clasele I-VI), o clasă de ucenici (din 1907), o şcoală primară mixtă, o şcoală duminicală, una de repetiţie şi una de adulţi. În provincie învaţă 615 elevi (Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti şi Târgovişte), deci un total de 1839 de elevi.

            Totalizând, în anul şcolar 1913/14, în şcolile confesionale maghiare din Vechiul Regat Român învaţă 2382 de elevi, dintre care 1682 în Bucureşti.

            Maghiarii participă la încă un eveniment fericit din viaţa românilor, la 25 de ani de la încoronarea lui Carol I, şi anume la Expoziţia naţională jubiliară din 1906. Ei îşi construiesc un pavilion propriu, în formă de lalea, pe frontispiciul căruia scria „Fii cetăţean credincios ţării tale şi cere binecuvântarea Domnului pentru ţara în care îţi câştigi pâinea”.

            Reacţiile ostile împotriva şcolilor confesionale străine, mai ales maghiare sau evreieşti, sunt frecvente atât în presa românească, cât şi prin acţiunile Ligii Culturale sau chiar în interpelările parlamentare; presa maghiară le consemnează, dar, în general, evită polemicile. Situaţia devine mai tensionată în 1907, după promulgarea Legii lui Apponyi, când unele ziare din România cer expulzarea maghiarilor. Frecventarea şcolii maghiare nu este însă o garanţie a păstrării identităţii naţionale. Marea majoritate este de condiţie modestă, fără preocupări intelectuale; toate eforturile se concentrează pentru supravieţuire, dorindu-şi doar puţină bunăstare, de aceea cuvinte româneşti ca servici sau leafa apar obsesiv în convorbirile cu conaţionalii. O situaţie mai aparte o au meseriaşii unguri, angajaţi în şcolile profesionale româneşti încă din ultimul deceniu al sec. XIX. Oamenii bogaţi şi intelectualii maghiari, în număr foarte redus de altminteri, nu se implică în viaţa culturală şi socială a conaţionalilor săi, maghiarii rămânând, în ciuda hărniciei şi seriozităţii lor, recunoscute şi de români şi în ciuda sprijinului acordat de statul ungar, cei mai săraci dintre toţi străinii din România, după cum consemnează presa maghiară de la Koós la Nagy Sándor.

            Intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei şi crearea României Mari reprezintă o etapă crucială în destinul maghiarilor din spaţiul analizat. Încă din 1916, bărbaţii sunt internaţi în tabere speciale, iar familiile rămase în Vechiul Regat nu îndrăzneau să vorbească maghiara nici măcar în propriile lor case. Alţii, foarte mulţi, părăsesc România, vânzându-şi proprietăţile pe nimic, dar între timp, pierzându-şi cetăţenia maghiară, o parte se vede silită să se întoarcă, capabilă de orice compromisuri, renegându-şi limba şi schimbându-şi numele. Toate clădirile construite de maghiari sunt confiscate sau puse sub sechestru ca bunuri ale duşmanului. Nu avem informaţii clare dacă şi biserica reformată din Bucureşti a fost închisă; ştim doar că Nagy Sándor s-a aflat aici în toamna anului 1922 ca preot suplinitor; în acelaşi an apare noul Statut de organizare a comunităţii reformate din Bucureşti.

            Doar cei mai curajoşi îndrăznesc să-şi asume identitatea şi să încerce reorganizarea vieţii lor spirituale, culturale şi sociale; se lovesc însă de interdicţii greu de imaginat altădată. Presa maghiară va juca un rol fundamental în această perioadă, cu toate reproşurile ce i se pot aduce.

            Cifra de 76 de titluri de periodice maghiare apărute în Bucureşti în perioada interbelică, potrivit bibliografiei lui Monoki István[20], este impresionantă, însă înşelătoare; cifra poate fi chiar ceva mai mare. Dar „nu tot ce străluceşte e aur”, se afirmă într-un articol apărut în româneşte în Politica (gazetă parţial bilingvă) din 25 aprilie 1934. Multe publicaţii apar iniţial în ediţii bi- sau trilingve (română-maghiară-germană), dar curând redacţia lor se mută în Ardeal sau apar doar în română; jumătate din aceste titluri au o apariţie efemeră. Pentru cel care vrea să studieze presa din această perioadă, constată că cca 20 de titluri nu se mai găsesc în colecţiile bucureştene şi alte multe colecţii sunt incomplete. Conţinutul este însă foarte variat, de la presă proletară, la cele de divertisment sau sport; un timp (1930/36) apare Bukaresti Lapok, suplimentul gazetei literare din Braşov (Brassói Lapok); apar şi câteva almanahuri.

            Prima publicaţie în limba maghiară apărută în Bucureşti după război este ziarul Bukaresti Hírlap (6-25 ianuarie 1921, 14 numere).[21] Următoarea, Bukaresti Kurír (25 sept. 1921-8 ian. 1922) are 16 numere; este cenzurat şi colecţia studiată are doar 3 numere; abia săptămânalul  Az Élet din 1922 conţine mai multe numere, şi anume 33. Toate abordează problema şcolii.

            Şcoala trece printr-o perioada dramatică. Nu numai că nu primeşte autorizaţie de funcţionare, dar este interzisă chiar şi tentativa de a se pune problema redeschiderii şcolilor maghiare. Situaţia este cu atât mai dezarmantă şi chiar paradoxală, cu cât maghiarii ca cetăţeni străini s-au bucurat de şcolile lor; acum, devenind cetăţeni români, pierd acest drept. Un cititor întreba de ce nu mai au acest drept, din ce raţiuni? Pentru siguranţa statului? Ei, care au contribuit la dezvoltarea industriei româneşti şi erau preţuiţi pentru hărnicie, nu merită un drept stipulat în paragraful 10 al Tratatului de pace?. Maghiarii îşi pun mari speranţe în Octavian Goga, fost prieten al marelui poet Ady Endre şi devenit acum ministru; celor din Ardeal le promisese o universitate secuiască, iar cei din Bucureşti speră să-i ajute să-şi recâştige şcolile. După cereri repetate, la 19 noiembrie 1921, şcolile reformate din Bucureşti trec în posesia bisericii reformate din Ardeal, iar în septembrie 1922 încetează sechestrul asupra şcolilor din str. Sf. Voievozi şi Sf. Ştefan; totuşi ele nu sunt retrocedate. Opinia este că nici ţiganii nu au şcolile lor, totuşi continuă să rămână ţigani, deci lipsa şcolilor nu periclitează păstrarea identităţii. În acest timp însă continuă să funcţioneze în Bucureşti şcolile confesionale germane, italiene, Institutul anglican de fete etc. Mărturie stă şi Anuarul Liceului evanghelic din Bucureşti pe anul şcolar 1919/20, care atestă existenţa unei întregi reţele de şcoli, însumând 1715 elevi. Sub influenţa fascismului, chiar va creşte rolul şcolilor germane şi italiene.

            Această stare de lucruri care se prelungeşte „este o dovadă de netăgăduit că în situaţia juridică a maghiarimii a survenit un regres sumbru şi dureros”[22], după cum comentează gazeta Bukaresti Magyar Hírlap la sfârşitul lui noiembrie 1926.

            Se autorizează în schimb funcţionarea din 8 mai 1921 a Societăţii Maghiare unite cu Societatea catolică Sf. Ştefan (Szent Istvánnal egyesült Bukaresti Magyar Társulat). Deşi exclude preoţii de la conducere, reduce activităţile culturale şi desfăşoară aproape exclusiv acţiuni caritative, Societate rămâne un simbol al continuităţii maghiarilor în Bucureşti. Vor apare şi alte asociaţii religioase, sociale şi profesionale, incapabile de altminteri să facă faţă situaţiei noi în care se găsea maghiarimea din diasporă. Zilnic, zeci de tinere, în special din secuime, în căutarea unui loc de muncă, asaltau asociaţiile caritative reformate şi catolice, atrase de mirajul Capitalei, „locul de pierzanie al vieţii de maghiar”.

            Cu venirea unor noi valuri de maghiari din păturile sărace, va spori numărul proletarilor, dar şi al copiilor care se asimilează prin frecventarea şcolilor româneşti. Nagy vede aceasă emigrare masivă a ungurilor ca sângerarea unui corp din mii de răni; rana cea mai adâncă stă deschisă spre Regat. Anuarul bisericii reformate pe anul 1925/6, apoi studiul publicat mai târziu de Nagy Sándor încearcă să identifice cauzele şi etapele procesului de asimilare a maghiarilor prin instituţiile statului (şcoală, primărie, armată), dar şi la serviciu sau prin întocmirea actelor notariale sau prin căsătorii mixte. O primă etapă este schimbarea sau deformarea numelui în acte, „gratuit şi fără taxe”; rectificarea se poate face doar prin hotărâre judecătorească. Dar efectul cel mai devastator îl au şcolile româneşti; aici copiii maghiari suferă atâtea traume sufleteşti, încât îşi doresc asimilarea. Ei sunt educaţi într-un mediu ostil lor, bazat pe denigrarea naţiunii maghiare. Manualele şcolare româneşti, ocultând existenţa marilor valori din cultura maghiară, prezintă trecutul şi prezentul maghiarilor în aşa fel încât elevii să urască şi să dispreţuiască tot ceea ce este maghiar, ungurii devenind ţapi ispăşitori, veşnicii duşmani, barbarii băutori de sânge, o adunătură venită din Asia, care prin forţă brută a asuprit bravele minorităţi timp de un mileniu. Copilul crescând, vede în societate confirmarea tuturor minciunilor învăţate la şcoală: „ungurii sunt servitori şi slugi, săraci şi inculţi, fără instituţii, nu pot fi organizaţi, o adunătură insignifiantă sub raport social”. Această educaţie are repercusiuni şi asupra percepţiei sau a atitudinii românilor faţă de maghiari, astfel încât „oricine doreşte poate să-i asmută pe ceilalţi împotriva noastră, în tramvaie, localuri, la serviciu, pe stradă în mulţime, şi să ne trimită ‘la Budapesta’, chiar şi pe copilul ce scânceşte, dacă îndrăzneşte să-şi apere dreptatea în maghiară”[23].

            Nici măcar predarea orelor de religie nu este posibilă, deoarece preoţii maghiari nu sunt admişi în şcolile statului; oricum, cei doi preoţi reformaţi n-ar putea face faţă, în Capitală existând peste o sută de şcoli, fiecare având între 3-15 elevi maghiari. Abia din 1925 se obţine aprobarea pentru predarea religiei în limba maghiară, însă în şcolile confesionale germane.

            Prin sosirea din Ardeal a mii de maghiari angajaţi în industrie, presa maghiară din Bucureşti cunoaşte o înflorire şi o diversificare fără precedent. O pondere semnificativă şi longevitatea cea mai mare, circa 20 de ani în unele cazuri, ocupă titlurile adresate muncitorilor din industria textilă, morărit, minerit, metalurgie, prelucrarea lemnului, a tutunului, construcţii, tipografie, căi ferate. Câteva titluri sunt adresate unor categorii speciale: femeia muncitoare, tânărul proletar, sindicaliştii, comercianţii, farmaciştii. Contrar aşteptărilor, maghiarimea nu se întăreşte cu forţe noi. Unele gazete muncitoreşti atacă biserica reformată şi Partidul Maghiar. Cei mai organizaţi sunt social democraţii: au partid, sindicate şi organe de presă (ex. Előre, redactată de Hoffer Géza) şi luptă pentru drepturi, indiferent de naţionalitate sau religie. Ei dezavuează atât partidele formate pe criterii etnice, cât şi partidul comunist; Partidul Maghiar, format din aristocraţi, este considerat cel mai neputincios deoarece „n-a apărat drepturile politice sau economice nici măcar ale unui singur muncitor maghiar”. Curând muncitorii, influenţaţi de idei internaţionaliste, desfiinţează secţia şi biblioteca maghiară a sindicatelor, sunt împotriva şcolilor în limba maghiară şi devin adepţii asimilării prin căsătorii.

            Majoritatea titlurilor noi, şi anume 50, apar în perioada 1929/39, chiar dacă se ivesc noi piedici, în afară de cenzurarea unor numere şi procurarea anuală a unei autorizaţiei de la Ministerul Comunicaţiilor. Dacă în 1930 sunt autorizate 53 de publicaţii pentru minorităţile din România, în 1931 sunt autorizate doar 16 publicaţii maghiare. Din 1936 există şi obligaţia folosirii în exclusivitate a toponimiei româneşti în periodice, astfel, că cel puţin în Bucureşti, unele renunţă la toponimice în titlurile publicaţiilor.

            O apariţie mai interesantă este Bukaresti Magyar Újság (20 aprilie 1930-18 iulie 1932, redactor Volnay Jenő, totalizând 72 numere); de la nr. 33 apare un supliment în franceză (Gazette Hongroise de Bucarest). Încă din nr. 6 începe o campanie de înfiinţare a unui teatru maghiar în Bucureşti; deşi spectacolele încep în toamna anului 1930 la Teatrul Alhambra de pe str. Sărindari, curând, din lipsă de spectatori, teatrul îşi va înceta activitatea. Gazeta furnizează şi date despre filiala din Bucureşti a Partidului Maghiar (cu sediul în str. Transilvaniei nr. 6), reproşând totodată parlamentarilor maghiari că sunt preocupaţi mai mult de propriile afaceri decât de problemele maghiarimii.

            O pondere considerabilă din totalul titlurilor are presa editată de comunităţile religioase maghiare sau cu membri maghiari, însă imaginea apare total schimbată faţă de perioada antebelică[24]. Pe primul loc se situează publicaţiile neoprotestante (adventiste, baptiste, Martorii lui Iehova), cu cca 15 titluri, în care se dezbat, în general, aspecte organizatorice sau sunt explicate textele biblice. Adventiştii au o biserică şi o tipografie proprie, iar baptiştii au şapte case de rugăciune şi din 1922 ţin slujbe în limba maghiară. Maghiarii sunt în număr relativ mic; oricum, pentru aceste culte apartenenţa naţională nu are importanţă.

            Evreii maghiari emigraţi din Ardeal se const

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2018 . Designed by: Livedesign