Umbre vechi din Piaţa Sfânta Vineri

La o „aruncătură de băţ” de Piaţa Unirii se găseşte un loc încărcat de istorie, pe care bucureştenii mai tineri nu l-au văzut niciodată. Este vorba de Piaţa Sfânta Vineri, a cărei configuraţie veche a fost schimbată complet din ordinul lui Ceauşescu. Vom urmări destinul tragic al acestei zone cu ajutorul unor imagini de mare valoare, realizate atât de fotografii noştri, cât şi de un olandez (Hans Oerlemans) care ne-a vizitat ţara în două rânduri.

Să aruncăm o privire pe harta din 1969:

Elementul central al Pieţei era, desigur, Biserica Sfânta Vineri. Ridicată între 1644-1645 de către dregătorul Aga Niţă şi purtând hramul Sfintei Paraschiva, este afectată (probabil) de cutremurul din 1838, motiv pentru care un an mai târziu va fi dărâmată şi reconstruită pe acelaşi loc de vestitul cărturar Herescu Năsturel. Iată cum arăta, într-o imagine alb-negru din anii ’80:

O altă fotografie care datează din 1973, din timpul primei „vizite de lucru” a lui Oerlemans, ne înfăţişează intersecţia dintre Calea Călăraşilor şi strada Sf. Vineri:

Tramvaiul era de tip V56, este modelul cu cea mai lungă perioadă de exploatare.

E bine de ştiut că, înainte de război, biserica Sf. Vineri avea şi o clopotniţă, amplasată în portalul de intrare ce se afla în faţa clădirii. A fost demolată în vederea lărgirii străzii şi a străpungerii către Piaţa Sf. Gheorghe:

Arhitectul Gheorghe Leahu ne-a dăruit o imagine pictată în acuarelă a bisericii, pe care se observă atât clopotniţa nouă, improvizată, cât şi imobilele din dreapta bisericii, numite Aşezămintele Herescu-Năsturel:

Pentru a înţelege mai bine cum arăta această piaţă, vă propun să privim şi planul cadastral din 1974:

După cum se vede, Piaţa Sf. Vineri era şi un nod rutier de importanţă majoră al Bucureştiului, pe aici trecând numeroase tramvaie. Mai precis, este vorba de liniile 1, 17, 18, 19 şi 22, cărora li s-a adăugat apoi linia 30 (înfiinţată în 1971).

Linia 1 a avut un traseu diferit la început, venind din cartierul Colentina (Uzina de ţevi sudate) pe la Bucur Obor, circulând apoi pe Calea Moşilor, Văcăreşti şi Spaiul Unirii până la terminalul de la Abator. Ulterior, după realizarea străpungerii Mihai Bravu – Văcăreşti (varianta lărgită – 1982) a fost redirecţionat pe acolo.

Clădirea cu 4 etaje, din plan îndepărtat, de pe str. Sf. Vineri, s-a prăbuşit la cutremurul din 1977, ca şi alte imobile de pe Calea Văcăreşti, cum ar fi cel de pe colţul cu str. Vasile Adamache:

Tramvaiul liniei 7, deşi apare într-una din pozele lui Oerlemans din 1980, nu îşi avea traseul pe acolo, ci era probabil deviat datorită unor lucrări la podul Mihai Vodă, unde întorcea de obicei. Se observă dispariţia a 4 clădiri consecutive de pe latura estică a Căii Văcăreşti (e adevărat că numai 2 au căzut la cutremur, iar celelalte au fost demolate peste un an sau doi, fiind şubrezite)

Aceeaşi zonă a fost imortalizată din unghiul opus, dinspre strada Adamache, se vede obsedantul calcan. Pe atunci se permitea călătoria pe scările mijloacelor de transport, era ca în India, dar de prin 1985-86 acest „sport” a fost interzis, după ce s-au înregistrat mai multe accidente mortale în rândul pasagerilor:

Cam prin 1973, linia 18 a fost scoasă din Piaţa Sf. Vineri, fiind direcţionată prin Uranus, Splai şi Piaţa Unirii, 11 Iunie. Linia 22 mergea în Berceni până la IMGB, o avem într-o imagine a lui Şerban Lăcriţeanu din 30 sept. 1978:

Fotografia a fost făcută în dreptul intrării Sticlari şi priveşte spre ultimul segment al Căii Văcăreşti, către Calea Călăraşilor. Cu aproximaţie, pe acest loc s-a ridicat Complexul Agroalimentar Unirii, unul din cele 7 aşa-zise „circuri ale foamei” începute de Ceauşescu.

Tramvaiele care veneau din sudul oraşului întorceau printr-o buclă scurtă care tăia acea „insulă” din mijlocul pieţei:

Pe fundal se vede silueta Magazinului Cocor. Undeva în dreapta se afla Judecătoria Sectorului 3 (numită adesea şi tribunal). Înainte de război, acolo funcţionase Primăria sectorului 2 (galben), o avem într-o imagine a lui Cristian Popescu din 16 mai 1985:

Ar fi de menţionat existenţa în piaţă a unei clădiri cu un aspect deosebit, în formă de potcoavă, care închidea la interior o curte ovală. Exista chiar şi o pasarelă care unea cele 2 laturi ale casei (acuarelă de Gh. Leahu):

Linia 17 nu întorcea în Piaţa Sf. Vineri, ci o traversa venind dinspre bulevardul Lacul Tei, str. Maica Domnului, Lizeanu, Viitorului, Galaţi, Piaţa Rosetti, apoi continua pe Calea Văcăreşti, Lânăriei, Calea Şerban Vodă, Şos. Giurgiului până la Gara Progresul. Era una din cele mai lungi linii de tramvai din Bucureşti (alături de linia 13):

În stânga tramvaiului se vede traseul străzii Sfânta Vineri, iar în dreapta – o clădire cu etaj ce fusese cândva un han, apoi şcoală catolică, iar în final devenise studio de înregistrări.

Fotografia următoare priveşte spre Calea Călăraşilor, este aceeaşi intersecţie ca cea dinainte, văzută din alt unghi. Se observă şinele care coteau la dreapta pe lângă tribunal (ce se afla în mijlocul scuarului din piaţă), precum şi partea opusă a străzii, cu bine-cunoscutul ceas şi o gogoşerie:

Acum trebuie să precizez că exista un alt grup de linii de tramvai care treceau pe lângă piaţă, venind dinspre Piaţa Unirii, pe axa est-vest (13, 14, 15, 23, 30) şi care se îndreptau către Hala Traian, cu o singură excepţie (linia 30, care mergea în cartierul Titan). Linia 13 venea din Militari, 14 şi 30 de la Stăvilarul Ciurel, 15 din Rahova, iar 23 din Ferentari (strada Zeţarilor, unde întoarce şi azi):

Este aceeaşi mare intersecţie dar văzută în sens opus, către Piaţa Unirii. Primele 2 imobile de pe dreapta au fost demolate.

O altă imagine alb-negru a lui Lăcriţeanu din 12 apr. 1978 priveşte Calea Călăraşilor la colţul cu strada Bărăţiei (este vorba de capătul opus celui cu biserica). Linia 13, cea mai lungă din Bucureşti, era deservită de vagoane Tatra, puternice şi care scoteau un zumzet caracteristic. Se observă şi bătrânele clădiri istorice care stăteau să cadă:

Din nou, Cristian Popescu îşi aduce contribuţia, cu această poză realizată chiar din faţa bisericii, la colţul cu str. Gh. Cristescu (1882-1973), primul secretar general al partidului comunist, de la înfiinţare (1921) până la interzicerea activităţii (1924). Imaginea surprinde în zare silueta unui bloc cu 4 etaje, aflat pe colţul cu str. Mămulari (16 mai 1985):

Acest bloc este singurul imobil care a scăpat de pe tot traseul Căii Văcăreşti, celelalte fiind făcute una cu pământul, motivîndu-se că aveau structurile afectate de cutremur şi nu mai prezentau siguranţă.

În cartea dlui Leahu am găsit o imagine interesantă, care surprinde existenţa simultană a bisericii şi a complexului agro-alimentar nou construit (în dreapta):

În final voi spune câteva cuvinte despre demolarea bisericii, care s-a produs în zilele de 18-19 iunie 1987, în condiţii dramatice, în faţa mulţimii de credincioşi cu feţele înmărmurite, care aprinseseră lumânări şi se rugau aşteptând o minune, care însă nu s-a întâmplat, din păcate. Unii chiar au încercat să se arunce în faţa buldozerelor, fiind îndepărtaţi de către miliţieni şi securişti. Andrei Pandele a surprins aceste momente tragice chiar din mulţime (din cartea „Casa Poporului, un sfârşit în marmură”):

Întrucât muncitorii chemaţi să demoleze biserica au refuzat categoric să facă aşa ceva, au fost aduşi acolo deţinuţi aflaţi în beciurile miliţiei, cărora li s-au promis pedepse mai uşoare sau chiar graţierea, în schimbul participării la distrugerea lăcaşului sfânt. Pe urmă, aceştia au vândut o parte din cărămizi unor credincioşi cu 100 de lei bucata.

După demolarea bisericii, numele străzii Sfânta Vineri a fost schimbat în Lăpuşna, până în 1990, în încercarea de a şterge complet urmele trecutului care apăsa greu.

În prezent, Piaţa Sf. Vineri are o cu totul altă configuraţie, fiind încadrată de noile blocuri (ce-i drept mai rezistente şi cu condiţii mai decente de trai). În 2008 a fost refăcut terminalul de tramvaie, ajutând la eliberarea Pieţei Sf. Gheorghe, unde se aglomeraseră prea multe linii. De la amicul nostru Raiden (Rezistenţa Urbană) am obţinut o vedere panoramică a pieţei, luată de la înălţime:

Blocul din mijlocul imaginii a fost ridicat exact deasupra fostei biserici, care acum se reconstruieşte undeva în spatele Tribunalului Bucureşti.

Este bine că s-au păstrat aceste imagini ale unui trecut luminos, prea repede transformat în istorie. Umbrele vechi ale clădirilor care au fost ne spun poveşti duioase, dar pe care noi, cel mai adesea, nu le ascultăm, grăbiţi peste măsură şi alergând cu toţii către un orizont uneori prea îndepărtat.