Bucurestii Vechi si Noi

Armata romană

16 decembrie 2010 Matei Covrig Istorie
Voi încheia anul acesta cu o postare despre armata romană! După ce am citit cartea ,,Totul despre armata romană” de Adrian  Godlsworthy și m-am informat am mai găsit și pe internet alte infromații, de aici mi-a venit ideea de a scrie un astfel de articol.  Urez tuturor cititorilor un Crăciuni fericit și un an nou fericit! La muți ani!
Servus Tullius

Roma s-a extins lent și a fost timp de secole o comunitate ca atâtea altele care purta de asemenea războaie de mică anvergură.Armata romană arhaică era constituită printr-o recrutare generală la nivelul proprietarilor de pământ din gentes și clientelae.

Reconstituirea imaginii unui soldat roman legionar din era republicană (500 î.Hr.31 î.Hr.). Are scut oval și un nou tip de cască Montefortino. Echipamentul legionarilor imperiali (31 î.Hr. – 476 d.Hr.) a fost similar, dar mult mai sofisticat.

Există puține izvoare sigure despre istoria timpurie a Romei. Armata romană timpurie era organizată în trei triburi, fiecare dintre acestea oferind câte 1000 de infanteriști comandanți de un tribunus militum, plus trei escadroane formate din 100 de cavaleriști( aceștia puteau fi equites sau celeres), comandați de un tribunus celerum. La începuturile armatei, fierul era destul de rar.

Pumnalele, spadele de bronz și lăncile au fost treptat înlocuite. Coifurile erau de modele diferite,dar poate cel mai impresionant din punct de vedere vizual era modelul Villanova. Un astfel de coif a fost descoperit la Tarquinia. Asemenea coifuri au mai fost descoperite și în alte situri funerare din centrul și nordul Italiei și datează din secolele IX-VII î.H.. Un alt tip de coif asemănător( însă fără creastă metalică) era ,,clopotul”.

Armura conținea uneori platoșă de zale. La un moment dat, romanii au adoptat falanga de la hopliți, introdusă în Italia, probabil de către coloniștii veniți din Grecia. Primul autor care a folosit termenul de ,,falangă”(,,φαλαγξ”) este Homer[2]. Numele hopliților era derivat de la ,,hoplon”, scutul circular pe care-l aveau, cu un diamentru de aproximativ 90 de centimetri. Acesta era confecționat din lemn și acoperit cu o foaie de bronz.

Aceste scuturi erau legate cu o curea de cotul stâng și ținute de mâner.Principala armă a hopliților era o lance folosită la împuns., care avea o lungime de aproximativ 2,45 metri. O armă secundară era, de obicei o spadă scurtă. Soldații luptau în formație compactă, fiecare stând unul lângă altul și lăsând partea dreaptă descoperită, pentru ca aceasta să fie protejată cel puțin de scutul soldatului vecin.

Falanga grecească a apărut pentru prima oară în Grecia, posibil în secolul VIII î.H., deși există multe controverse. Chiar dacă coiful, scutul și armura ofereau o protecție foarte bună, luptele corp la corp erau foarte periculoase, mai ales dacă inamicii erau echipați la fel de bine și la fel de agresivi. O falangă victorioasă suferea în medie cinci procente pierdere, în special în primele rânduri.Luptele fiind foarte dure, falangele aveau în rare cazuri mai puțin de opt rânduri, deși existau cazuri în care puteau să fie chiar și patruzeci de rânduri.

Soldații din rândul doi, îi puteau străpunge pe dușmani, pe deasupra umerilor soldaților din primul rând. Restul soldaților din celelalte rânduri nu puteau participa la luptă.

Hopliții erau oameni destul de înstăriți, deoarece își permiteau să cumpere echipament scump.Adoptarea falangei de către romani nu a dus la o abandonare a modurilor mai vechi de luptă. Gărzile de corp ale regelui erau recrutate, probabil din rândul equites.

O sursă fragmentară, dar de încredere, numită ,,Ineditum Vaticanum”, consemnează faptul că equites nu s-au remarcat până la războaiele cu samniții din secolul IV î.H. O reformă importantă a armatei a avut loc în timpul lui Servus Tullius, care a creat sistemul servian. Titus Livius și Dionysus vorbesc detaliat despre acest sistem. Valoarea averii tuturor bărbaților romani era înregistrată într-o listă de recensământ, numită census, aceștia, după avere erau repartizați în cinci clase. Aceste clase erau organizate în centurii, astfel că cei din ordinul evcestru serveau în cele 18 centurii de cavalerie.

Fiecare clasă era împărțită în centurii de seniores și juniores, după vârstă. Această organizare a mers, probabil, mână în mână cu adoptarea tacticii hopliților, deși unii istorici consideră altceva.

Reconstituirea imaginii unui centurion

O dată ce a apărut noua formațiune de luptă a fost nevoie de un nou echipament: clipeus(scut rotund) și sabia. Diferențele între echipamentul soldaților din clasele I-III( probabil și IV) sunt prea mici, pentru a fi semnificative.

[modifică] Armata romană din timpul Republicii (cca. 300-88 î.Hr.)

După ce romanii au abandonat falanga, ei și-au dovedit capacitățile de adaptare. În Roma republicană dreptul de a servi în armată a fost un privilegiu al cetățenilor assidui sau al celor cu proprietăți.

Împreună, acestea formau classis sau populus. De la Polybius ne-a rămas o descriere în detaliu a armatei romane la mijlocul secolului II î.H. Această descriere este însoțită, însă, de relatarea celui de-al doilea război punic. Istoricul grec a crezut, și este aproape cert că avusese dreptate, că armata romană nu a suferit schimbări semnificative de la începutul secolului III î.H.,,Istoriile” lui Polybius au fost scrise cu puțin înainte de anul 150 î.H.Grecul Polybius se născuse în jurul anului 200 î.H., iar în anul 170 sau 169 î.H., devenise hiparchos în Liga Aheeană, și scrisese cartea ,,Despre tactici”.

Italia romană

După aceea, Polybius s-a aflat printre cei 1.000 de aheeni care au fost deportați la Roma. Aici, a devenit prieten cu Scipio Aemilianus, însoțindu-l în diverse călătorii, și acompaniindu-l, printre altele, la distrugerea Cartaginei în anul 146 î.H. Descrierile sale despre echipamentul roman, se bzează, probabil, pe propriile observații. În timpul lui Polybius, armata romană rămânea o miliție temporară, iar în census, erau înregistrați cetățenii suficient de înstăriți, pentru a putea fi recrutați. Soldații nu erau obligați să lupte mai mult de 16 campanii, sau mai mult de 16 ani. Senatul decidea câți soldați trebuie mobilizați, și unde ar trebui să fie trimiși.

Armatele erau conduse de către magistrați aleși, care deținueau puterea timp de un an. Senatul putea să extindă acest mandat. Consulii erau aleși în fiecare an și aveau multe sarcini militare importante. Pretorii aveau un rang inferiori consulilor, de aceea, acestora le erau încredințate operațiuni de o anvergură mai mică. De obicei, în timpul lui Polybius, un consul conducea două legiuni, iar un pretor doar o legiune. O legiune standard era formată din 4200 de infnteriști și 300 de cavaleriști. Bărbații cei mai bogați formau equites și erau împărțiți în 10 turmae, comandate de 3 decurioni.

Deși Polybius nu face o descriere a equites, putem presupune că soldații din cavaleria romană luptau în formație strânsă, aveau lance, spadă, coif, platoșă și un scut circular. Infanteriștii unei legiuni, îndeplineau roluri diferite, însă nu doar după avere, ci și după vârstă. Cetățenii săraci, însă dar care aveau suficienți bani pentru a fi recrutați, așa cum erau capite censi, formau velites sau cavaleria ușoară, alături de soldații prea tineri ca să lupte în prima linie. Fiecare velites era echipat cu scut rotund, sulițe ușoare și spadă( cel puțin de la mijlocul secolului II î.H.). Se știe faptul că, măcar unii dintre velites purtau coifuri.

Aceștia erau în număr de 1200, deși nu se știu prea multe amănunte despre ei. Cea mai importantă forță a legiunii era infanteria, care era formată din trei linii. În prima linie erau hastati, care erau mai tineri; a doua linie era formată din principes, bărbați în floare vârstei, care aveau între 20 și 40 de ani; iar a treia linie era formată din triarii, care erau cei mai bătrâni și mai experimentați. Fiecare linie era împărțită în zece manipule. Astfel, un manipul de hastati sau principes era format din 120 de oameni, în timp ce un manipul de triarii avea doar 60 de oameni.

În scopuri administrative, manipulul era împărțit în două centurii conduse de către un centurion, sprijinit de un optio(locțiitor), un signifier(stegar) și un tesserarius( comandant al gărzii). Alte unități noi, rorarii, accensii și leves reprezentau ceea ce o dată fuseseră a treia, a patra și a cincea clasă în sistemul vechi al falangei. Tactica de luptă era următoarea: hastati provocau la luptă inamicul. În cazul în care lupta se încingea, aceștia se retrăgeau până în linia a doua a principes și puteau contraataca.

Soldați romani, reconstrucție, Nashville, Tennessee, SUA

Cu câțiva metri în spatele principes, stăteau îngenuncheați triarii, care, în cazul în care infanteria grea ar fi fost împinsă în spate, aceștia ar fi putut șarja cu propriile sulițe, șocând inamicul cu trupe noi și emergente care să permită brusc principes să se regrupeze. Triarii erau înțeleși în general ca ultima apărare, în spatele cărora hastati și principes s-ar putea retrage dacă au pierdut războiul. În spatele rândurilor închise ale triarii armata putea încerca ulterior să retracteze. Legiunea nu era tot timpul formată din exact 4200 de infanteriști și 300 de cavaleriști.

În timpul campaniilor, din cauza morții pe câmpul de luptă sau bolilor, evident, armata se micșora. De asemenea, în situații dificile, Senatul putea mobiliza legiuni de 5000, până la 6000 de soldați. Equites și hastati, erau aleși dintr-un număr restrâns de oameni, de aceea, atunci când erau formate legiuni mai mari, soldații erau împărțiți în mod egal între hastati, principes și velites.

Pe câmpul de luptă soldații, erau sprijiniți de către un contingent aproximativ la fel de mare de aliați, numit ala, care era recrutat în special din popoare latine. O ala, avea de obicei, tot atâția infanteriști cât o legiune, însă de trei ori mai mulți cavaleriști. Nu se știe dacă o ala avea un număr fix de soldați sau dacă era împărțită în cohorte.O ala era comandată de către trei prefecți.În această perioadă, într-un mod particular, s-a dezvoltat și sistemul de apărare al taberelor. Locul unde se așeza armata, chiar și pentru o noapte, era transformat într-o fortăreață. În sistemul manipular, cavaleria avea în continuare un loc secundar. Despre armele soldaților, ne-au rămas informații importante de la Polybius. Acesta spunea că fiecare hastatus și principes aveau două sulițe.

Acestea erau faimosele pila. Un pilum era format dintr-o vergea de lemn și avea o lungime de aproximativ 1,2 metri. Atunci când acesta era aruncat , toată greutatea sa se concetra în spatele vârfului mic. Despre gladius știm că în secolul II î.H., romanii au adoptat ,,gladius hispaniensis”. Această armă ar fi putut fi copiată de romani în primul război punic sau în cel de-al doilea. Unii soldați romani purtau un pumnal, numit pugio. Deși nu apare la Polybius, au fost descoperite câteva în Spania. Triarii foloseau încă vechea lance a hopliților. Dyonisus din Halicarnas consideră că și principes folosiseră astfel de lănci în războiul cu Phyrrhus. Despre coifurile romane din această perioadă știm faptul că cel mai răspândit model era coiful Montefortino, cu calotă înaltă și vârf rotund.

Scut roman, partea centrală se numea umbo

Un alt tip de coif era cel etrusco-corintic, împrumutând probabil caracterstici ale coifurilor corintice ale hopliților. Coiful Montefortino era galic, la fel ca și cel de tip Coolus, care va fi folosit în perioada de sfârșit a Republicii. Polybius spunea că scutul purtat de soldații din infanteria grea era semicilindric, având o lungime de 1,2 metri și o lățime de 76 de centimetri. Sculpturile arată că era de multe ori oval.În anul 1900 a fost descoperit la Kasr el-Harit un model de scut. După ce romanii au cucerit peninsula italică, aceștia au dorit să se extindă și în afara ei. Principalul adversar al Romei era Cartagina. În perioada primelor confruntări cu romanii, cartaginezii aveau un imperiu format din coastele Africii de Nord, Spaniei, Sardiniei, Corsicăi, precum și vestul Siciliei.

Gladius roman

Romanii au reușit să-și atingă obiectivul războiului inițial, și anume ocuparea orașului Messana(Messina). Deși, după aceea consulul Manius Valerius nu a reușit să cucerească Siracuza, a încheiat un acord foarte avantajos cu Hieron, prin care au ocupat o bucată din estul Siciliei, covingându-l de asemenea pe acesta să renunțe la alianța cu Cartagina. După aceea, romanii au reușit să-i alunge pe cartaginezi din Sicilia. O importantă bătălie între cartaginezi și romani a fost bătălia de la Mylae, care a avut loc în 260 î.H. Romanii au reușit să-și creeze, o flotă formată din 140 de nave. Flota cartagineză era formată din doar 130 de nave. Cartaginezii, crezând că intră într-o luptă ușoară cu marinarii italici neexperimentați s-au năpustit de-a valma. Aceștia au fost reținuți, însă, de o metodă nou inventată, a ghearelor de pisică( corvus), apoi, au fost obligați să se implice într-o luptă corp la corp deloc favorabilă, pe care romanii au reușit să o câștige. În anii 256-255 î.H., războiul părea să se sfârșească, însă nu a fost nici pe departe așa. În anul 256 î.H. a avut loc o nouă bătălie importantă între cartaginezi: bătălia de la Ecnomus. Romanii aveau un efectiv de aproximativ 330 de galere, dintre care cele mai multe erau cvincvereme, dar și două hexereme și alte vase mici. Romanii totalizau 140.000 de oameni, conduși de consulii Lucius Manlius Vulso și Marcus Atilius Regulus.

Romanii se împărțiseră în patru escadre, dintre care două erau desfășurate în formă de triunghi, a treia remorca vase de transport, iar a patra forma ariergarda. Hamilcar spera să despartă flota romană în grupuri mai mici, pe care să le distrugă cu vasele sale mai rapide. Deși planul lui Hamilcar reușise, acesta nu a putut să facă nimic împotriva corvusului. Marcus Atilius Regulus și Manlius Vulso au obținut o victorie clară.

Bătălia decisivă din primul război punic s-a dat în anul 241 î.H., în Insulele Aegates. Romanii au reușit să câștige bătălia, încheindu-se astfel primul război punic. După moartea lui Hamilcar(228 î.H.), imperiul punic va ajunge sub conducerea ginerelui său Hasdrubal(228-221 î.H.). După ce și Hasdrubal a murit, trupele cartagineze din Spania au ajuns pe mâna fiului lui Hamilcar, Hannibal. Acesta avea doar 25 de ani, însă câștigase încrederea trupelor. Polybius considera că al doilea război punic a început din trei cauze: ura lui Hamilcar față de Roma, nemulțumirea cartaginezilor față de ocuparea Siciliei de către romani și succesele generalilor Bacrizi. De asemenea, Polybius aprecia că ,,Toate câte s-au întâmplat celor două neamuri, roman și cartaginez, au fost stârnite de o singură minte, de un singur om. Și omul acesta era Hannibal.”

Al doilea război punic a început cu invadarea Italiei de către Hannibal. El a reușit să obțină victorii foarte importante la Trebbia, în 218 î.H., iar anul următor la Lacul Trasimene. În anul 216 î.H. a avut loc bătălia de la Cannae, în care romanii au mobilizat un număr foarte mare de soldați. Romanii totalizau 80.000 de infanteriști și 6.000 de cavaleriști, în timp ce cartaginezii aveau 40.000 de infanteriști și 10.000 de cavaleriști. În fruntea armatei romane fiind Lucius Aemilius Paulus și Marcus Terrentius Varro. Hannibal a reușit să captureze proviziile de grâne destinate armatei romane.

Hartă a Republicii Romane în anul 40 î.H.

Pe 2 august 216 î.H. bătălia a început. Romanii știau că Hannibal avea o cavalerie superioară lor, de aceea au ales un câmp de bătălie îngust. Romanii doreau să-și protejeze flancurile împotriva unui atac prin învăluire al cavaleriei inamice. Bătălia trebuia să fie căștigată de infanteria grea, plasată central. Hannibal a sperat să-i învingă pe romani cu propria forță. A plasat în dreapta cavaleria numidă. În centru erau cavaleriile galică și iberică. În spatele fiecărui flanc al liniei principale erau plasați infanteriștii libieni. Infanteriștii romanii au intrat în luptă cu galii și spaniolii.

Cavaleria punică grea a spart linia cavaleriei, condusă de Aemilius Paulus. Infanteria cartagineză a cedat sub presiunea romanilor, însă, legionarii au ieșit din dispozitiv, devenind o gloată enormă. Această gloată a fost atacată de libieni, iar galii și spaniolii s-au regrupat. Hasdrubal(fratele lui Hannibal), a atacat din spate cavaleria romană, același lucru făcând și cu infanteria. Armata romană a fost încercuită și distrusă complet. Au murit pe 45.000 de soldați și probabil 18.700 au fost luați prizonieri, în timp ce în tabăra cartagineză au murit doar aproximativ 8.000 de soldați.

Hannibal a acordat trupelor o binevenită odihnă. Titus Livius scria că Maharbal(posibil comandant al cavaleriei punice) i-ar fi spus lui Hannibal: ,,Într-adevăr zeii nu-i pot da chiar totul unui singur muritor. Tu știi ca nimeni altul să căștigi o bătălie, dar nu știi să o și folosești”. Tot Livius spunea că întârzierea lui Hannibal a salvat Roma. A rămas timp de 10 ani în Italia, însă în 203 î.H. a fost chemat să apere Cartagina de o invazie romană. În anul 202 î.H. a avut loc bătălia de la Zama în care Scipio Africanus a reușit să-l învingă pe Hannibal, chiar la el acasă. Titus Livius scria că ,,Scipio l-a întrebat(pe Hannibal) pe ce poziție s-ar fi așezat dacă i-ar fi învins pe romani în bătălie. Atunci, fără îndoială, a replicat Hannibal, m-aș fi pus pe mine înaintea oricărui general.”

După ce a devenit comandant militar la curtea lui Antioh al III-lea și-a luat viața, probabil în anul 188 î.H. Scipio Africanul este considerat și un reformator al armatei romane. Se crede că a participat la eșecurile de la Trebia și Cannae. Mai târziu, Scipio Aemilianus va cuceri Cartagina în anul 146 î.H. și va întemeia provincia Africa. Sistemul miliției a început să facă cu greu față noii situații de la mijlocul secolului II î.H., fapt ce a dus la crearea armatei profesioniste. De multe ori s-a afirmat că cel care a creat armata romană a fost Caius Marius. În anul 107 î.H., Marius a devenit consul, fiind trimis să-l înlocuiască pe comandantul care lupta în războiul numid.

Pompei cel Mare

Înainte reformei lui Marius, Gaius Gracchus a făcut statul responsabil pentru frunizarea de echipament și îmbrăcăminte legionarilor și interzicerea înrolării soldaților romani sub 17 ani. După ce lui Marius i s-a interzis dreptul de a mobiliza noi legiuni pentru a întâri armata aflată în Africa, acesta a făcut o mutare fără precedent, apelând la cetățenii cei mai săraci, care nu aveau bani pentru recrutare. Legătura între proprietate și serviciul militar a dispărut complet. Recruții proveneau tot mai mult din rândul săracilor. Războiul social a dus la acordarea cetățeniei aproape tuturor oamenilor de la sud de râul Pad.

Pilum din perioada post-Marius

În timpul lui Marius, alele au dispărut, trupele fiind recrutate în legiuni organizate la fel. Multe aspecte ale miliție s-au păstrat, însă noile unități semiprofesioniste sau profesioniste erau diferite din punct de vedere al tacticii. Marius a oferit stimulente speciale pentru veterani. În trecut, fiecare legiune avea cinci stindarde, însă Marius a dat fiecărei legiuni o acvilă de argint. Soldații primeau arme, armură și haine de la stat. Aceștia au devenit legați de propriile legiuni, iar Caesar va profita de mândria legiunilor și rivalitatea dintre ele. În cadrul unei legiuni au dispărut diferențele între clasele sociale. Toți legionarii aveau pilum și gladius. Soldații erau în continuare împărțiți în centurii, care însă, erau formate din 80 de oameni. Două centurii formau un manipul.

Fiecare legiune era formată din 6.000 de oameni. Aceasta era formată din zece cohorte, care la rândul lor erau formate din trei manipule. Cohorta oferea mai multe avantaje față de efectivul organizat în manipule. O cohortă este posibil să fi avut un comandant. În bătălie, legiunea era desfășurată tot în formație triplex acies. Erau patru cohorte în prima linie, trei în a doua și a treia. Era mai ușor de comandat o astfel de legiune, deoarece un comandant dădea ordine la doar zece comandanți de cohorte, în loc de 30 de comandanți de manipule. Cohortele se puteau deplasa ca unități individuale. Serviciul militar obligatoriu era de 16 ani. Infanteria grea ocupa cel mai important loc, în timp ce infanteria ușoară a fost abandonată. Profesionalismul și faptul că legiunile erau permanente a adus multe avantaje.

Armata lui Caius Iulius Caesar era capabilă să construiască un pod peste Rin, să repare o flotă sau să construiască rampe și mașini de război. Bărbați precum Caesar, Marius, Sulla sau Cnaeus Pompeius Magnus au demostrat flexibilitatea legiunilor formate din cohorte. După ce Caesar a câștigat Bătălia de la Alesia(52 î.H.), a reușit să-l învingă și pe Pompeii pe 9 august 48 î.H., devenind astfel dictator pe viață. După moartea lui Caesar(44 î.H.), s-a încheiat cel de-al doilea triumvirat. Octavian a devenit unicul conducător al Romei, primind titlul de ,,August” în anul 27 î.H.

[modifică] Armata romană imperială (30 î.Hr.-284 d.Hr.)

Octavianus Augustus

Până la moartea lui Augustus, survenită în anul 14 d.H., armata romană a devenit o instituție formată din profesioniști și permanentă. Baza armatei era formată în continuare din legiuni, dintre care unele au continuat să existe timp de secole, iar altele fie au fost nimicite în luptă, fie au fost demobilizate, deoarece s-au dezonorat. Augustus a moștenit un număr de 60 de legiuni, însă a redus-o la doar 28.

În următorii 300 de ani, numărul legiunilor era în jur de 30, uneori mai puține, alteori mai multe. Fiecare legiune a primit un număr și un nume, cu toate acestea sistemul nu a fost niciodată logic, deoarece unele legiuni nu au renunțat la identitatea lor. În timpul lui Augustus, legiunea ce avea numărul cel mai mare era Legiunea XXII Deioteriana( numele provenea de la Deiotarius, regele Galației).

Coif roman din secolul I d.H.

Alte legiuni aminteau și ele de originea lor. Legiunile X, XIII și XIV au fost numite Gemina(,,Geamăna”), fapt ce sugerează că au fost formate prin unirea a două legiuni. Unele dintre legiuni au dobândit o reputație distinctă întimpul lui Caius Marius, dar Augustus a oficializat această tendință. Legionarii menționau de obicei în inscripții și epitafuri, legiunea din care făceau parte. Nero a adăugat Legiunii XIV Gemina, titlul de Maria Victrix( a lui Marte, Victorioasa), iar Traian a numit Legiunea XXX, Ulpia Victrix. Nici după Marius, serviciul militar probabil că nu a depășit 16 campanii.

După războaiele civile, Augustus a putut să reconfigureze politica externă, așa cum făcuse și cu administrația internă. Cuvântul limes( plural-limites) însemna la începutul imperiului nu mai mul de un drum sau o cale și a început să fie folosit pentru drumurile închise de armată în campaniile din teritoriile inamice. Cu timpul, termenul desemna frontiera dintre teritoriile romane și non-romane și a fost folosit ca atare de către Frontinus și Tacitus. Problemele cu care au trebuit să se confrunte guvernatorii republicani în protecția frontierelor nu au fost reprezentate într-o măsură foarte mare de presiunile externe, ci, în unele cazuri, oamenii cuceriți și și controlul asupra acestora și al bunurilor[3].Augustus avea toate forțele armate ale Imperiului la dispoziție și toate mijloacele să extindă cuceririle teritoriale din timul lui Caesar.

Romanizarea Britanniei romane

[modifică] Frontierele

Augustus a promovat mult timp o politică externă bazată pe oportunități, însă spre sfârșitul domniei i-a sfătuit pe succesorii săi să mențină Imperiul Roman în granițele stabilite de el. În Africa de Nord, frontierele provinciei romane care aprovizionau capitala cu un număr considerabil de cereale, era apărată de o legiune staționată după anul 6 d.H. În anul 19 î.H., L. Cornelius Barbus a ocupat oaza Djerma, învingând tribul garamanților, iar P. Sulpicius Quirinus i-a învins anii 5-6 d.H. pe marmaricani în sudul provinciei Cyrene.În politica din Răsărit, Augustus s-a preocupat în special de relațiile cu regii Parthiei și ai Armeniei.

În Gallia, situația era mai limpede, datorită lui Caesar. Totuși, au fost conduse campanii de mică anvergură de către M. Valerius Messala șui Agrippa. Gallia a fost împărțită în patru provincii. În afară de Gallia Narbonensis, care avea o administrație senatorială, celelalte trei provincii erau conduse de un guvernator și de delegați din fiecare provincie.De asemenea, dintre cele trei provincii, doar Gallia Narbonensis era comparabilă ca mărime cu Italia.[4]. Augustus a efectuat un recensământ în anul 27 î.H., în timp ce Agrippa a dezvoltat un sistem de drumuri la Lugdunum, aceasta fiind capitala politică și comercială a celor Trei Gallii. Călătoria făcută de Augustus în Spania și Gallia dat naștere zvonului că Augustus dorește să invadeze Britannia, fapt ce nu era neapărat pe placul opiniei publice. Augustus a abandonat, însă, această idee.

Quintus Pomponius Poeninus, soldat în Cohorta IV Pretoriana

Dacă frontiera Rhinului a fost munca lui Caesar, atunci frontiera Dunării a fost munca lui Augustus[5]. Nordul Italiei, ca și orașele comerciale ilire și pontice, era mereu supus expedițiilor triburilor învecinate. Când Augustus a murit, au fost înlocuite pentru una din provinciile din Illyricum, care au reușit să aibă o administrație proprie, cinci mari districte administrative romane, Raetia, Noricum, Pannonia, Dalmația și Moesia.

Destinele Raetiei au fost strâns legate de cele ale Germaniei Superioare. Civilizația romană aici, luată ca un întreg, s-a dezvoltat lent. Două legiuni, staționate probabil lângă Augusta Vindelicorum, au fost retrase în anul 9 d.H., iar provincia a fost apărată de către armatele Rinului și guvernată de un praefectus ecvestru. Transformarea Raetiei în provincie a asigurat o securitate mai bună Italiei.

În timpul lui Augustus, Noricum a fost cucerit cu ușurință, iar romanii au permis dinastiei native să păstreze puterea. Noricum a devenit provincie probabil în timpul lui Claudius.

Pannonia a fost cucerită abia după patru ani de către Tiberius, dar dezarmarea populației și transformarea acestora în sclavi nu au îngenucncheat acest popor. Pannonii, sub Bato, împreună cu un conducător dalmat cu același nume i-au masacrat pe romani, care și-au amintit de războaiele cu Hannibal și de cele cu cimbrii. Tiberius a reușit în final să curme periocolul invaziei. Provincia Illyricum a primit numele de Dalmația, iar Pannonia a devenidt provincie separată de Illyricum.

Anexarea Raetiei, a Noricumului și a Pannoniei a încheiat procesul de extindere a frontierelor romane până la Dunăre, care a început pe cursul acestui fluviu după bătălia de la Actiumc[6]. În timpul lui Augustus 50.000 de geți s-au așezat la sud de Dunăre, în ceea ce mai târziu va deveni provincia Moesia[7].

În timpul lui Traian, Imperiul Roman a atins amxima expansiune. Urmașul acestuia, Hadrianus, a ordonat în anul 122 d.H., un zid. Construcția sa a durat șase ani.

[modifică] Organizarea armatei

Fiecare legiune a armatei romane era formată din zece cohorte, fiecare cohortă fiind formată din 480 de oameni, care la rândul lor erau împărțiți în 6 centuriae, fiecare comandată de un centurion. Centurionii purtau titluri după vechime: pilus prior, pilus posterior,princeps prior, princeps posterior, hastatus prior, hastatus posterior[8]. De asemenea, erau și 120 de cavaleriști, o legiune totalizând în jur de 5500 de soldați. Sub Augustus a fost numit un comandant permanent-legtus legionis( acesta era un senator care avea deobicei între 30 și 40 de ani). Locțiitorul de comandant era celălat senator din unitate, tribunus laticalvius, ce avea în jur de 20 de ani.Al treilea la comandă era praefectus castrorum, prefectul taberei. Pilus reprezenta un alt nume pentru triarius. O centurie era formată din 80 de oameni împărțiți în zece grupuri, numite contubernia. După aceea urmează cinci tribuni augusticlavi sau tribuni ecveștri. În partea de sfârșit a grilei se aflau milites gregarii, soldații obișnuiți. După înrolare, ei petreceau câteva luni în tabără. Apoi intrau într-o legiune unde ăși petreceau primele luni ca recruți. Prima oară erau promovați ca sesquiplicarius, exact ca tesserarius sau cornicen, etc. Urma apoi postul plătit de două ori(duplicarii), la fel ca optio, signifer, sau aquilifer[9].

Diferențele între armata romană din secolul IV d.H. și armata romană din perioada Principatului constau în existența unei armate de câmp mobil, organizarea cavaleriei în organisme independente față de infanterie și dimensiuni mai mici ale unităților legionare[10].

Formația testudo pe Columna lui Traian

[modifică] Soldele

Despre soldele legionarilor șe știe faptul că Iulius Caesar a dublat soldele legionarilor la 225 de denarii( 9 aurei de aur) pe an, lucru care înseamnă că soldații primeau înainte în jur de 112,5 denarii. Acest cuantum stabilit de Caesar a fost păstrat până la sfârșitul secolului I d.H. Solda era plătita în trei rate, numite stipendia. La sfârșitul secolului I d.H., Domițian a mărit soldele legionarilor la 300 de denarii, adică 12 aurei( ceea ce însemna că probabil a fost adăugat un al patrulea stipendium). În timpul lui Septimius Severus s-a mărit din nou plata, probabil la 450 de denarii, care erau plătite tot în 3 stipendia. Caracalla a mărit și el solda cu 50%. Plata călăreților din cohorte era probabil egală cu cea a legionarilor. Înaninte de anul 84 d.H., plata unei miles cohortis era formată din 250 de denarii pe stipendium și 750 pe an. Înainte de anul 84 d.H., diferența de plată între miles cohortis și equites cohortis era de 50 de sesterți pe stipendium, adică 150 de sesterți pe an.

Împăratul Hadrian ne spune că, de asemenea, equites alae aveau o plată mai mare decât equites cohortis. Claudius Maximus, ,,tâlharul lui Decebal”, a fost promovat de către Domițian, devenind vexillarus equitum legionis. Un alt om promovat a fost M. Licinius Fidelis, care a devenit din eques legionis, duplicarius alae. Este posibil, ca înainte de anul 84 d.H., equites legionis și equites alae să fi avut aceeași soldă de bază, adică 1050 de sesterți pe an. Despre soldele soldaților auxiliari, este cert faptul că nu toți primeau aceeași soldă. Se mai cunoaște faptul că un cavalerist primea mai mult decât un infanterist, lucru care se întâmpla și în timpul Republicii, conform relatării lui Polybius.

Inscripție care se referă la Legiunea V Macedonica și XI Claudia

Nu se știe cu exactitate dacă infanteriștii care nu aveau cetățenie, primeau mai mulți sau mai puțini bani decât legionarii. Într-un studiu, s-a demonstrat că în timpul lui Augustus, un legionar primea 225 de denarii pe an, un infanterist auxiliar 187,5 de denarii, iar un soldat dintr-o ala 262,5 de denarii. Documentul de la Masada a fost repsins din discuțiile despre soldele din secolul I d.H., deorece este foarte diferit de alte relatări despre soldele din această perioadă.

În acest document este vorba despre Gaius Marius, care făcea foarte probabil parte din Legiunea X Fretensis. Ceea ce este ciudat este faptul că prima soldă a fost de 50 de denarii, iar a doua de 60. Flavius Iosephus ne oferă o relatare în ,,Războaiele iudaice”, 5. 349-351, despre o defilare pentru primirea soldelor în timpul asediului Ierusalimului din 70 d.H.: ,,Pentru că venise ziua fixată pentru plata soldelor, el le-a ordonat ofițerilor să încoloneze trupele și să numere banii dați fiecărui soldat în văzul dușmanului. Așa că soldații, după cum le era obiceiul, au scos armele din teacă și au înaintat îmbrăcați în armură de zale, cavaleriștii ducându-și caii foarte împdobiți de căpăstru. Zona din fața orașului strălucea de argint și aur și nimic nu a fost mai plăcut pentru romani și mai înfricoșător pentru dușmanii lor decât acest spectacol”.

Căsătorie romană, marmură din secolul IV d.H.

[modifică] Decorațiile

Romanii aveau obiceiul de a crea și purta coroane și jertfe pentru a semnifica o onoare primită, un eveniment sărbătorit, sau un ritual observat. Așa cum era obiceiul lor, s-au adaptat unui obicei grec pe gusturile lor, creând o ierarhie de coroane pentru onoruri militare, așa cum era subliniat de lege[11]. Există trei categorii de probe pentru premiile militare ale armatei romane: sursele literare, inscripțiile pe piatră(ocazional pe metale) și sculptura[12]. Dovezile sunt în general neregulate, dar de multe ori complementare și nu se suprapun foarte mult. Sursele literare pentru perioada secolelor II î.H.- VI d.H., sunt cuprinse între Caecilius Statius și istoricul grec Procopius.

Cingulum, centură militară

Unul dintre premiile primite de armata romană era scutul rotund, clipei sau clupei. Aceste scuturi erau ocazional date ca premiu, deși niciodată nu au devenit[13]. Niciunul dintre cei doi ofițeri ai armatei la începutul Principatului nu au primit ca premiu clipei, poate doar faimosul clipeus garantat de Augustus prin decretul Senatului. Acest premiu a fost însoțit de o corona civica, așa cum apare și în ,,Res Gestae Divi Augusti”. Corona civica era un premiu care se acorda soldaților care-și salvau camarazii de la moarte și era făcut din frunze de stejari și ghinde[14]. Alte premii puteau fi:

-Corona Longa, mai mult un cearșaf, decât o coroană, se folosea la obiecte de decorat, cum ar fi ușile și scaunele

-Corona Etrusca, era formată din frunze de stejar, decorate cu pietre prețioase și cu panglici de aur

-torta sau Corona Pactilis, era făcută din materiale flexibile, precum flori, lână sau ierburi

-Corona Radiata, reprezintă raze de lumină ca și cum ar veni de la natură, era rezervat zeilor, eroilor zeificați și împăraților să facă publicitate zeificării lor

-Corona Pampina, făcută din frunze de viță de vie, era identificată cu Bacchus

-Corona Muralis, era acordată primului soldat sau centurion care a trecut peste un zid și într-un oraș asediat[15]

-Corona Aurea, eliberată atât ambilor centurioni, cât și aparent unor principales, pentru uciderea unui dușman singur în luptă și pentru ocuparea terenului la sfârșitul bătăliei

-Torques, decorație acordată pentru curaj,purtată în jurul gâtului

Coif roman din secolul I d.H.

Coif roman din perioada 80-100 d.H., descoperit în situl unui fort roman din Newstead

Decorațiile militare ale ecveștrilor, ca și ale altor senatori, par să fi devenit clare și ușor de recunsocut în epoca Flaviană[16].

[modifică] Căsătoriile

Despre căsătoria la soldați știm faptul că din timpul lui Augustus, soldaților le-a fost interzisă căsătoria. Soldații care se înrolau și erau deja căsătoriți, atunci cînd se înrolau, căsătoria era anulată. Tacitus vorbind despre veteranii din Tarentum și Antium în anul 59/60 d.H. spunea că era ,,neobișnuit să se căstorească și să aibă copii”. Aceasta nu indică faptul că nu aveau voie să se căsătorească, ci faptul că erau obișnuiți să n-o facă[17].

Cassius Dio 60.24.3 vorbește de un caz de interzicere a unei căsătorii în anul 44 d.H., în timpul lui Claudius: ,,bărbații care servesc în armată, deoarece nu pot avea în mod egal soții, au fost acordate privilegii bărbaților căsătoriți.”[18] [19]

Herodian 3.8.5 ne spune că în timpul lui Septimius Severus a luat sfârșit interdicția de căsătorie. În ciuda interdicției oficiale, există multe dovezi care arată că soldații formau familii, ambii memnrii considerând aceasta o adevărată uniune. Această pratcică probabil că exista dintotdeauna, dar a devent și mai răspândită pe măsură ce unitățile armatei s-au stabilit în garnizoane și mai durabile la sfârșitul secolului I d.H. și începutul secolului II d.H.[20] O piatră de mormânt descoperită la Caerleon, aparținând Legio II Augusta, comemorează o femeie- Tadia Vallaunius, și pe fiul acesteia, Tadius Exuperatus care a murit într-o campanie în Germania. Monumentul fusese ridicat de fiica sa, Tadia Exuperata[21].

[modifică] Coifurile

În legătură cu coifurile romane(galea), există două sisteme de catalogare a acestora. sitemul Robinson( după Russell Robinson) și sistemul continental[22]. Astfel, un coif de tip imperial gallic A în sistemul lui Robinson, este în sistemul continental un coif de tip Weisenau/Nijmengen. Romanii foloseau o varietate de coifuri[23].m Există o suspiciune între cercetătorii militari, cum ar fi H. Russell Robinson că monumentele înălțate la Roma au folosit un stil grecesc formalizat, decât să fie bazate pe echipamente reale utilizate de armata romană în prima linie. O suspiciune alternativă este aceea că orice echipament prezentat pe monumentele de la Roma au fost utilizate de către cohortele pretoriene sau urbane cu baza în Roma[24].

H. Russell Robinson a lucrat în ,,Royal Armouries”, iar în anul 1975 a fost cercetătotul principal care a utlizat informațiile disponibile [25]. În ultimul secol al Republicii, cele mai frecvente coifuri erau cele de inspirație galică. La început, cel mai folosit tip de coif era modelul Montefortino, care a fost folosit cel puțin din secolul III î.H.[26], dacă nu IV î.H[27]. Acesta a fost folosit probabil până în secolul I d.H. Acesta avea cască făcută din alamă și în formă de cupolă.

Alte tipuri de coifuri erau:

-coiful de tip Coolus, acesta a fost folosit, în perioada secolelor III î.H.- I d.H.[28] Acesta avea apărători pentru ceafă și pentru obraji și era întârit în față pentru a rezista la lovituri frontale. A devenit mai popular decât modelul Montefortino încă din secolul I î.H.

-coiful de tip Ribchester, a fost categorisit de H. Russell Robisnon ca fiind un ,,calaler sportiv de tip B”[29] Numele provine de la satul Ribchester din Anglia, unde a fost descoperit un model în 1796, de către un băiat de 13 ani[30]

Coif roman de tip Ribchester

Coif roman de tip Spangenhelm

-coiful de tip Heddernheim, numele se datorează unui model descoperit în Germania

-coiful de tip Imperial gallic, la acest model s-au făcut modificări imporatnte față de modelele mai vechi Montefortino și Coolus

-coiful de tip Imperial italic, în timp a căpătat în partea superioară două benzi transversale.

-coiful de tip Intercisa, se deosebea de modelele anterioare, având o calotă formată din două părți distincte unite de creasta de mijloc

-coiful de tip Spangenhelm[94]

-coiful de tip Weiler[95]

-coiful roman de tip Mannheim[96]

-coiful roman de tip Buggenum, o formă târzie de coif Montefortino[97]

-coiful de bronz sau masca de tip Kalkriese

-coiful roman de tip Ridge, probabil de origine persană[98]

-coiful roman de tip Guisborough, care era folosit la parade

-coiful(masca) de tip Pfrondorf

Coif roman de tip Weissenau

Coif roman de paradă din secolul II d.H.

Coifurile de tip Imperial gallic erau împărțite la rândul lor în mai multe grupe:

-Imperial gallic de tip A

-Imperial gallic de tip B

-Imperial gallic de tip C

-Imperial gallic de tip D

-Imperial gallic de tip E

-Imperial gallic de tip F

-Imperial gallic de tip G

-Imperial gallic de tip H

-Imperial gallic de tip I

-Imperial gallic de tip J[99]

La fel și cele de tip Imperial italic erau împărțite în:

-Imperial italic de tip A

-Imperial italic de tip B

-Imperial italic de tip C

-Imperial italic de tip D

-Imperial italic de tip E

-Imperial italic de tip F

-Imperial italic de tip G

-Imperial italic de tip H[100]

Lorica plumata

Lorica hamata

[modifică] Armura

Despre armura(lorica) din armata romană știm că existau mai multe tipuri( acestea fiind împărțite la rândul lor în alte categorii), dintre care se pot enumera:

-lorica segmentata

-lorica hamata

-lorica plumata

-lorica musculata

-lorica squamata

-lorica manica[31] [32] [33]

-lorica lintea[34] [35]

-armură de tip Torso

-lorica catenata[36]

-armura lamellară[37]

-lorica graeca[38]

-lorica serta sau [39]

-lorica laminata[40]

Lorica segmentata pe Columna lui Traian, scena XXXI

În secolul I î.H., armura de zale(lorica hamata) era folosită de majoritatea legionarilor și mulți au continuat să o folosească chair și după apariția loricăi segmentata. Unele lorica hamata erau confecționate dintr-un aliaj din cupru, însă majoriatea ersu făcute din inele de fier cu o grosime de un milimetru și diamentrul de șapte milimetri. Un inel putea fi legat de alte patru sau sudat în întregime. Diametrul interior era de 5 milimetri[41]. Umerii lorici hamata erau asemănătoare cu cele ale grecilor,,Linothorax”[42]. Lorica hamata se potrivea pe corpul soldatului mai bine ca oricare altă armură[43]. Lorica hamata cântărea între 10 și 15 kilograme.

Numele de ,,lorica segmentata” datează din secolul al XVI-lea[44] Lorica segmnetata era formată din patru părți: una pentru umăr și una pentru fiecare parte a torsoului [45]. Lorica segmentata a fost folosită, probabil, doar în perioada Principatului[46]. O parte dintr-o armură mai veche a fost descoperită la Kalkriese, unde probabil avusese loc Bătălia din Pădurea Teutoburg. Lorica segmentata este prezentă pe Columna lui Traian[47] [48](scenele XXXI și XXXVII[49]). Russell Robinson a reușit să restaureze trei platoșe din fragmente descoperite la Corbridge. Datorită acesei descoperiri, modelul a putut fi deslușit. Umerii erau foarte bine protejați, dar plăcile de fier se pare că nu erau realizate prin forjare. Testele moderne au demostrat că lorica segmentata devia majoritatea săgeților și a loviturilor de lance. Tipurile de armuri segmentate erau:

-armura segmentată timpurie

-tipul Kalkriese

-tipul Corbridge

-tipul Newstead

-tipul Alba Iulia [50]

Lorica segmentata cântărea în jur de nouă kilograme și era puțin mai ușoară decât lorica hamata. Sturctura unei lorica segmentata era una complexă, fiind formată din mai multe plăci legate cu catarame,cârlige, aliaje de cupru și curele de piele pe dedesubt. Reacțiile chimice dintre garniturile de bronz și plăcile de fier favorizau coroziunea. Armura a renunțat să mai fie folosită ]n secolul III d.H. Toate tipurile de armuri din toate perioadele aveau un tip de veșmânt căptușit, care nu era pus direct peste tunică. O sursă târzie numește acest veșmânt thoramachus, iar altă sursă subarnalis.

Lorica squamata era folosită uneori de către legionari și apare uneori pe metopele de la Adamclisi. Aceasta mai aare și pe reprezentări ale purtătorilor de stindarde, muzicienilor, trupelor de cavalerie, chiar și în trupele auxiliare de infanterie[51]. Spre deosebire de lorica hamata, lorica squamata se strica mai repede., de aceea arheologii au descoperit mai multe plăcuțe separate. Această armură erau confecționată de obicei dintr-un aliaj din cupru, dar putea fi făcută și din fier. Dimensiunea plăcuțelor era diferită de la o cămașă la alta, dar în cea mai mare parte erau mici, având o lungime de cel mult câțiva centimetri și o lungime chair mai mică.

Lorica plumata datează din perioada cuprinsă între sfârșitul secolului I d.H. și secolul II d.H.[52]. Aceasta era similară cu cu modelele mai vechi,numai că avea plăcile de metal în foma de pene, de unde vine și numele ei( ,,pluma”=,,pană”).

Stelă a unui gladiator pe nume Urbicus, omorât după 13 lupte, mijlocul secolului III d.H.

Stelă a lui Sextus Coelius Surus, secolul I d.H.

Pe lângă acestea, exstau armuri și pentru gladiatori. Printre aceste tipuri de armură se numără:

-armura Secutorului

-armura Tracă

-armura Samnită

-armura unui Myrmillo

-amrua Gallică

-armura unui om liber

-armura unui Retiarus

-armura Andabatae[53]

[modifică] Nomenclatura

Despre sistemul nomenclaturii romane știm faptul că acesta era destul de divergent față de astăzi. La început, era un nume personal(praenomen)[54]. Numărul acestora era limitat, iar în perioadele istorice, mai puțin de zece erau comune tuturor, și erau abreviate astfel: A.= Aulus, C.=Gaius, Gn.= Gnaeus, D.= Decimus, L. Lucius, M.= Marcus, P. Publius, Q.= Quintus, T.- Titus, Ti.=Tiberius[55]. După aceea, urmau nomen și congomen.

[modifică] Corupția

Este clar că un anumit grad de corupție a existat tot timpul în armata romană[56]. De la Dio Cassius avem o relatare despre un anume Valerius Flaccus, care furase bani din rația acestora pentru mâncare[57]. Tacitus și-a lăudat scorul, Agricola pentru stoparea corupției în colecționarea furintuilor din Britania[58]. Istoricul Sallust a fost acuzat și el de corpuție de către Ps. Cicero[59]. O anecdotă spune că Galba, înainte de a deveni împărat, dădea pedepse celor ce storceau bani[60].

Garda Pretoriană a căpătat, treptat, puterea de a decide singură noul împărat[61].

[modifică] Religia

Marmură reprezentându-l pe Hercule

Altar roman dedicat lui Mithra

Viața religioasă din Imperiul Roman a fost strâns legată de fiecare aspect al vieții[62]. La Dura Europus fost descoperit calendarul Cohortei XX Palmyrenorum milliaria sagittarium( numit ,,Feriale Duranum”), care datează foarte probabil din perioada 225-227 d.H.(adică din perioada domniei lui Severus Alexander). Într-unul din fragemnet apare și o mențiune a unei suplicații pentru o Quinquatria. Quinquatria era un festival ținut în cinstea Minervei la Roma. Festivitățile durau timp de cinci zile[63]. [Minerva] făcea parte din Triada Capitolină, alături de Jupiter și Iunona. Aceste festivale este foarte posbibil să nu fi fos serbate doar în această parte a Imperiului Roman, ci și în alte părți. De exemplu, în nordul Britanniei, lângă fortul Maryport s-au descoperit mai multe alatre îngropate lângă un teren unde se crede că unitățile organizau parade militare. 17 altare îi erau închinate lui Iupiter Optimus Maximus. Unii comandanți apar de trei ori pe unele altare, precum Maenius Agrippa, iar Postumius Acilianus apare doar pe două. Este posibil ca unele altare să fi fost închinate anula, pentru binele împăratului, ca la Dura Europos[64]. Existau zile în care stindardele erau împodobite oficial, iar Terullian considera că venerarea stindardelor de către sodlați echivala cu un cult religios[65].

Romanii în general, au reușit să să încorporeze cultele cu care au venit în contact. Existau de multe ori altare închinate mai multor zeități. La Housesteads, a fost descoperit un latar rdiicat dintr-un detașament al Legiunii II Augusta, lui Jupiter și Coccidius, ultimul pare a fi un zeu al războiului răsândit în zona Zidului lui Hadrian. Romanii nu venerau doar propriile zeități, ci și pe cele din zona unde erau trimiși. În secolele II-III d.H., foarte popular a devenit cultul lui Jupiter Dolichenus, care era venerat încă de pe vremea hitiților, cu centrul de cult în Turcia de azi. Acesta, însă nu era venerat doar în Turcia. Dovadă stă faptul că primul monument în care este atestat cultul lui Jupiter Dolichenus în afara Turciei, datează din anul 125 sau 126 d.H. șia fostd escoperit la Lambaesis, în Africa[66]. Pe inscripția de pe acel monument stă scris: ,, Pro s[alute] et incolumitate imp(eratoris) Cae[s(aris) Traia]ni Hadriani Augusti, Sex(tus) Iuli[us Maio]r, legatus ipsius pro praetore templu[m I(ovi)o(primo)M(aximo)D]olicheno dedicavit.”[67]. O coincidență remarcabilă este aceea că din aceeași perioadă datează un monument dedicat lui Mithra, ce menționează preoțirea unui guvernator al Moesiei Inferior.

Inscripția a fost descoperită la Histria[68]. Cultul lui Jupiter Dolcihenus a fost foarte răspândit în timpul lui Septimius Severus și al dinastiei sale[69]. Au fost descoeprite monumente dedicate acestui zeu în Germania Superioară( de către Cohorta II Raetorum, Cohorta I Aquitanorum),Moesia Superioară. În Moesia Superior, în literatura științifică, Jupiter Dolichenus este atestat la sfârșitul secolului II d.H. și începutul secolului III d.H. Cu toate acestea, prezența acestui cult în Bulgaria, este anterioară domniei lui Septimius Severus. Cohorta I Thracum Syriaca, a fost mutată în secolul I d.H. în Valea Timcoului din Siria. Aici erau mulți adepți ai cultului lui Jupiter Dolichenus.

Alți zei foarte răspâniți printre soldații romani erau Hercule, Mithra, Isis și Serapis.Cultul lui Hercule a fost foarte popular în secolul III d.H. Zeița Covventina era venerată în unele garnzioane din nordul Britanniei.

Uneori, membrii unui grupe etnic dintr-o unitate alegeau să se roage împreună. Cohorta II Tungrorum a ridicat altare lui Marte și zeităților germanice Ricagambeda și Viradechtis. Dintre multele zeități pe care le venerau soldații romani, se pare că cel mai răspândit era cultul lui Mithra. Acesta era un zeu iranian care era înfățișat cu o căciulă frigiană pe cap. Templele închinate lui Mithra semănau cu niște peșteri. În secolele II-IV d.H., mithraismul a fost primul competitor al creștinismului[70].

[modifică] Înmormântarea

Piatră de mormânt a lui Vivius Marcianus, Muzeul Londrei

Ilustrație dintr-o carte. Piatră de mormânt a unui călăreț din Germania

Una dintre reținerile pentru soldă era fondul de înmormântare, care era colectat de fiecarre centurie. Înmormântarea era un ritual foarte important pentru makoritatea poparelor din lumea romană. Dacă soldatul murea la datorie, banii erau folosiți pentru o înmormântare simplă.

Cu puțin timp după domnia lui Augustus,cuferele de marmură ]n relief au devenit foarte populare pentru clasa de mijloc, și a rămas așa pentru următorii 200 de ani[71]. În secolul II d.H., mai mult de jumătate din clienții acestor cufere erau sodlații. De asemnea, tot mai mulți romani au început să prefere înhumarea în locul incinerației, aceasta din urmă rămânând uzuală în taberele militare până în secolul III d.H.[72].

Pe timp de război, multe cadavre erau incinerate în masă, însă,pe timp de pace se organiza o ceremonie solemnă. După ce cortegiul funerar ieșea din fort, patul și corpul erau așezate pe rugul funerar, de obicei într-un loc de la marginea drumului ce ducea spre fort. Era ars acolo, apoi cenușa era strânsă într-o urnă funerară. Practicile funerare în armata romană erau diverse. Egipt s-a păstrat în această perioadă practica mumificării. Practica de a-și lua o soție neoficială s-a generalizat, astfel că soldații erau bociți de camarazi și de soții. Fondul de înmormântare era probabil doar pentru plăcile funerare ieftine, dar soldații puneau bani deoparte pentru unele scumpe. Pe unele monumengte funerare sunt înfățișațiu sclavii și liberții soldatului. Un tip de piatră de mormânt îl înfățișează pe defunct stând pe un cal cambrat și agitâdnu-și armele, în timp ce barbarii se ghemuiesc sub copitele calului.

La Chester, Legiunea XX Valeria Victrix a ridicat un nonument funerar unui optio. Aulus Sentius, un veteran din Legiunea Xi apierit în Dalmația. Cauza morții este rar precizată. În Britannia, la Bath, a fost descoeprit un monument funerar al unui soldat originar din Spania, Lucius Vitellius Tancinus, care a murit la vârsta de 46 de ani, după 20 de ani de serviciu[73]. Pe un alt monument descoperit în același loc stă scris: ,,IVLIVS VITA LIS FABRICIESIS LEG XX VV STIPENDIORVM IX ANOR XX IX NATIONE BELGA EX COLEGIOFABRICE ELATVS H S E”. Acesta este dedicat unui inginer al Legiunii XX Valeria Victrix, pe nume Julius Vitalis[74].

[modifică] Îmbrăcămintea

Statuie a lui Agrippina cel Bâtrân, care poartă tunică și pelerină

A fost acordată o mare atenție armurii și echipamnetului roman, în schimb îmbrăcămintea a fost practic ignorată[75]. Ideea că soldații romani au purtat doar tunică și ghete(adăugate la echipament) este greșită[76].

Tunica

În lumea romană și greacă haina principală a unui civil roman era o tunică până la genunchi, purtată fără pantaloni, deoarece aceștia erau considerați un obiect de îmbrăcăcminte al barabarilor. Scriitorul roman Gellius scria că primele tunici nu aveau mâneci, iar pe cele cu mânecă lungă le considerau ridicole[77]. Cea mai mare parte a evidențelor sculpturale sunt cuprinse între domnia lui Tiberius și cea a lui Hadrian. Tunica militară era asemănătoare cu cea civilă și a rămas îmbrăcămintea obișnuită a soldaților romani până la începutul secolului III d.H. Aceasta era, de obicei, strânsă cu o centură care ajungea până la genunchi. O copie a unui papirus din Egipt menționează furnizarea de îmbrăcăminte și o păturică pentru armata din Capadoccia de către țesătorii din Philadelphia(modernul Alașehir). În acest document apare și o tunică cu lungimea de 3 coți și jumătate( 1,55 de metri), largă de 1,4 metri. Acesta cântărea aproximativ 1,6 kilograme și costa 24 de drachmae. Acest model este comparabil cu unul dintre cele mai mari tunici descoperite la Nahal Hever, în Israel[78]. Costul acestei tunici poate fi comparat cu deducția din încasarea lui C. Messius de la Masada, datată ca fiind din 72 d.H. Soldatului Q. Iulius Proclus i se deduceau 205,5 de drachmae pe an pentru îmbrăcăminte[79].

Modelul tuncii era, în esență simplu: două bucăți pătrate identice de material, de obicei din lână sau in.Unele tunici aveau mânecile destul de scurte, deși unele sculpturi în care apar cavaleriști sugerează că acestea aveau mânecile lungi. Cel puțin unele dintre tuncicile infanteriștilor puteau fi purtate cu umărul și brațele dezgolite.

Efectele crizei începute la sfârșitul secolului II d.H. pot fi văzute în costul crescut ilustrat de prețul emis în 301 d.H., în timpul domniei lui Dioclețian[80]. Aici este menționat faptul că există trei clase de tunici militare, costând 1000, 1250 și 1500 de denarii.

Clavi

Clavi, sau faugustus clavus, erau beniz decorative situate în mijlocul tunicii[81]. Cu timpul clavus și-a pierdut distincția[82]. Apoi, clavus a devenit mai elabvorată. Pentru cavaleri era o bandă îngustă care se întindea peste fiecare umăr, până la tivul de pe tunică sau de pe dalmatica descinsă. Folosirea unei clavi purpurie este atestată în ,,Historia Augusta” și pe picturile de la Dura-Europos. Clavi erau țesute în fabrici în timpul manufacturii. La Mons Claudianus, majoritatea clavi de pe frgamentele textile aveau o lățime cuprinsă între 1 și 4 centimetri. Clavi erau uneori decorate și unele exemple erau largi de șapte centimetri[83].

Clavus erau împărțite în:

-latus clavus, pentru senatori

-angustus clavus, pentru ordinul ecvestru[84]

[modifică] Bătălii importante din perioada Principatului

Bust al conducătorului Arminius

[modifică] Bătălia din Pădurea Teutoburg

Etimologia numelui ,,Teutoburg” ar putea proveni conform unor filologi germani din germanicul ,,*burg” care înseamnă loc central. Acesta probabil că a dat goticul ,, baúrgs”-,,castel, citadelă”. Alte cuvinte similare sunt ,,burg”, ,,burgh”, ,,burc(h)”, ,,burk”, ,,bureg”, ,,buruc”, ,,purg” și ,,purch”. În proto-germanică sunetul /g/ era un velar sau un palatal fricativ la fel ca și ,,g” din spaniolul ,,agua”(,,apă”)[85]. Între anii 12 î.H. și 9 Î.H., guvernator al Germaniei era Drusus, fiul vitreg al lui Augustus. În anul 11 î.H., acesta a atins râul Wesser, pentru ca doi ani mai târziu să ocupe capitala tribului batavilor, Ubii(Köln)[86] În anul 9 d.H., legiunile XVII, XVIII și XIX comandate de Publius Quintilius Varus împreună cu trei alae și șase cohorte au fost atrase într-o ambuscadă în Pădurea Teutoburg, de către conducătorul tribului cheruscilor, Arminius. După câteva zile de luptă, armata romană a fost învinsă, iar Publius Quintilius Varus s-a sinucis. Practic, o zecime din armata romană a fost nimicită, fiind o lovitură grea pentru Augustus, care la bâtrânețe se spune că se plimba prin palatul său zicând: ,,Quinctilius Varus, dă-mi legiunile înapoi”. Velleius Paterculus la descris pe Arminius ca fiind: ,,Un aristocrat tânăr, cu braț vânjos și iute la minte, de departe mai isteț decât barabrii obișnuiți… Înflăcăcrarea ce i se citea pe chip și în ochi dezvăluia spiritul aprins ce-l însuflețea. El luptase de partea noastră în campaniile precedente și a căpătat dreptul de afi cetățean roman; mai mult, a fost chia ridicat la rangul de cavaler; Velleius Paterculus 2.108. Mulți autori antici, precum Tacitus, Lucius Annæus Florus, Gaius Suetonius Tranquillus, Strabon[87]. Numele lui Arminius este probabil derivat de la zeul Irmun[88]. Însă, probabil că numele său înițial începea cu ,, Seg-/Sig-”. Acesta se găsește, spre exepmlu în unele epopei precum ,,Cântecul Nibelungilor”(care datează din secolul al XIII-lea) și,,Völsunga saga” în care eroul-dragon respectiv se numește ,,Sigfrid”[89]. În ciuda victoriei pe care Arminius a obținut-o, acesta nu-și făcea mari speranțe în legătură cu rezistența sa în fața romanilor, așa că a preferat să se retragă în pădurile Germaniei.

Statuie a reginei Bouddica

[modifică] Răscoala reginei Bouddica

Bouddica s-a născut în jurul anului 10 d.H. Ea s-a căsătorit cu conducătorul triburilor icenilor , Prasutagus. Însă el a murit prematur, așa că prin testament, moștenitoare ajung cele două fiice ale sale și împăratul Nero. Prasutagus a sperat astfel că va scăpa de asuprirea romanilor. Lucrurile s-au întâmplat însă cum nu se putea mai rău: romanii au incendiat satele, au omorât mulți oameni, și le-au batjocorit pe fiicele lui și pe Bouddica. Numele ei ar putea proveni de la zeița celtică Boudiga sau probabil că era mai degrabă un titlu decât un nume propriu[90]. Celții jefuiți, au pornit pe urma romanilor și au profitat de plecarea guvernatorului Britaniei, Suetonius, și sub conducerea Bouddicăi au cucerit orașele Coldinium(Colchester), Londinium(Londra) și Verulamium(Saint Albans). Romanii au trimis inițial 200 de soldați prost înarmați care au fost învinși de Bouddica la Camulodounum. Intervenția lui Petilius Quintus Cerialis( care comanda o unitate a Legiunii IX Hispana) împotriva Boudiccăi a fost una neinspirată, astfel că celții iceni au ieșit din nou învingători. Lupta finală s-a dat între cei 230.000 de celți conduși de Bouddica și trupele conduse de Publius Suetonius( guvernatorul Britaniei). Deși armata Bouddicăi era mult superioară numeric celei romane, nu au putut profita de acest lucru deoarece armata(formată în special din fete) era neexperimentată și neorganizată pentru o astfel de luptă spre deosebire de trupele lui Suetonius care era o armată experimentată, organizată și disciplinată. Bouddica, distrusă de această înfrângere s-a sinucis, rezistența celtică luând astfel sfârșit. Bouddica a fost o conducătoare dibace, extrem de zveltă și de solidă, așa cum o descrie istoricul roman Dio Cassius.

[modifică] Revolta batavilor

Revolta batavilor a avut loc în anii 69-70 d.H. Revolta s-a bucurat inițial de succes sub comanda lui Julius Civilis, dar în final a fost înnăbușită de ginerele lui Vespasian, Quintus Petilius Cerialis[91]. Quintus Petilius Cerialis a condus Legiunile XXI Rapax, II Adiutrix și noile venite VI Victrix, și XIV Gemina[92].

[modifică] Bătălia de la Masada

Masada provine de la denumirea evreiască pentru ,,cetate”( ,,Metzuda”)[93]. În anul 66 d.H., provincia Iudeea s-a răzvrătit împotriva stăpânirii romane.O facțiune extremistă de asasini politic, numită sicarii, după bricegele curbate mari pe care le foloseau. au pătruns în fortăreața Masada. Pentru poporul evreu, distrugerea Templului din Ierusalim din anul7 70 d.H., situat pe un platou mai sus de așa-numitul Zid de Vest, a însemnat sfârșitul istoriee lor continuue în țara Palestinei, fără nicio speranță de a-și recăpăta independența[94]. Romanii au fost conduși de Flavius Silva în acesată bătălie din 73 d.H., în timp ce evreii se aflau sub comanda lui Eleazar Ben Yair. Armata romană era formată din Legiunea X Fretensis și un număr necunsocut de unități auxiliare, în total romanii erau puțin peste 5.000, în timp ce evreii erau doar 960, dar cu o proporție de semnificativă de necombatanți, care erau femei, bătrâni și copii. Silva ;i-a dat seama că nu avea altă soluție de a intra în fortăreață decât să construiscă o rampă, deoarece Masada era un loc abrupt. Pentru ca apărătorii să nu scape, romanii au construit o linie de circumvalație, întărită cu șase forturi. Când a fost finalizată rampa, a fost adus un tun care conținea un berbec. Acesta a fost urcat pe rampă și a început să facă găuri în perete. Romanii urmau a doua zi să intre în fortăreață, dar, înainte de aceasta, sicanii s-au sinucis și și-au ucis și familiile[95] ref>[101]</ref>.

[modifică] Războaiele daco-romane

Bust al lui Traian aflat la Muzeul Louvre

Primul război daco-roman

Informațiile documentare privind războaiele daco-romane sun lacunare și puține, multe dintre scrierile despre daci pierzîndu-se de-a lungul timpului: ,,Dacica”n a lui Traian, ,,Getica ” a mediculuia cestuia, Criton, care l-a însoțit în Dacia, scrierile lui Dios Crysostomos, etc.[96]. Columna lui Traian, monument ridicat la Roma, în forumul lui Traian a fost inaugurată la 12 mai 113 fiind opera arhitectului Apollodor din Damasc. Este o creație originală a artei romane de la începutul sec. II, prezentând totodată un deosebit interes ca izvor istoric[97].

Cauzele războaielor dacilor cu romanii sunt diverse. Istoricii moderni au presupus numeroase cauze posibile, cum ar fi bogățiile subsolului dacic și criza economică din Italia sau dorința lui Traian de a atinge gloria lui Alexandru Macedon[98]. De asemenea, o altă variantă ar putea fi nemulțumirea romanilor față de creșterea puterii dacilor[99]. Traian a început războiul după trei ani de pregătiri, foarte probabil pe 25 martie 101 d.H.[102]</ref>. Acesta a construit un drum în stâncă în anul 100 d.H., pe malul drept al Dunării în defileul Cazanelor, a fost construit un drum în stâncă; de asemenea în anul 101 a fost construit un canal în jurul actualelor localități Šip și Carataš, situate în Serbia. Armata romană număra în total aproximativ 150.000 de oameni, în timp ce dacii erau de trei ori mai puțini.

Armata romană, condusă de însuși Traian, a avansat prin Banat, probabil prin același loc unde tecuse și Tettius Iulianus în anul 88 d.H. În același tim, Laberius Maximus a urcat și el spre nord cu armata până la valea râului Olt. Probabil că o a treia coloană a pătruns în Dacia pe la Drobeta de unde s-a îndreptat spre munți și apoi prin pasul Vâlcan spre Sarmizegetusa. Înaintarea armatei romane s-a făcut fără incidente, Decebal așteptându-i pe romani la Tapae (Porțile de Fier ale Transilvaniei)[100]. atorită riscului lui Decebal de a-și părăsi reședința, Traian a fost obligat să părăsească munții din sud-vestul Transilvaniei, acesta fiind începutul celei de-a doua campanii. Atacul dacilor a fost corelat cu cel al barbarilor din est.

Traian a reușit să spulbere coaliția barbară, câștigând bătăliile decisive de la Adamklissi și Nicopolis ad Istrum. După aceste evenimente, în primăvara anului 102 Traian reia ofensiva, în ciuda încercărilor de tratative ale lui Decebal, duse de solii formate din comatiși apoi prin tarabostes. Traian va ataca din mai multe părți, iar dacii, slăbiți, vor cere pacea, pe care Traian o va accepta.

Al doilea război daco-roman

Încă după primul război dintre Decebal și Traian (101/102) romanii ocupaseră Banatul și țara Hațegului, Oltenia, vestul Munteniei și probabil sudul Moldovei[101]. Cassius Dio scria că după acest război, comanda de ocupație a armatei romane i-a fost încredințată lui Cn. Pinarius Aemilius Cicatricula Longinus, legatul legiunii VII Claudia. La 4 iunie 105 Traian părăsea Romași însoțit de Decimus Terentius Scaurianus, viitorul guvernator al Daciei, se îmbarcă la Brundisium, îndreptându-se spre Moesia Superior[102]. Traian va rămâne în Dacia, așteptând să-și refacă forțele pentru a doua campanie de luptă. I-au venit în ajutor legiunea I Flavia pia fidelis Minerva, a cărei signa etse detaliată pe Columnă; legiunea XI Claudia pia fidelis, transferată de la Vindonissa, și vexillationii din legiunile IV Scythica, XII Fulminata și una a cărei nume a fost schimbat[103]. Atacul asupra Daciei s-a desfășurat din mai multe direcții: din vest prin Banat, spre vale Mureșuluiși Valea Orașului; dinspre sud, de la Drobeta prin pasul Vâlcan; posibilși pe Valea Oltului. Abia în anul 106 au început operațiunile de cucerire a ultimelor cetăți stăpânite de dac[104]. Cu tot sacrificiul dacilor, cetățile lor au fost pe rând cucerite. Prada de război, în care se include și tezaurul lui Decebal, a fost mare.(Scena 78 de pe Columnă). Dio Cassius, Ioanes Lydus, (bazat pe datele din ,,Getica” lui Criton) apreciază acest tezaur la 165.000 kg aur și 331.000 kg argint. Chiar dacă cifrele sunt exagerate, bogăția prăzii a permis redresarea parțială a finanțelor Imperiului[105].

Printre legiunile,cohortele și alele staționate în Dacia, se pot enumera:

Legiunea a XIII-a Gemina

Legiunea a XIV-a Gemina

Legiunea a IV-a Flavia Felix

-Legiunea XI Claudia pia Fidelis

Legiunea a V-a Macedonica

-Ala I Claudia

-Ala I civium Romanorum

-Ala I Britannica civium Romanorum

-Cohors I Thracum

-Ala I Hispanorum

-Ala I Ituraeorum Sagittanorum

-Ala II PANNONIORUM VETERANA

-Ala Siliana Civium Romanorum

-Ala I Tungrorum Frontoniana

-Cohors I Ubiorum

-Cohors V Lingonum[106]

[modifică] Revolta lui Simon Bar Kochba

După plecarea lui Hadrian din Iudeea, evreii și-au început rebeliunea pe scară largă[107]. Succesul său inițial a fost considerabil, deoarece Roma a pus în luptă trei legiuni( aproximativ 50.000 de soldați)pentru a opri rebeliunea[108]. Este posibil să fi participat mai multe legiuni, totuși [109].Simon Bar Kochba devenise astfel Mesia cel așteptat al evreilor. Evreii au început să bată monede pe care scria ,,Libertate Israelului”[110].

Printre legiunile care au participat sigur la luptă se numără Legiunea VI Ferrata, Legiunea X Fretensis și Legiunea XXII Deioteriana. Legiunea XXII Deioteriana a fost probabil anihilată, deoarece nu există altă indicație a existenței acestei legiuni după acest război[111]. De asemenea, este posibil ca la acest război să fi participat și Legiunea III Cyrenaica, Legiunea III Gallica și Legiunea IV Scythica. Războiul a durat trei ani până în anul 135 d.H. Bătălia finală s-a dat la Bethar, sediul general al lui Simon Bar Kochba. După luptă aprigă, fiecare evreu a fost omorât, iar revolta a fost astfel înnăbușită.

[modifică] Armata romană târzie / armata romană din Est (284-641)

[modifică] Armata bizantină (641-1071)

Pentru detalii, vezi: Armata bizantină.

Armata bizantină a fost corpul principal militar al forțelor armate bizantine, care servea alături de marina bizantină. Un descendent direct al armatei romane, armata bizantină a menținut un nivel similar de disciplină, pricepere strategică și organizare. A fost printre cele mai eficiente armate din vestul Eurasiei o mare perioadă din Evul Mediu. A fost activă în perioada 330 – 1453, dar în articolul de fată studiem armata bizantină în perioada 641 – 1071.

[modifică] Armata bizantină (Dinastia Comnen) (1071-1204)

Perioada Comneniană a marcat o renaștere a armatei bizantine. La începutul acestei perioade, în 1081, Imperiul Bizantin a fost redus la cea mai mică mărime teritorială din istoria sa. Înconjurat de dușmani și financiar distrus de o lungă perioadă de război civil, perspectivele imperiului nu arătau bine. Armata bizantină a fost redusă la o umbră: în secolul al XI-lea, decenii de pace și de neglijare a redus vechile forțe thematice, iar în bătălia de la Manzikert din 1071 a fost distrus tagmata profesională, cea care era baza armatei bizantine. Pierderea ulterioară a Asiei Mici a lipsit Imperiul de principalul centru de recrutare. În Balcani, în același timp, Imperiul a fost expus la invaziile Regatului Norman al Siciliei și la raiduri pecenege de-a lungul Dunării.

[modifică] Armata bizantină (Dinastia Paleolog) (1261 – 1453)

[modifică] Note

  1. ^ Ala (plural – alae) reprezintă o forță militară aliată (din cadrul statelor Socii – aliate cu Roma) care luptă sub comandă romană
  2. ^ [1]
  3. ^ [2]
  4. ^ [3]
  5. ^ [4]
  6. ^ Istoria Romei până la domnia lui Constantin cel Mare, pagina 389
  7. ^ [5]
  8. ^ [6]
  9. ^ [7]
  10. ^ [8]
  11. ^ [9]
  12. ^ [10]
  13. ^ [11]
  14. ^ [12]
  15. ^ [13]
  16. ^ [14]
  17. ^ [15]
  18. ^ [16]
  19. ^ [17]
  20. ^ Totul despre armata romană, Adrian Goldsworthy, pagina 102
  21. ^ [Totul despre armata romană, Adrian Goldsworthy, pagina 102]
  22. ^ Totul despre armata romană, Adrian Goldswothy, pagina 121
  23. ^ [18]
  24. ^ [19]
  25. ^ [20]
  26. ^ Totul despre armata romană, Adrian Goldswothy, pagina 122
  27. ^ [21]
  28. ^ [22]
  29. ^ [23]
  30. ^ [24]
  31. ^ [25]
  32. ^ [26]
  33. ^ [27]
  34. ^ [28]
  35. ^ [29]
  36. ^ [30]
  37. ^ [31]
  38. ^ Dicționar encilopedic de artă veche a României, Radu Florescu, Hadrian Daicoviciu, Lucian Roșu
  39. ^ [32]
  40. ^ [33]
  41. ^ [34]
  42. ^ [35]
  43. ^ [*Totul despre armata romană, Adrian Goldsworthy, pagina 126]
  44. ^ [36]
  45. ^ [37]
  46. ^ Totul despre armata romană, Adrian Goldsworthy, pagina 128
  47. ^ Totul despre armata romană, Adrian Goldsworthy, pagina 128
  48. ^ [38]
  49. ^ [39]
  50. ^ [40]
  51. ^ [41]
  52. ^ [42]
  53. ^ [43]
  54. ^ [44]
  55. ^ [45]
  56. ^ [46]
  57. ^ [47]
  58. ^ [48]
  59. ^ [49]
  60. ^ [50]
  61. ^ [51]
  62. ^ [52]
  63. ^ [53]
  64. ^ [,,Totul de spre armata romană”, Adrian Goldsworthy, pagina 108]
  65. ^ [,,Totul de spre armata romană”, Adrian Goldsworthy, pagina 109]
  66. ^ [54]
  67. ^ [55]
  68. ^ [56]
  69. ^ [57]
  70. ^ [58]
  71. ^ [59]
  72. ^ [60]
  73. ^ [61]
  74. ^ [62]
  75. ^ [63]
  76. ^ [64]
  77. ^ [65]
  78. ^ [66]
  79. ^ [67]
  80. ^ [68]
  81. ^ [69]
  82. ^ [70]
  83. ^ [71]
  84. ^ [72]
  85. ^ [73]
  86. ^ Dușmanii Romei, Philip Matyszak, pagina 158
  87. ^ [74]
  88. ^ Dușmanii Romei, Philip Matyszak, pagina 159
  89. ^ [75]
  90. ^ [Dușmanii Romei, Philip Matyszak, pagina 174]
  91. ^ [76]
  92. ^ [77]
  93. ^ [78]
  94. ^ [79]
  95. ^ [,,Totul despre armata romană”, Adrian Goldsworthy, pagina 191]
  96. ^ [80]
  97. ^ [81]
  98. ^ [,,Istoria ilustrată a României”, coordonatori, Ioan-Aurel Pop, Ioan Bolovan, pagina 51]
  99. ^ [82]
  100. ^ [83]
  101. ^ [[,,Istoria Transilvaniei”, volumul I, capitolul II, coordonator Dr. Anton Dragoescu]
  102. ^ [84]
  103. ^ [85]
  104. ^ [86]
  105. ^ [87]
  106. ^ [88]
  107. ^ [89]
  108. ^ [90]
  109. ^ [91]
  110. ^ [92]
  111. ^ [93]

[modifică] Bibliografie

[modifică] Legături externe

Tag-uri: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,
[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign