Bucurestii Vechi si Noi

Literatura română: provincie şi provincialism

18 ianuarie 2011 Revista Conta Revista Conta

1. Cum puteţi deslipi eticheta „Literatură mică, orgolii mari”, spusă,

între alţii şi de Macedonski, de pe literatura română de ieri, de azi,

dintotdeauna?

2. Avem un bun cititor de literatură universală şi un prost cititor de

literatură română, după opiniile multor specialişti în statistici de acest

gen. Cine e de vină? Autorul? Editorul? Politicile educaţionale?

Cititorul?

3. De la naţional la universal nu e decît un singur pas, sugera un critic

important. Cît de ferm a făcut acest pas literatura română? Cît de

important e acest pas pentru cultura europeană?

4. Unde începe şi unde sfîrşeşte provincia în (din) interiorul literaturii

(culturii) române?

5. Cum ar trebui să scrie (şi să fie?) autorul român ca să intre într-o

Europă care pare saturată de cultură?

(Ad.Al.Gh )

6

„Literatura noastră va fi mereu mică,

dar orgoliile au început să crească

exponenţial…”

Sorin Antohi

(Bucureşti)

1. Nu se poate face nimic. Formula evocă un izomorfism cu

autoimaginea de ansamblu a românilor: împreună, ne considerăm mici

pînă la ura-de-sine, pînă la stigmatul etnic, pînă la neant ; luaţi în parte,

cei mai mulţi dintre noi sînt orgolioşi pînă la megalomanie şi autism.

Combinaţia pare stabilă : experienţa insignifianţei prelungite are cu

siguranţă efecte durabile. Numai fuga din România, « exilul », pare să

promită unele excepţii, cum ar fi în ultimul deceniu Norman Manea,

Herta Müller, Mircea Cărtărescu (plecat mai recent şi mai discret, fără săşi

tematizeze literar şi să-şi exploateze strategic desţărarea). Literatura

noastră va fi probabil mereu mică, dar orgoliile au început să crească

exponenţial după ce unii autori români au intrat, adesea doar marginal, pe

piaţa internaţională (mai ales pe cea europeană, stimulată de efortul

birocratic al făuririi unei « culturi comune » politic corecte, în care

naţiunile, deşi în teorie topite în metanaţiunea UE, îşi înscriu pe baze

declarat egalitare « reprezentanţii » într-un ipocrit panteon continental).

2. Nu ştiu. Nu am văzut studii serioase de piaţă. Din discuţii cu mai mulţi

editori, cronicari literari şi cadre didactice, precum şi din analiza a ceea

ce am putut urmări din producţia culturală autohtonă (de la literatură la

jurnalism), am observat că nici cei care scriu nu mai prea citesc. (Sau

poate nu sînt atenţi, nu ţin minte ? Limba română mi se pare într-o

decădere accelerată, oricum. Iar eu am fost obişnuit să leg strîns

« cititura » de scriitură.) Dar, cine ştie, poate numai cititorii « puri », care

nu scriu şi care nu vorbesc la televizor, continuă să citească. În tăcere…

3. Nu cred că noţiunile « naţional » şi « universal », inseparabile după

Lumini şi idealismul german, esenţiale pentru a construi o lume de state

naţionale (pentru a uita, adică, tot ce e sub-naţional – local, regional – şi

pentru a şterge potenţial periculoasele mezo-regionalisme articulate în

lumea crepusculară a imperiilor) mai înseamnă azi ce însemnau fie şi

acum douăzeci de ani. Ciclul cultural, civilizaţional şi geopolitic din care

făceau parte aceste două categorii s-a sfîrşit. Acum se trăieşte/gîndeşte

într-o topologie simbolică eterogenă, fragmentară, ezitantă, adesea la fel

de mobilă şi instabilă ca purtătorii-creatorii ei, nomazi postistorici

7

pe/dincolo de hărţi mentale tulburi, hibride, evanescente. « Naţionalul » a

fost înlocuit de « tribal » şi « glocal », topindu-se în milioane de

subiectivităţi individuale idiosincratice şi incomensurabile (ştim că toate

sînt, la rîndu-le, intersubiective, dar puţini subiecţi au cultura şi

inteligenţa, detaşarea şi umilinţa de a se imagina ca funcţii complexe,

mereu în flux, modelate de interacţiunea cu Ceilalţi), ori de

fundamentalisme comunitariste (unele « clonează » sau pastişează

« naţionalul » sau anumite sisteme de credinţă, ideologii etc.), pe cînd

« universalul », pierzîndu-şi, odată cu siguranţa de sine a Occidentului

care l-a gîndit, esenţiala sa dimensiune normativă, chemarea lui către

înălţimi (şi profunzimi, fiindcă nu numai « naţionalul » produce o

ontologie completă, ci şi « universalul », urcînd spre « bolta înstelată »,

înrădăcinează), a regresat pînă la « global ». Spun « regresat », fiindcă

deocamdată « globalul » nu e decît o categorie a capitalismului

postmodern, preponderent speculativ şi programatic transfrontalier,

infinit în extensia lui orizontală (fiindcă se poate roti la infinit în jurul

globului), nul în aspiraţia sa verticală (fiindcă a înlocuit cultura

« universalului » — pe care nu o idealizez, dar o prefer – cu orizontul

bidimensional a ceea ce Thomas L. Friedman numea, înşelîndu-se

complet în toate celelalte privinţe, « lumea plată »). În această « mîndră

lume nouă », pe care abia învăţăm s-o privim, şi europenii (adică

occidentalii), şi românii (ale căror cadre vechi de existenţă, inclusiv cele

premoderne, sînt relativ intacte sub pojghiţa mimetismelor), şi alţii sînt

încă dezorientaţi. Experimentează, tatonează, se schimbă, fug înainte

către consumism ori încearcă să-şi recompună intercultural umanitatea.

4. Din cele mai de sus decurge şi că provincia este/poate fi pretutindeni

ori nicăieri. Am scris în alt loc despre provincialismul culturilor mari,

care ar trebui să ne mai mîngîie atunci cînd suferim la gîndul că avem o

cultură mică şi provincială (şi avem , ceea ce nu înseamnă că nu am dat şi

nu vom mai da personalităţi care fie transfigurează provincialismul – în

sensul propus de Goethe, construiesc « provincii pedagogice » ; în sensul

lui Hesse, « Castalii » –, fie îl transcend). Provincialismul unei culturi

mici are unele avantaje : îl descoperi destul de lesne şi din interior ; dacă

eşti înzestrat cu spirit critic şi o oarecare instrucţie, ajungi repede la

claustrofobie, marginile sale sînt prea apropiate, tavanul – deşi cu

spărturi către stele – e jos, pipăi după tot felul de ingrediente pe care

socoţi că o cultură trebuie neapărat să le aibă şi urli « nu este ! » (unde

« ni sunt » filozofii analitici ? filozofii, pur şi simplu ? specialiştii în

asiriană ? specialiştii, pur şi simplu ? etc. ). Provincialismul culturilor

mari, care nu o dată a reuşit să se universalizeze, strecurîndu-se ambiţios

8

(adesea, folosind « cozi de topor » locale, tertipuri, strategii viclene ;

uneori, manu militari) în locul unde înainte domnea o altă ordine

simbolică, poate fi perfect autarhic. Pur şi simplu, ai nevoie de geniu sau

de un enorm noroc pentru a-i descoperi faliile, viciile structurale,

« punctele moarte ». Cu alte cuvinte, pentru a-l da în vileag, pentru a-l

arăta aşa cum este (dacă nu are conştiinţa propriilor carenţe şi eşecuri) :

un provincialism care a reuşit, « s-a ajuns ».

5. Europa devine treptat, poate chiar accelerat, postculturală, după cum a

devenit postistorică. Pentru a avea succes de public, autorul român

trebuie să urmărească piaţa, singurul orizont de aşteptare rămas activ în

Occident. Avantajul său competitiv poate veni tocmai de la ceea ce el

percepe la început drept obstacol : este « exotic » (şi ar fi inteligent să se

cultive ca atare). Pentru a scrie bine, din păcate, nu există reţete la fel de

facile. (Bucureşti, 25 ianuarie 2010)

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign