Bucurestii Vechi si Noi

Restaurația Carlistă (III)

15 ianuarie 2011 Lucian Vasile De Atunci si de Acum

Venirea PNȚ-ului la putere era iminentă, așa că guvernul liberal a încercat să acționeze rapid: la Curtea de Apel s-a pronunțat oficial divorțul între Carol și Elena, motivul fiind ”grava insultă adusă soției”. În plus, s-a încercat obținerea unei declarații de la fostul principe prin care acesta ar fi declarat că se menține pe poziția exprimată pe 28 decembrie 1925, dar acesta a refuzat. Criza economică din țară și atitudinea rece, pe alocuri ostilă, a cercurilor bancare din străinătate au subminat puterea de guvernare a liberalilor, astfel că premizele unei guvernări național-țărăniste creșteau. Astfel s-a continuat dialogul dintre PNȚ și Carol, dar care s-a lovit de problema Elenei Lupescu, față de care Carol era de nedespărțit. Între timp, situația politică internă se agravase, iar Vintilă Brătianu, în data de 3 noiembrie 1928, și-a depus mandatul. Regența încearcă printr-un guvern Nicolae Titulescu să evite predarea mandatului lui Iuliu Maniu și partidului său, care ani la rândul au atacat puternic instituția Regenței . Totuși, situația mergea către inevitabil și pe 10 noiembrie guvernul Maniu depunea jurământul. Trâgând maximul de foloase din capitalul de popularitate, noile autorități organizează alegeri pe care PNȚ-ul le câștigă cu 77%, iar unul din mandate este al lui Lică Buzdugan, fiul regentului Gheroghe Buzdugan, prin care Maniu spera că va avea o influență în interiorul instituției.

În același timp, Regența dădea puternice semne de slăbiciune. Patriarhul Miron Cristea se declara obosit de noua sa responsabilitate și ar fi fost bucuros să scape de această povară. O situație specială era în cazul principelui Nicolae, în locul activității politice, se consacra treburilor amoroase, fiind într-o idilă cu soția avocatului Radu Săveanu . Astfel, principele Nicolae ar fi fost, la rândul său, bucuros de o revenire a fratelui său, care l-ar fi eliberat de povara politică pe care o avea, așa că a început o vie discuție prin scrisori, între cei doi, în favoarea fostului moștenitor al Coroanei (acțiune negată apoi de principele Nicolae). Guvernul național-țărănist, după ce a ajuns la putere, și-a estompat considerabil discursul pro-carlist, cu toate că existau voci înăuntrul partidul (precum cea a lui Mihail Cornescu – aspru criticată de liberali) care cereau public întoarcerea lui Carol. Cu timpul, singura forță politică ce rămăsese consecventă pe linia apărării actului de la 4 ianuarie rămăsese PNL-ul.

Un alt șoc al vieții politice din România l-a constituit moartea unuia din regenți – Gheroghe Buzdugan – situație dificilă, mai ales că legea nu prevedea reglementări pentru astfel de situații. Ceilalți 2 regenți susțineau intrarea Reginei Maria în locul defunctului, demers care s-a lovit de poziția lui Maniu, care nu putea neglija simpatia manifestată de-a lungul timpului de regină pentru liberali. Forțând litera legii, președintele Consiliului de Miniștri, a hotărât să încerce să-și impună omul său, cu ajutorul Parlamentului, în ciuda protestelor PNL-ului, PȚ-ului și ale lui Averescu. Cu toate acestea, Reprezentața Națională s-a întrunit pe 9 octombrie pentru a alege un nou regent. Maniu a tensionat momentul, jucându-și cartea politică prin presiunea pe care a pus pe acea decizie. În ciuda promisiunilor că guvernul nu va propune un candidat și că el nu va cere nimănui să voteze în vreun anumit fel, Iuliu Maniu a solicitat includerea în regență a bătrânului Constantin Sărățeanu, care a fost acceptată în număr covârșitor. Astfel, președintele Consiliului de Miniștri putea să își exercite influența asupra Regenței.

Paradoxal, acțiunea lui Maniu a adus PNȚ-ul în colaps. Din cauza atitudinii sale autoritare, gruparea Ion Mihalache s-a reorientat într-o poziție anti-Maniu, în timp ce Grigore Iunian se declara revoltat, în calitatea sa de Ministru al Justiției, sector din care provenea Sărățeanu. În ciuda tensiunii interne, PNȚ-ul a depășit criza și nu s-a spart, dar ultimele desfășurări de forțe de pe scena politică românească expuneau o arenă politică dominată de haos și conflicte, în fața cărora Regența se dovedea incapabilă să facă față. Ca urmare a acestei situații, curentul care cerea revenirea lui Carol pentru a stabiliza viața internă se mărea. Personalități precum Nicolae Racoviță, A.C.Cuza sau Nichifor Crainic, făceau fățis propagandă carlistă, ca de altfel și ziarul Cuvântul al lui Nae Ionescu . Zvonurile din politica românească purtau ideea că, din cauza situației dificile în care se afla Regența, Maniu tindea spre republică. În același timp, Carol primește vizitele principelui Nicolae, a lui Mihai Manoilescu și a altor susținători care îi întăresc convingerea că situația internă îi este favorabilă revenirii, fostul principe fiind văzut ca ”salvatorul” societății. În același timp, liberalii au retipărit o broșură privind renunțarea lui Carol la Coroană, în care au inclus și atacuri la poziția echivocă a PNȚ-ului. Totuși, gruparea anti-carlistă era din ce în ce mai redusă numeric, ajungându-se până la punctul în care chiar și în interiorul PNL-ului apar rupturi în ceea privește chestiunea revenirii lui Carol, în acest sens realizându-se o antiteză între bătrânii consecvenți actului de la 4 ianaurie și tinerii grupați în jurul lui Gheroghe Brătianu, adepții restaurației. În aceeași vreme, înțelegând că șansele sale politice sunt aproape nule în condițiile actuale, Averescu s-a reorientat hotărât spre fostul principe în speranța unei reabilitări politice. Astfel, în urma unei discuții Carol-Averescu purtată în Elveția, în care fostul moștenitor al Coroanei îl domnină psihologic pe mareșal, se hotărăște ca Partidul Poporului să pregătească atmosfera restaurației. Pe aceeași linie mergea și Partidul Național al lui Iorga, gruparea A.C.Cuza și Legiunea Arhanghelului Mihail.

Totuși, puterea de decizie era în mâinile lui Iuliu Maniu, care nu se opunea revenirii în țară a lui Carol, cu condiția despărțirii de Elena Lupescu, urmată de refacerea căsătoriei cu principesa Elena. Astfel, președintele Consiliului de Miniștri juca din nou cartea sa preferată – tergiversarea lucrurilor, urmărind ca PNȚ-ul să fie cel care aranja revenirea fostului principe în țară, pentru ca mai apoi partidul să aibă cel mai mult de câștigat. Carol câștiga teren, prin numirea lui Condescu ca Ministru de Război și prin influența sa crescândă, unele proiecte de legi mergând de la București în mâinile sale, pentru avizare. Aflând că nici Averescu, nici Maniu nu s-ar pune unei sosiri in cognito, Carol s-a decis să acționeze decisiv, considerând că nimeni nu mai apără tronului regelui-copil Mihai.

Fostul principe se baza substanțial pe susținerea cercurilor economice din Occident, nemulțumite de politica protecționistă dusă ani de zile de regimul liberal. Carol Caraiman avea de în plan reducerea rolului Băncii Naționale și concesionarea străinilor bunuri și sectoare din economia românească. Pe 27 mai 1930 are loc în Franța o consfătuire a lui Carol cu toți cei din camarila sa, în care s-a hotărât planul revenirii în țară a fostului principe, care urma să fie o acțiune de surprindere a opiniei publice din România. Avionul care urma să-l ducă viitorul suveran urma să decoleze de la Munchen și după o escală la Cluj, să aterizeze la Cotroceni. În timp ce pregătirile intrau în faza finală, Victor Precup, unul din acoliții lui Carol a ajuns la București pentru a purta o primă discuție lămuritoare cu Maniu, care nu s-a declarat împotriva unei iminente reveniri a lui Carol, dar a insistat pe o tergiversare a planului.

Pe 6 iunie 1930, avionul lui Carol a decolat de la locul stabilit și după o întârziere tehnică, a ajuns la București, unde deja zvonuri sosirii pretendentului la tron începuse să circule . Ajuns pe aeroportul din Băneasa, Carol a văzut că nu este așteptat de nimeni și a crezut că fusese trădat. Ex-prințul a ajuns, sub protecția unor regimente de armată la Cotroceni, de unde i-a telefonat lui Maniu. Pus în fața faptului împlinit, președintele Consiliului de Miniștri nu își onorează jurământul față de regele Mihai, și acceptă concesia ivită, mergând el însuși la reședința lui Carol. În discuția purtată, Maniu a propus ca fostul principe să intre în Regență în locul lui Sărățeanu, iar apoi, din acea postură să se abroge actul din 4 ianuarie și Carol să devină rege . Totul cu condiția renunțării la relația cu Elena Lupescu. Cu toate acestea, Maniu părăsea palatul Cotroceni fără să obțină un acord scris al lui Carol. În aceeași noapte, prin fața viitorului suveran au trecut o serie întreagă de lideri politici, de la Averescu la Nae Ionescu, de la Goga la Gheorghe Brătianu.
În fața propunerii lui Maniu de a intra în Regență și de a găsi o cale legală de a face acest lucru, Carol a răspuns ferm că vrea să numai fie rege, moment în care pentru președintele Consiliului de Miniștri a fost clar că planul său dăduse greș. Ședința Corpurilor Legiuitoare a fost amânată pentru a doua zi, pe 8 iunie, timp suficient pentru ca propaganda pro carlistă să capete proporții, iar viitorul suveran să tranșeze definitiv jocul politic în favoarea sa. Încercând să nu își păteze onoarea prin încălcarea flagrantă a jurământului față de regele Mihai, Maniu își depune mandatul în seara zilei de 7 iunie. Nici Mihalache nu vrea să fie considerat un uzurpator, așa că noul președinte al Consiliului de Miniștri a devenit Gheorghe Gh. Mironescu. Imediat după depunerea jurământului, Mironescu a prezentat Regenței propunerea de a aborga articolele care îl decădeau pe Carol din postura de moștenitor al Coroanei. În replică, Sărățeanu și Patriarhul Miron Cristea au demisionat din Regență pentru a nu își călca jurământul.

A doua zi are loc ședința Corpurilor Legiuitoare, în fața căruia Mironescu prezintă proiectele de lege. Toate trec cu majoritate, inclusiv cel prin care proapăt detronatul rege Mihai devenea ”Mare Voevod de Alba-Iulia” , spre satisfacția aripii naționale din PNȚ. Cu 485 de bile albe și una singură neagră, Carol a devenit regele Carol al II-lea . Practic, actul de la 8 iunie a fost o lovitură de stat, legea fiind încălcată, deoarece prevedea că regele domnește până la moarte, ori Mihai trăia la momentul acela. Acest eveniment a fost practic urmarea crizei acute din societatea și din politica românească, incapabile de a găsi o instituție centrală care să joace rolul de arbitru. În plus, întreaga desfășurare a lucrurilor a stat în sângele rege și în curajul ex-prințului de a își juca până la capăt cartea politică, dar și datorită lipsei de reacție a liderilor guvernului și mai ales a lui Iuliu Maniu. Vestea restaurației a fost primit cu satisfacție atât în societatea românească, dar mai ales în cercurile economice străine care primeau undă verde pentru a intra masiv în spațiul român.

Singura forță care rămăsese încă în opoziție față de restaurația carlistă era PNL-ul, dar numai aripa bătrânilor, în frunte cu Vintilă Brătianu . În același timp, Gheorghe Brătianu se declara fățiș pro-carlist și lansa apeluri către aripa tănără a liberalilor. Neavând altă soluție decât să accepte realitatea instalării lui Carol pe tronul României, Vintilă Brătianu a intra în audiență la rege pe 9 iulie 1930, dată care va însemna capitalurarea ultimei forțe politice care se i se opunea suveranului.

Noul rege a trecut imediat la măsuri pentru consolidarea tronului său: a izolat-o pe mama sa, regina Maria, la Balcic, l-a îndepărtat de la curte pe Barbu Știrbey, iar pe fosta sa soție, regina Elena a trimis-o peste graniță. Aproape întreg personalul de pa Palat a fost schimat și, în plus, s-a creat o funcție specială pentru Puiu Dumitrescu. De altfel, s-a constituit o nouă camarilă regală, format din oameni ca Nae Ionescu, Malaxa, Manoilescu, Argetoianu, Aristide Blank, etc. În ceea ce privea totuși cea mai arzătoare problemă – cea a Elenei Lupescu, regele Carol al II-lea a acționat în maniera sa caracteristică, impunându-și voința. În ciuda tuturor apelurilor la liniște și calm în fața demersurilor liderilor politici de a nu o aduce pe amanta sa în țară, Elena Lupescu s-a stabilit la Castelul Foișor pe 12 august , iar câteva luni mai târziu s-a mutat în București. Aflând de acest lucru, Maniu îi forțează mâna suveranului, cerându-i să o expulzeze pe Elena Lupescu, în caz contrar demisionând. Surprinzător, Carol a acceptat demisia și l-a investit pe Gheorghe Gh. Mironescu cu înființarea unui nou guvern.
În scurtă vreme însă, Carol a încercat să-și pună în practică ideile sale de conducere totalitară, provocând în mod deliberat o criză politică. Mihai Manoilescu și-a dat demisia, fapt care a dus la depunerea mandatului de către Mironescu. Carol îi predă răspunderea unui nou guvern lui Titulescu, dar acesta nu reușește să primească sprijin politic, iar criza s-a adâncit. În același timp, situația externă devine una extrem de delicată, deoarece în Spania regele Alfonx al XIII-lea este detronat. Carol, înțelegând că nu este încă momentul de a-și impune propriul regim îl însărcinează pe Nicolae Iorga cu constituirea noului guverna, iar situația politică se detensionează.

Cursul vieții politice interne va evolua în linii mari în canonul democratic, în ciuda unor derapaje extremiste. Totuși, încetul cu încetul se va simți din ce în ce mai puternic autoritatea monarhică, suveranul plasându-și oamenii săi de încredere în posturi importante din aparatul de stat. Abia în 1938, regele Carol al II-lea va putea să-și materializeze aspirațiile, punând capăt regimului democratic din România și înlocuind Constituția liberală din 1923 cu una totalitară, care sublinia concepția noului suveran de conducere a statului. România intra pe drumul dictaturii.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign