Bucurestii Vechi si Noi

„Cu literatura română în Europa sîntem pe unde sîntem şi cu geografia:undeva la margine”

15 februarie 2011 Revista Conta Revista Conta

 

 

Mircea A. Diaconu

în dialog cu Adrian Alui Gheorghe

„Criticul îşi construieşte propria poveste pe seama autorilor

şi a textelor interpretate”

– De ce nu te-ai făcut poet, dragă Mircea A. Diaconu? Sau măcar

prozator…! De ce, critic literar? Te-ai gîndit vreo clipă, oare, că nu vrei

să fii la mîna altuia în momentul în care te expui cu un text în public?

Cine cîştigă din confruntarea critic-poet? Sau din cea critic-prozator?

Care e, de fapt, diferenţa dintre poezie, eseu şi proză, că mie, de o vreme,

mi se cam şterg diferenţele…! După părerea ta, Homer a fost (mai mult)

poet sau (mai mult) prozator?

– Dragă prietene, fiecare dintre întrebări – fie ea insinuantă, gravă, pe

jumătate ironică sau direct provocatoare – ar merita un răspuns distinct şi

detaliat (adică pe măsură). Dar, la drept vorbind, atacînd poate inima

taurului, cum să te faci ceva anume? Nu-i vorbă, de la un moment dat ar

putea fi şi o chestiune de opţiune, dar e numai o iluzie să crezi că destinul

urmează voinţei sau unei proiecţii deliberate. Voinţa poate interveni,

eventual, în sens invers. Lui Rimbaud, ştim bine, i-a reuşit ruptura de

scris. N-am citit vreo biografie de-a lui, dar orice biografie ar trebui să

răspundă la următoarea întrebare: ce conotează această ruptură? A stat

deopotrivă sub semnul fatalităţii, al unei alegeri înscrise, şi ea, în

fatalitate? Dacă n-a lăsat urme şi dacă a fost nu o alegere uşoară, ci o

uşoară soluţionare a unei alegeri, să deducem că poemul, construcţie

fiind, adică text, iar eu fiind altul, poemul, deci, e altceva decît expresia

fiinţei (fie ea şi dedublate)? Unui Eminescu nu i-a reuşit (poezia se naşte

la el, uneori, chiar din blestemul cu care o neagă), nici altora. Aşa încît,

nu-i nici un cîştig, e numai o pierdere. Nici vorbă de calcul. Pur şi simplu

poezia nu m-a ales. Am stat în preajma ei, i-am repetat în scurt traiectul,

dar cînd să ajung la mine însumi drumurile s-au întunecat, instinctul a

dispărut. Aş fi snob să spun că decizia, şi în acest sens, al renunţării, miar

fi aparţinut, deşi ştiam demult cuvintele lui Rilke către un tînăr poet.

Nu, n-am ajuns pînă acolo încît să spun că n-am mai scris văzînd pur şi

simplu că asta nu mă duce în pragul sinuciderii. Ne-am despărţit, aşadar,

blînd, liniştit, cu prietenie, poate doar pentru a ne reîntîlni. Aşadar, nu

mi-am pus deloc problema dacă voi fi fiind sau nu la mîna altuia. În fapt,

orice ai face, ca scriitor, eşti oricum la mîna cuiva (şi asta în cel mai bun

caz) – dar tocmai lucrul acesta n-ar trebui să intereseze. Sau nu într-atît

încît să devină obsesie şi să-ţi dirijeze existenţa. Şi de cîştigat ori nu

cîştigă nimeni, ori cîştigă toată lumea. Critic fiind, nu poţi să-ţi angajezi

forţa analitică şi capacitatea de a înţelege decît pe scrieri care să se

deschidă. Aşa cum, poet sau prozator fiind, nu poate decît să te provoace

o interpretare din care să se întrezărească un sens, unul care să

depăşească chiar propriile-ţi bănuieli. În fond, nu există literatură fără

interpretare (decît, eventual, sub forma de obiect aşezat în bibliotecă, de

pe care trebuie şters praful) şi, prin urmare, cu cît interpretul are mai

multă experienţă, cu atît mai bine. Dar, dacă deducem de aici că actul

critic – nu doar un exerciţiu, ci o experienţă – înseamnă creaţie (obsesie

veche, de autolegitimare), acest fapt m-ar duce ceva mai departe cu

deducţiile: De ce să nu fie Homer critic literar? De ce să nu fie critic

literar moş Nichifor Coţcariul?! Pentru că hermeneuţi, într-un sens foarte

larg, oricum sînt. Şi aici, fireşte, am putea demonstra, pe de o parte, că

operele lui Homer nu sînt literatură (chiar dacă noi nu mai vedem altceva

în ele), pe de alta, că orice împărţire pe genuri, categorii, forme a

creativităţii este formală şi cumva conuncturală. Pentru Croce, totul – la

drept vorbind, nu ştiu dacă şi critica literară – era poezie. Aşadar, depinde

de unde privim. Aş putea să susţin deopotrivă identitatea de esenţă a

oricărei creativităţi, într-un excurs care să pornească de la impulsul

originar, unul de natură ontologică chiar atunci cînd este proiectat în

artificiu, text, construct, ipostază, ca şi ruptura dintre genuri, cu atît mai

mult dintre critică literară şi restul literaturii. Căci, dincolo de impulsul

originar, de va fi existînd cu adevărat, ce-şi propune un critic să facă? Or,

tocmai lucrul acesta nu prea mai are legătură cu literatura, indiferent de

formele pe care le poate îmbrăca amintita creativitate critică. În fine, dacă

nu sînt diferenţe mari între critic şi poet, ce mi-ar lipsi să spun că, totuşi,

sînt poet?!

– Ştiu că ai început „viaţa literară” trudind peniţa cu poezie. Dacă ai fi

fost poet, hotărît să dea piept cu marea literatură română (sau

universală?), pe care raft crezi că te-ai fi situat în acest moment?

Majoritatea criticilor români, însă, a atacat teritoriul poeziei, publicînd,

unii, măcar cîte un volum…! Exemplele sînt nenumărate, începînd cu

George Călinescu. Cînd vei ataca şi tu teritoriul poeziei cu un volum?

Promit să scriu prefaţa….

– Aşadar, sînt poet, aş spune, şi folosesc doar masca înşelătoare a criticii.

Ba chiar a criticii de poezie. Şi, prin urmare, sînt chiar pe raftul pe care

merit să stau. Deşi, trebuie s-o spun, mă aflu acum într-un oarecare

impas. În cele mai bune momente ale mele, am căutat omul (eroul chiar)

din spatele textului, felul în care el apare în sigiliul textului. Am înţeles

tîrziu că în spatele oricărei angajări textuale se află o etică, ba, mai mult,

că fiecare angajare de felul acesta propune o etică (una care nu are deloc

de-a face cu etica omului civil) şi, prin urmare, am sperat ca experienţa

critică, această îmbrăcare de măşti şi proiectare în heteronimi, să mă

întemeieze. Probabil că am sperat prea mult, probabil că cer altceva

literaturii – ceva care nu mai are de-a face cu teoriile mai noi despre ce e

literatura. De altfel, de aici postura pe care mi-o asum, de marginal, de

amator. De ins care, dacă trădează eventual critica, nu trădează literatura.

(Vezi şi tu cît orgoliu încape în cîteva rînduri!) E aici, în această taină,

micul lui orgoliu (iată că vorbesc despre mine la persoana a III-a), născut,

nu ştiu dacă neapărat ca orice orgoliu, din neputinţă. Aşadar, poţi începe

prefaţa… Ştii bine, Pseudokynegetikos e numai o prefaţă. Şi cum se va

numi această prefaţă? Un ins, pretins poet…

– Cît de creativ e criticul în confruntarea cu textele pe care le ia în

răspăr, cu cele în curgerea cărora se lasă?

– Ce trebuie să facă un critic? Să identifice în ţesătura labirintică un sens,

să-l contextualizeze, să situeze sensul şi reţeaua care-l hrăneşte într-o

perspectivă tipologică şi istorică şi să evalueze. Or, criticul e creativ pe

toate aceste nivele. Căci toate, privite separat şi împreună, presupun o

argumentaţie, o logică, o maieutică făcută nu atît pentru sine, cît pentru

celălalt, care trebuie convins. În felul acesta, el îşi construieşte propria

poveste sau, dacă vrei, povestea propriei fiinţe oglindite în şi de celălalt,

sau, mai exact, în şi de text. Celălalt este el însuşi o proiecţie. Astfel,

dimensiunea creativă a criticii se găseşte în orice interpretare, aşa cum se

găseşte şi subiectivitatea lui, orizontul lui cultural, experienţa-i

hermeneutică. Am spus despre critic, la începutul acestui răspuns, că

trebuie să identifice un sens? E vorba despre un sens care există numai

prin actul interpretării şi care nu pre-există acestui act. Ar trebui însă

mers mai departe, căci mă gîndesc la criticul care poate să creeze o

dispută între interpretări, între sensuri, gîndindu-le tuturor legitimitatea

pe fondul nu al arbitrarităţii, ci al virtualităţii lor.

„Un compromis va fi fiind să scrii de bine despre

o carte în care nu crezi”

– Ai făcut critică la cărţi din toate genurile literare, la scriitori din

generaţii diferite, din spaţii culturale diferite. Ce îţi place „să critici”

mai mult, poezia sau proza? Ce zici de critica criticii?

– Critica criticii? Am să încep cu ea pentru că m-a atras acum cîţiva ani

mai mult decît altă dată. Deşi, n-ar lipsi să faci aici puţină __________istorie: eram la

un moment dat, în primul an de liceu, într-un impas: îl citisem pe Blaga,

mă vrăjea dincolo de vreun sens pe care-l bănuiam doar, eram tentat să

citesc cu voce, doar pentru mine, cuvintele acelea deodată stranii,

răsfoisem fascinat unul-două volume de Dinescu pe care mi le arătase

cineva (unul dintre colegi visa o reîntoarcere la poezia latină – eu pariam

pe Dinescu), citisem antologia de poezie a lui Philippide, din literatura

germană, dar a fost un moment cînd nu mă mai pasiona nimic. Nu

găseam cartea, cărţile care să-mi placă. Să mă provoace. Să mă oblige –

asemenea unui drog – să renunţ la mine. Şi, deodată, la anticariatul din

Piatra Neamţ, din colţ, de lîngă casa Hogaş (tu îl ştii prea bine, îl vedeam

uneori acolo pe Aurel Dumitraşcu – discuta întotdeauna aprins,

înflăcărat), cineva, o colegă, mi-a arătat un volum de Ibrăileanu. Erau

studii care m-au vrăjit. Apoi l-am descoperit pe Lovinescu. În 1980, ţin

minte ca acum, prin mai-iunie, în preajma unui examen important pentru

mine, a apărut primul volum din Arca lui Noe. Ce examene ?! Ce studiu

serios ?! Eu făceam lecturi de plăcere. Critica m-a luat pe arca ei şi

atunci, cînd nu se punea problema să scriu ceva pentru alţii, simţeam că îl

invidiez pe Nicolae Manolescu. Or, ce vreau să spun este că citeam

studiile lui Nicolae Manolescu despre autori care nu aveau deloc de-a

face cu programa şcolară. Citeam critică literară pentru un tip de emoţie,

de subjugare. Dar să revin: cu ceva vreme în urmă m-a atras din nou, mai

mult decît orice altceva, critica literară. Poate pentru că literatura – mai

ales poezia – despre care scriam nu-mi mai spunea mare lucru? Spun

toate astea pentru a înţelege că practic un anumit fel de critică, care are

drept consecinţă un fel de deprofesionalizare. Mă provoca cu adevărat

Maestru şi Margareta, Toba de tinichea sau Calcanul. Dar cum să faci

critică literară, în România, scriind despre Grass sau Bulgakov, după ce

le-ai citit cărţile în traducere? M-au provocat, mai degrabă, nişte cărţi

grele – semnate de Matei Vişniec, Caius Dobrescu, Gheorghe Crăciun

sau Petru Cimpoeşu. Cărţi care îţi propun un pact, te obligă să descifrezi,

îţi excită nevoia de analiză. În fine, aşa m-am întors la critică, dar, din

nefericire pentru mine, nu ca la un teritoriu al ideilor, dezbaterilor,

construcţiilor teoretice. Nu în polemică cu ele mă aflam. Pe mine mă

interesează logica lor internă, care începe să funcţioneze cumva de la

sine, la intersecţia dintre construcţia teoretico-analitică şi obiectul care lea

generat. Şi, în felul acesta, toate pot fi credibile. O carte de critică

spune şi ea o poveste. Or, această poveste, formată din supoziţii, bănuieli,

soluţii, ipoteze mă interesa pe mine. Citeam critica literară pentru a

descoperi, finalmente, eroul din spatele ei, un autor – criticul – cu zona

lui de neptunic. Aşadar, o nouă trădare a criticii, un fel de asumare

anacronică a ei – nu vreau să par ceea ce nu sînt. Şi nici măcar nu e

orgoliu în această afirmaţie. Pe de altă parte, nu e numai atît, căci există,

totuşi, ideile, punctele de vedere, demonstraţiile – care pot fi credibile,

sau nu. În fine, din punctul ăsta de vedere ceea ce mă deranjează cel mai

mult e impostura. A apărut şi un gen de grafomanie critică. Dar să

revenim: am scris ani de zile despre poezie – nu cred că din cauză că

scrisesm eu cîndva ceva ce putea fi numit astfel –, m-am oprit şi la cîteva

cărţi de proză, nu asta e problema. Problema este omul interior –

proiectat în forme, în structuri, în materie. Există el? Ei, bine, scriu

despre cărţile unde el începe măcar să se întrezărească. Restul e…

construcţie critică, sau creaţie critică.

– Faci compromisuri? Care e limita compromisului permisă unui critic?

– Compromisuri…?! Nu am o poziţie centrală, nu fac canonul, am o vagă

tristeţe în legătură cu această problemă, născută, dacă vrei, dintr-un

anume narcisism. Dacă nu poţi să faci canonul, dacă nu-ţi stă în putinţă,

găseşti, precum Cioran, tot felul de justificări şi soluţii, care mai de care

mai sofisticare, şi construieşti o ţesătură a negativităţii. Adică, nu fac

canonul, dar am o justificare solidă pentru asta, îmi legitimez poziţia în

aşa fel încît cei care fac canonul să pară marginali. Un Adrian Marino, la

noi, creatorul unei metode solide, tradus în lume, nu mai era interesat de

creaţia literară propriu-zisă. O şi dispreţuia. N-am să vin cu o astfel de

teorie. Ştii, la teorii din acestea toţi putem fi buni. Deci, dacă tot nu fac

canonul şi fac o lectură de amator – de ins care citeşte din plăcere şi scrie

cu iluzia că, la rîndu-i, construieşte un text care ar trebui să fie descifrat,

căci nu spun nici eu chiar totul, unele idei reies din construcţia textului,

altele sînt abia sugerate, ba chiar construiesc vagul. –, atunci ce fel de

compromis să fac? Se poate să mai scriu uneori neutru şi despre cărţi care

nu-mi plac. O fac foarte rar – dar cînd o fac, e o tristeţe. Nu sînt

convingător, totul e plat, nu pot să înşel, să mă înşel, cu atît mai puţin.

Sînt ca un personaj din Caragiale: ceva trebuie să mă zgîndărească, în

plăcere sau în ură (a se citi, simplu, nemulţumire). Altfel, nu prea scriu.

Dar, pînă la urmă ce înseamnă compromis?! Probabil numai scrierea fără

convingere. Dacă G. Călinescu l-a văzut pe Lovinescu cînd o autoritate a

criticii, cînd o figură fără forţă, deplorabilă, şi asta la o distanţă aproape

imperceptibilă de timp, putem spune, asemenea lui Andrei Terian, că e

„dezonorant” fără îndoială. Dar aici e la mijloc o contradicţie pe care nu

pot să n-o invoc. Criticul interpretează şi construieşte o lume; mai nou, se

spune că importantă nu e doza de adevăr implicată prin relaţia dintre

interpret şi obiectul interpretat, ci coerenţa, forţa interpretării. Or, în acest

caz, nu-i vorbă: ambele ipostaze ale lui Lovienscu sînt la fel de

convingătoare, Călinescu vorbeşte cu aceeaşi pasiune, nu ai, în textul lui,

indici pentru a suspecta una dintre poziţii de fals. Contextul ar putea oferi

ceva detalii şi ar pune o anumită lumină pe lucruri… În fine, să însemne

asta că G. Călinescu face aici un compromis? Luate separat, cele două

portrete sînt vii, autentice… Dincolo de joacă, sigur că la mijloc este un

compromis. Depinde poate cîte compromisuri face un critic şi ce loc

ocupă ele în traiectoria scrisului său.

– Dezvăluie public un compromis pe care l-ai făcut în cariera ta de critic

literar şi care te frămîntă şi azi…!

– Uite, de data asta o să construiesc o mică teorie. Ţi-am spus că un

compromis va fi fiind să scrii de bine despre o carte în care nu crezi, să

faci reclamă unui produs, ştiind din start că el e stricat. Nu revin. Eu cred

că altfel de compromisuri am făcut, cel puţin din lene (ştii bine: nu există

altă justificare pentru lipsa de timp). E lenea unui contemplativ. Un

compromis e faptul că n-am scris despre multe din cărţile care mi-au

plăcut, despre care simţeam că sînt obligat să scriu. Obligat de

convingerea că aş fi spus lucruri diferite, distincte. Nespunîndu-le, e ca şi

cum aş fi lăsat cartea neterminată. Spre ilustrare, corespondenţa ta cu

Aurel Dumitraşcu – aminteşte-ţi (dacă vrei – nu ne aude nimeni), prin ’97

îţi spuneam că ar fi păcat ca scrisorile lui Aurel să se piardă prin cine ştie

ce joc al întîmplării. Orice text publicat intră în istorie, într-un fel sau

altul o şi face. Tu ai găsit soluţia, mult mai bună, a unui volum în care

scrisorile sînt în dialog. Mi se pare o carte tulburătoare, un roman –

asemenea aceluia al lui Hesse numit Narcis şi Gură de aur (sau

Goldmund, cum suna în ediţia de la BPT din anii ’70) – în care cei doi

eroi ne oferă soluţii diferite de existenţă. Unul mizează pe o etică a

austerităţii, curăţirii de sine, angajării radicale, celălalt pe voluptate,

histrionism, ludic… Unde e adevărul? Prejudecăţile noastre se dărîmă,

căci adevărul nu e numai într-o ipostază. În ambele, Dumnezeu a pus un

sens care îl cuprinde. Or, dincolo de datele de istorie literară, dincolo de

conjuncturile politice, cartea ta pune în faţă conştiinţa şi existenţa (ca şi

cum ele s-ar exclude, deşi simt, ambele, o atracţie ciudată pentru

celălalt). Dacă ar fi să mă joc, aş spune: nu întîmplător conştiinţa a murit,

iar existenţa, vorba unui vers din Cărtărescu, da, existenţa există. Am

acum pe masă cîteva cărţi în care cred (în treacăt fie spus: am avut uneori

orgoliul mascat totuşi că numai eu puteam spune anumite lucruri despre

anumite cărţi – ce vanitate!) şi despre care probabil nu voi scrie. Da, cred

că asta e forma mea majoră de compromis.

„Cu literatura noastră e cam aceeaşi poveste precum

cu industria din comedia lui Caragiale”

– Cum vezi noua literatură română? E chiar nouă? În ce constă

noutatea? Ce e vechi la noii poeţi? Ce e nou la noii prozatori? Sau devin

tot mai noi vechii prozatori?

– Într-adevăr, cît de nou e Negruzzi cu scrisorile lui! Sau, nu prin

conţinutul invocat adesea, cît de nou e Caragiale în schiţe! Dar aici sînt

două adevăruri: Literatura e o permanentă metamorfoză, vitalitatea ei stă

în schimbare sau, poate mai exact, în diferenţă. Totuşi, se produc

metamorfoze la nivelul asumării limbajului, formelor, inteligenţei

structurante, felului de a gîndi literatura prin raportare la societate, dar,

pînă la urmă, literatura e un pariu individual (un pariu care construieşte

destine). Aşadar, dincolo de mediu, cultură, rasă etc. – îmi amintesc

Istoria literaturii engleze a lui Taine, era în anticariatul din Piatra Neamţ,

mă tot învîrteam pe lîngă volumele acelea –, este individul. Dar care este

libertatea lui? El vine cu puterea lui de a exprima, dar această putere n-ar

arăta la fel fără tradiţie, o tradiţie intrată în sînge, generatoare de fiinţă,

de sens. Ce e vechi la noii poeţi, la noii prozatori? Era să spun orgoliul,

dar m-aş fi înşelat. Întotdeauna va fi fost suficient orgoliu, deşi acum

cred că e şi un anumit dispreţ. Oricum, pariul lor cu literatura pare mai

puţin inhibat şi parcă, deopotrivă, mai puţin elitist. Ca în pictură, o

anumită redescoperire a figurativului, cu intenţia de a depăşi localul,

autohtonul. Uneori e prea mult stil, alteori prea multă existenţă, dar cred

că ar fi foarte bun un studiu – nu prea cred că se poate face la noi – care

să compare concepţia despre literatură, motivaţia scrisului, felul

scriitorului de a se construi din diferite epoci. Deşi cred în prezent, tare

mi-e teamă că dinamismul acesta e abia cel de dinaintea unei provocări.

– Pe cînd „o istorie a literaturii române” în viziunea lui Mircea A.

Diaconu? Este o asemenea „istorie…” o provocare pentru critic şi

istoric?

– Am publicat de curînd două texte despre cum e cu putinţă istoria

literaturii. Unul dintre ele, din „Convorbiri”, intitulat iniţial chiar aşa,

interogativ, a apărut pînă la urmă cu titlul Trei motive pentru a nu scrie o

istorie a literaturii – şi o soluţie. Istoria lui Nicolae Manolescu m-a

întristat, o tristeţe cumva personală, resimţită organic. Era, fireşte,

contradicţia dintre felul cum credeam eu că va arăta istoria lui Manolescu

şi concretizarea propriu-zisă. Nu-i vorbă, s-ar putea ca aşteptările mele să

nu aibă deloc de-a face cu viziunea lui Nicolae Manolescu. În sine mea,

tind să cred că Nicolae Manolescu însuşi are conştiinţa umbrelor din

cartea sa, a neîmplinirilor, a grabei care i-a deturnat proiectul. Dar poate

că înţelegerea mea este greşită, felul cum îmi proiectam eu istoria prin

puterile lui Manolescu era departe de poziţia lui. Oricum, era istoria pe

care aş fi scris-o eu de-aş fi fost cu puterile lui Nicolae Manolescu,

rămînînd în acelaşi timp eu însumi. În fine, cum să scrii o istorie a

literaturii? Eu am scris instantanee critice, feţele poeziei, o altă carte, La

sud de Dumnezeu, are subtitlul Exerciţii de luciditate… După cum vezi,

nu scriu studii literare, nu am iluzia puterii sau, cel puţin, nu vînd ceea ce

nu am. Şi oricum, nu-mi vînd marfa la suprapreţ. Mă bătea gîndul să

scriu măcar o istorie a poeziei româneşti, fie şi numai a celei postbelice…

Şi tot restrîngînd limitele, ajung să scriu despre o carte sau alta. În fine,

care sînt dificultăţile sau, mai exact, care sînt întrebările pe care mi le

pun? În primul rînd, dacă istoria aceasta e o succesiune de momente,

dacă deci funcţionează pe baza unui principiu organic, aproape darwinist,

sau, dimpotrivă, logica structurării evenimentelor din haosul vieţii

concrete este alta. Dacă e valabilă prima dintre ipoteze, atunci, evident,

trebuie căutat criteriul metamorfozelor. Oricum, opere pe care le

consideri valoroase s-ar putea să nu se înscrie în coerenţa aceasta, care

este, orice s-ar spune, o construcţie ipotetică. Adică selectezi din haosul

evenimentelor un fir care trage după sine anumite opere, lăsînd altele pe

dinafară. Aşa încît, n-ar fi mai bine să laşi haosul acesta ale

evenimentelor să se desfăşoare cît mai autentic, fără să intervii din

exterior cu o viziune unitar-organică? Dar în cazul acesta ajungem repede

la soluţiile unui autor de dicţionare, chiar dacă evenimentele ar mai putea

fi ordonate pe grupări, pe coordonate geografice sau altcum. Dar o istorie

a literaturii presupune explorarea, totuşi, a fundalului, a ideologiilor, a

formelor exterioare literaturii propriu-zise, dificultate cu atît mai mare cu

cît deşi te interesează, la nivelul limbajului, o ordonare pe genuri,

scriitorul este un complex unitar, care poate să scrie şi poezie, şi proză, şi

teatru, ba chiar critică literară. În plus, trecutul e în permanentă

metamorfoză. Privind în urmă, locurile, ierarhiile, situarea într-o anumită

poziţie pe harta valorilor se schimbă. Prin urmare, o istorie ar trebui să

vadă deopotrivă metamorfozele reale din timpul vieţii concrete a

evenimentelor, dar şi perspectivele ulterioare. Două istorii, în paralel. Sau

mai multe. În fond, Nicolae Manolescu are dreptate. Noi nu-l mai citim

de mult pe Creangă, de exemplu, cu inocenţă. E la mijloc o istorie a

receptării care, devenită bun comun, generează anumite coordonate ale

interpretării. Or, cum anume facem în mod real înscrierea receptării în

propria-ne viziune? De fapt, lucrurile ar trebui să stea mult mai simplu:

dincolo de toate întrebările, ar trebui pur şi simplu să trecem la fapte. Dar

uite, deja vorbesc despre mine la persoana a II-a plural, semn al unei

înstrăinări. Să-ţi mărturisesc că la un moment dat Gheorghe Crăciun îmi

spunea că mă vede îndreptăţit să scriu o istorie a literaturii române pentru

străini? Basil Munteano, istoric literar pe nedrept uitat, a scris în 1938 o

panoramă a ei. A ajuns pînă la urmă să se dedice comparativismului, deşi

a gîndit un concept, acela de constantă, care ar putea fi repus în

circulaţie. Dacă e o provocare, aceasta ţine în primul rînd nu de felul în

care proiectezi lumea, ci de felul în care te proiectezi pe tine însuţi.

Oricum, a fost o vreme cînd mi se părea că istoria literară şi, mai ales,

critica literară pot oferi instrumentele construirii de sine. Era prilejul unei

împliniri a identităţii – în condiţiile în care ea părea să nu aibă alt suport

–, în aşa fel încît să poţi spune, fără emfază: scriu pentru a mă construi şi

pentru a fi. Vorbeam cîndva despre măştile criticului literar, despre

heteronimele lui. Un fel de a-ţi asuma precaritatea şi de a explora sensuri.

În fond, criticul caută unghiuri de vedere, poziţii favorabile articulării

sensului, caută indicii, în fine, călătoreşte într-un muzeu viu, un

contemplativ fiind căruia îi surîde să mai şi intervină în jocul faptelor…

Aşa înţeleg de ce-mi place, amatoristic, să tot iau instantanee fotografice,

să surprind chipuri, peisaje, şi de ce, deşi atras de cameră, de statul pe loc

– urmaş de agricultori –, caut spaţiile largi, călătoresc, asemenea

vînătorilor. Doar că e la o vreme orice călătorie îmi lasă un gust amar:

cunoaşterea aceasta nu duce prea departe. Clipei nu-i urmează nimic. Nu

se produce o metamorfoză de sine. Cam aşa şi cu critica, deşi la un alt

nivel. Cînd devii sceptic, rămîi numai cu plăcerea şi cu tăcerea. De ce să

le vorbeşti şi altora despre bucurie? Nu e o formă de dispreţ, sau nu cred,

faţă de ceilalţi. Oricum, critica înseamnă dialog cu celălalt (de-o parte

autorul, de cealaltă, cititorul), dar mai ales cu celălalt care eşti tu însuţi.

Care devii. Or, pentru astfel de mutaţii, depinde ce cărţi citeşti… Sigur, a

face critică pe aceste temeiuri nu-i chiar o formă de profesionalizare a ei.

Asta e.

– Mai poate face literatura română istorie în contextul europenizării

societăţii? Vezi, Doamne fereşte!, vreo variantă în care literatura

română ar fi înghiţită de marea literatură europeană? Cum ar arăta

„apocalipsa literaturii române” în viziunea lui Mircea A. Diaconu?

– Mai bine mă puneai să-mi imaginez cum ar arăta ultimul scriitor în

limba română? Ar fi ca gîtul unei clepsidre – prin care se scurg Istoria

ieroglifică, Ţiganiada, Eminescu – şi aici ar urma canonul meu, al unui

epigon, singurul în stare să mai citească scrierile ultimului scriitor. Fără

îndoială, scriitorul ăla n-ar exista dacă n-ar fi însoţit, ca de umbra lui, de

un critic. Şi dacă scriitorul (ultimul, totuşi, ar trebui să fie, ca şi primul,

poet), deci dacă scriitorul ar fi disperat, criticul şi-ar spune: dar atunci pot

să-l citesc pe Dante, sau pe Shakespeare… Bănuiesc că un critic, cinic

fiind, ar privi cosmic: s-ar întrista ziua şi s-ar însenina noaptea. Altfel, ce

ne lipseşte pentru a avea ecou european real? Cum să ajungă scriitorii

noştri pe tarabele din gările Parisului? Poate că tot de un critic ar fi

nevoie, care să propună modele teoretice pornind de la scriitorii români.

De ce n-a făcut asta Matei Călinescu? De ce nu apar la Paris, la New

York, la Budapesta istorii ale literaturii române care să proiecteze

fenomenele în amplitudinea unor spectacole de idei, dezbateri,

ideologii… ? Nu cred că de vină e doar faptul că astfel de idei, dezbateri,

ideologii sînt prea localiste. Poate că de vină sînt tot felul de complexe,

de care nu numai că nu reuşim să scăpăm, dar de care nici nu sîntem

conştienţi. Cu literatura noastră e cam aceeaşi poveste precum cu

industria din comedia lui Caragiale.

„Orice generaţie literară e o degringoladă,

dar ceea ce contează sînt cele cîteva nume

care se impun prin ele însele…”

– Există la noi „cumetrialitatea critică”? Cum vezi acest tip de

întîmpinare a cărţilor?

– În momentul în care lucrurile sînt vizibile, ce efect poate să mai aibă o

astfel de întîmpinare? – căci, sigur, nu ne referim la afinităţile de spirit, la

ceea ce ţine de convingere. Nu cîştigă nimeni nimic; toată lumea pierde,

deşi iluzia e un drog. În fond, critica e un fenomen social: poţi să sari în

haită la gîtul unui scriitor sau, dimpotrivă, poţi ridica în slăvi o carte, dar

la ce bun? Literatura (nu timpul, care e numai un context) îşi aşează

singură, cumva, cărămizile – deşi nu la modul mistic, ci tot prin forţa

unei argumentaţii, prin intervenţia cuiva care are puterea de a decide.

Sigur, pînă acolo e multă agitaţie, se consumă multe energii – a fost

dintotdeauna aşa. Unii se îmbată cu apă rece, alţii se îmbată cu vin. Nici

nu ştii cum e mai bine, nu?! Dacă Maiorescu a scris despre Eminescu,

despre Caragiale şi îi invoca pe Creangă ori pe Slavici, negîndu-i în grup

pe paşoptişti, nevăzîndu-l pe Negruzzi (Costache, nu Iacob), nici pe

Nicolae Filimon, cu atît mai puţin pe Macedonski, făcea

„cumetrialitate”?!

– Unde sîntem în Europa cu literatura română? Dar cu critica literară

românescă? Cît mimetism există în eseistica de tip critic din România?

– Păi unde sîntem şi cu geografia: undeva la margine sau la porţile

Orientului (vezi bine, nu la acelea ale Europei). Cu critica, tot pe acolo,

ba poate chiar mai jos. În cartea despre Călinescu, Andrei Terian face o

analiză atentă, minuţioasă şi neconformistă asupra problemei. Să citez un

fragment doar, o concluzie: „Prin urmare, spune criticul acesta de

anvergură, trebuie spus că autorul Principiilor de estetică nu poate sta pe

acelaşi plan cu Thibaudet. E drept că, în anumite privinţe, Opera lui

Mihai Eminescu ar putea concura La poésie de Stéphane Mallarmé; în

schimba, monografia Gustave Flaubert e net superioară volumului despre

Creangă. […] Nici argumentul cantităţii nu valorează mai mult: căci

condensata Istorie a lui Thibaudet respiră da capo al fine la o altitudine

pe care Istoria lui Călinescu nu reuşeşte să o atingă decît cu mari

intermitenţe (datorate citatelor uneori excesive sau amănuntelor

biografice de o relevanţă critică adeseori îndoielnică)”. Or, dacă aşa stau

lucrurile cu Călinescu, atunci despre ce să mai vorbim? Orice cuvînt în

plus e de prisos. Deşi, l-aş cita tot pe Andrei Terian: „Pe scurt, limitele

criticii lui G. Călinescu sînt, înainte de toate, limitele culturii române.

Dacă s-ar fi născut francez, englez sau italian, fără îndoială că autorul

Principiilor de estetică ar fi respirat în altă atmosferă intelectuală, şi-ar fi

pus alte probleme, ar fi lucrat cu alte instrumente şi ar fi comentat alţi

scriitori şi alte opere. Şi poate că el n-ar fi fost considerat astfel mai puţin

«genial» (pentru că în critica literară occidentală nu contează «geniul» /

facultatea creatoare, ci doar produsul efectiv al creaţiei), dar mai

reprezentativ pentru ierarhia de valori a criticii europene moderne. […]

Dar asta nu înseamnă că o atare situaţie constituie o fatalitate. Căci

nimeni nu ne poate interzice să sperăm că va veni o zi cînd criticii români

vor fi (re)cunoscuţi în marile universităţi europene şi americane, cînd

exegezele româneşti vor fi cerute şi publicate de editurile occidentale,

cînd istoricii noştri literari vor vorbi la congresele şi seminariile

internaţionale despre Eminescu şi Creangă şi, mai ales, că străinii ne vor

asculta cu interes şi chiar cu dorinţa de a-i citi şi comenta pe scriitorii

noştri”. Subscriu şi sper.

– Evaluarea şi integrarea în cultura română a marilor scriitori din

diaspora, din perioada comunistă, întîrzie sau e neglijată. Am să recurg

la o întrebare care se regăseşte într-un titlu de carte de-al tău: Cui îi e

frică de Emil Cioran? Dar de Mircea Eliade? Dar de ceilalţi? Există un

complex al autohtonităţii în faţa literaturii române din afara graniţelor?

– Scriitorii din diaspora rămîn cumva în afara evaluărilor. Dacă te uiţi în

Dicţionarul publicat în ultimii ani sub egida Academiei constaţi că

lipsesc nu neapărat scriitorii afirmaţi înainte de 1990, ci mai ales cei de

după. Un Vitalie Ciobanu, un Emilian Galaicu-Păun, alţii, fie nu sînt

prezenţi, fie au o prezentare injustă. E aici şi efectul de…

contemporaneitate. Depinde cine a fost cooptat în echipa de cercetători

din respectivele zone (Basarabia, Bucovina, Voivodina etc.) şi cine a

făcut la început lista mare. Cît despre scriitorii din exil, cei foarte mari

sînt prezenţi în discuţii, în cărţi – deseori poate numai aşa, dintr-un fel de

respect obligatoriu. Sînt, fără doar şi poate, şi scriitori nedreptăţiţi,

ignoraţi uneori deliberat sau pur şi simplu, deşi publică în România,

necitiţi. Un prozator de prim rang, Dumitru Radu Popa, e ca şi

necunoscut. Sau aşa mi se pare. În urmă cu ani susţinusem nominalizarea

unei cărţi de-a sale pentru premiile USR. N-a avut nici o şansă. Sînt

multe cazuri. Pe de altă parte, sînt scriitori mari în România care trăiesc,

aici, într-un fel de exil, într-o marginalitate asumată. Aminteşte-ţi de cîte

nominalizări a avut nevoie Cristian Simionescu pentru a lua Premiul

„Mihai Eminescu”. În urmă cu ceva vreme, cineva, profesor de filozofie

la o universitate, mă întreba dacă Adrian Păunescu este nedreptăţit, vrînd

să-i confirm aşteptările, supoziţia, ipoteza. Pur şi simplu am explodat. Ei,

bine, dacă pe Adrian Păunescu îl ştie toată ţara, pe Cristian Simionescu

abia dacă-l ştiu cîţiva. Valoarea n-are nici o legătura cu popularitatea.

Nici măcar cu premiile sau cu prezenţa în dicţionare. A apărut, de altfel,

o enciclopedie a exilului. Problema ester că, şi aici, scriitorii de valoare şi

cei îndoielnici stau între coperţile aceleiaşi cărţi.

– În România apar din ce în ce mai puţine cărţi de poezie adevărată, deşi

am fost consideraţi (ne-am considerat?) o literatură bazată pe poezie.

Acum constatăm, prin prezenţa în jurii, prin cărţile pe care le primim că

e vorba de mult mimetism, mult infantilism, mult gregarism, multă

prostie infatuată. Mult geamăt pentru nimic, ca să fiu mai plastic. Cînd

apar cărţi semnate de optzecişti ele înseamnă cu adevărat „ceva”. E

generaţia nouă în degringoladă? E necitită? A vrut să se rupă de

„tradiţie” şi acum a ajuns în bălării? Cum vede criticul literar tînăr

această aventură a contemporanităţii lirice?

– Aşadar, ai vrea să facem apologia optzecismului… Nu-i vorbă, o facem

dacă vrei. Dar, şi dintre optzecişti, unii au rezistat, alţii nu. Iar mimetism

a existat în toate timpurile. Sau, dacă nu mimetism, poezie… terestră – şi

mă refer la aceea plasată de Laurenţiu Ulici pe ultimul nivel al piramidei,

cel care e in contact cu pămîntul. În fond, probabil că sînt azi cîteva sute

de poeţi „consacraţi”, în sensul că posedă legitimaţia de membru USR.

Mai sînt cîteva sute de inşi care tînjesc spre această consacrare – şi foarte

mulţi tineri, unii nedebutaţi încă, promiţători cel puţin. Dar cîţi dintre

aceştia au – sau vor reuşi să aibă – propria voce, inconfundabilă? Şi

măcar dacă ar fi acest fapt semnul sigur al valorii! Dar cîţi dintre aceştia

au o conştiinţă poetică pe măsură!? Astăzi, nu ştiu cîţi îl mai citesc, în

sens propriu, pe Poe sau pe Baudelaire. Oricum, sînt mult mai mulţi cei

care apelează la afirmaţiile lor, din scrisori, din jurnale, afirmaţii care au

mişcat dintr-o anume inerţie viziunea despre poezie. Nu ştiu dacă e bine

aşa, deşi cred că orice fapt care se petrece are o anume legitimitate. Dar,

se ştie: modernitatea a însemnat această conştiinţă poetică prin care s-a

făcut trecerea de la natură la cultură, de la inspiraţie la artificiu,

construcţie, idee. Dar, să trecem… Anul trecut au apărut cîteva cărţi bune

de poezie, semnate de Şerban Foarţă, Angela Marinescu, Emilian

Galaicu-Păun şi nu sînt singurele. Eu vin şi îmi pun problema

europenităţii acestor volume, a cărţilor autorilor mari – cît de mult se

înscriu ele în tendinţele momentului din lume? Nu mă nelinişteşte poezia

mimeticilor care se văd, pe care îi recunoaştem sau nu dintr-o ochire, ci

situarea poeziei româneşti pe care noi o considerăm valoroasă într-o

marginalitate. Nici Hugo Friedrich, nici Harold Bloom, nici măcar Matei

Călinescu nu trec în listele lor poeţi români. Văd mai nou, într-un articol

al lui Gheorghe Grigurcu din „România Literară”, pare-mi-se e numărul

doi din 2010, satisfacţia de a cita cuvintele lui Matei Călinescu care i-ar

fi spus lui Nicolae Breban: „ – Ştii… eu cred că voi îi daţi o prea mare

importanţă lui Nichita Stănescu. Nu, sincer, eu nu cred că valoarea lui…

trece de Curtici!”. O fi adevărat, nu zic, dar în acest caz două chestiuni

trebuie puse: 1. în ce constă defazajul lui Nichita Stănescu şi, aplicat,

aştept de la cineva competent să ne explice cum arată poezia de dincolo

de Curtici. (În paranteză fie zis, dincolo de ton, întrebarea mea este

onestă: a spune că valoarea lui Nichita Stănescu nu trece de Curtici e cam

acelaşi lucru cu a spune, entuziast, că trece. O demonstraţie e necesară);

2. dacă poezia lui Nichita Stănescu nu trece de Curtici, dacă nici poezia

altora nu prea ajunge pe-acolo, atunci cum, cu ce entuziasm, cu ce miză

mai poţi să scrii sute de pagini despre poezie ? Scepticismul mie îmi

omoară inspiraţia critică, ba chiar îmi ucide curajul de a scrie. Sînt deacord

că lucrurile pot sta cum zice Gheorghe Grigurcu, dar, în acest caz,

ridicolul experienţei critice depăşeşte sublimul ei. În ce mă priveşte,

scriam într-o vreme cu speranţa de a descoperi în spatele operei un om,

ba chiar fiinţa, o anume ipostază a ei, plasată într-un nimb de

exemplaritate. Citind, eram interesat să identific, să construiesc chiar în

spatele operei, din ţesătura ei invizibilă, un erou, cu speranţa (nu

nemărturisită, ci neconştientizată decît tîrziu) că faptul acesta îmi poate

întemeia propria fiinţă, propria biografie interioară… Or, am descoperit

că experienţa critică rămîne numai o mască şi că nimic nu se învaţă. Ştiu

că principiile acestea erau greşite (nu în absolut – ci faţă de ceea ce cred

azi) şi de aici scepticismul, abandonul, neputinţa. Dacă vrei, eşecul.

Criticul nu trebuie să aibă astfel de angajări. Să revenim, însă, pentru a

doua oară: Degringolada generaţiilor? Orice generaţie e o degringoladă,

dar ceea ce contează sînt cele cîteva nume care se impun prin ele însele,

care construiesc eventual generaţia… E posibil ca noi să nu le vedem, să

nu le înţelegem… Dacă revin la Nichita Stănescu, o fac pentru a schimba

datele unui argument invocat, cred, de asemenea de Gheorghe Grigurcu:

dacă Şerban Cioculescu n-a prea avut sensibilitate pentru Nichita

Stănescu, problema nu e a poetului, ci a criticului. Cam aşa păţise şi

Iorga, trimiţîndu-i pe Blaga, pe Barbu, pe Arghezi, mai ales, la balamuc.

Eu, în orice caz, dau credit poetului – care o rupe întotdeauna cu clişeele,

care se caută pe sine în ipostaze multiple, care încearcă să înţeleagă întrun

fel care îl domină.

„Cred în criticul care se implică, fie în negare,

fie în afirmare”

– Te rog să faci portretul cititorului de critică literară din România.

Cititorul cărţilor tale, al textelor critice semnate de tine, de exemplu.

– Cine citeşte critică literară? Elevii de liceu, ba chiar şi studenţii cred că,

dacă scriu, criticii o fac exclusiv sau înainte de toate pentru ei, pentru a-i

ajuta la examene. Şi nu-i adevărat? Putem noi garanta că nu este

adevărat? Dar ca să ajungi în manuale îţi trebuie o mulţime de lucruri. Pe

mine m-ar bucura să ştiu că mă citesc autorii despre care scriu – dacă

sînt, fireşte, în viaţă, apoi, criticii cu care intru, explicit sau implicit, întrun

anume dialog şi, finalmente, cei cîţiva apropiaţi pe care îi consider

prieteni. N-am nici o încredere în colegi: ştiu că nu mă citesc. Altfel,

probabil se mai găsesc cîţiva inşi care să citească critică literară de dragul

ei – şi asta îţi mai poate da senzaţia sau orgoliul creativităţii. O vanitate

hrănită. Există critici care joacă totul pe un fel de narcisism ca şi cum s-ar

plasa într-un turn de fildeş – seamănă cu acei poeţi care spun că scriu, dar

nu o fac pentru critici – ca şi cum cineva (autentic, adică adevărat) ar

face-o. Or, critica e pentru oameni, are o funcţie socială, reglează cumva

regulile jocului – numit literatură – care se construieşte din mers. Pînă la

urmă, în literatură e ca în istorie. Ştii că se tot vorbeşte de neantul valah,

de secolele acelea în care nu s-a întîmplat nimic cu noi. Fireşte, am

supravieţuit, deci ceva s-a petrecut. În fond, ce spectaculos ar fi să

descoperim ceva care să mărturisească asupra vieţii pe aceste locuri în

urmă cu o mie de ani. Or, dacă ar fi existat scribul, insul ăsta care

dublează faptele cu o conştiinţă ordonatoare, care să noteze, să evalueze,

să judece, să ipostazieze faptele, atunci uite, n-am mai fi avut nici măcar

neantul valah…

– Crezi în prietenia literară? Mai e posibilă într-o lume ca a noastră,

pragmatică şi interesată, găşcară şi superficială prea adesea?

– Cred în prietenie şi am nostalgia ei. Deşi – cine ştie? – s-ar putea ca

prietenia să fie o formă de trădare. Ce prieteni are un schimnic, un

sihastru, un călugăr? La ce e bună prietenia dacă nu pentru a înţelege ce

este trădarea? Nu merg însă pînă acolo. Viziunea mea e cumva utopică, şi

probabil că, pus într-o situaţie care să o ilustreze la modul absolut,

singurul aş renega-o. Văd în prietenie forma de iubire care se bazează pe

uitarea sinelui, pe negarea lui, ori, mai exact, pe o depăşirea care să

însemne o altfel de întemeiere de care, orice s-ar spune, nu sîntem în

stare. Altfel, ştii povestea cu Platon şi cu adevărul. Doar că nici aici

lucrurile nu stau aşa de simplu cum ne învaţă dihotomia aceasta. Căci,

stînd mult alături de Platon, s-ar putea să crezi, să fii convins deci că

adevărul este tocmai ceea ce spune Platon. Înveţi ce este adevărul, ce este

valoarea, din ceea ce se întîmplă în jurul tău, din experienţele avute, din

cărţile citite. S-ar putea ca uneori o eroare de verdict critic, de exemplu,

să fie consecinţa situării într-un astfel de orizont limitat ori deturnat. Dar

să revenim: prietenia este posibilă, dar de cîte ori nu rămîne ea la stadiul

epidermei excitate, a agitaţiei intereselor, a spectacolului histrion !? – un

carnaval care ne dă sentimentul că existăm pentru şi prin celălalt.

– Cît de mult iubeşte criticul cărţile pe care le critică? Ce crezi că e

determinant în atitudinea unui critic, pentru a fi corect sau drept cu

cărţile confraţilor, iubirea sau ura? Am văzut mulţi critici care

dispreţuiesc literatura, creaţia, care se cred deasupra textelor pe care le

critică? Este criticul un „re-creator” literar?

– Da, ai impresia uneori că literatura a devenit pentru unii un simplu

pretext – de promovare, de edificare a imaginii, de autoritarism. Că o şi

dispreţuiesc, se poate. Aş putea invoca un caz-două. Dar eu cred în

criticul care se implică, fie în negare, fie în afirmare. Într-un fel sau altul,

dacă alege să scrie despre o carte, criticul găseşte în ea o provocare.

Dincolo de marea provocare a radiografiei complete, exhaustive în care

eu, cel puţin, nu mai cred. Nu că nu mi-ar fi plăcut, să se înţeleagă.

Altfel, pentru a fi corect, un critic nu trebuie decît să fie corect. Ar trebui

să privească cu acelaşi dispreţ cartea unui apropiat cu care priveşte

eventual cartea unui inamic şi să privească cu aceeaşi simpatie cartea

unui inamic cu care o priveşte pe aceea scrisă de un prieten. Sau, pentru

că tot a fost întrebarea despre prieteni, pe aceea scrisă de un apropiat. Ori

veceversa.

– Ai făcut studiile generale într-un sat din Neamţ, cele liceale la Piatra

Neamţ, facultatea de filologie la Iaşi, ai fost profesor în Harghita iar

acum trăieşti la Suceava, unde eşti profesor universitar. Constat că a

trăit şi trăieşti într-o „Românie periferică”. Te afectează în activitatea ta

de scriitor? Te consideri în centru sau la periferie? Cît de periferică este

provincia literară românească? Cît de important e centrul într-o

cultură?

– Primele două afirmaţii sînt cumva corecte, cea de-a treia nu: am făcut

filologia la Suceava – cu un excelent profesor, Mihail Iordache, spirit

viu, dinamic, provocator, pasionant, autorul unei cărţi despre Maniu.

Oricum, aşa ai un argument în plus pentru periferic. La drept vorbind, la

Odorheiul Secuiesc eram în inima secuimii. Dar n-am de ce să mă plîng.

Suficient să spun că ani de zile visam că reveneam la Odorheiul Secuiesc,

în zile însorite. Altfel, periferia – ca avantaj şi handicap ar merita un

studiu serios, antropologic, sociologic etc. În ce mă priveşte, din margine

vezi totul mai bine, mai clar, deşi, mai puţin implicat, pierzi spectacolul

angajării directe. Marginea e bună pentru contemplativi şi pentru sceptici.

Sînt unul dintre ei. Fiecare visează să fie măcar o dată centrul lumii, însă.

În plus, miezul sau centrul, cum zici, e fundamental într-o cultură. Cioran

a tot făcut apologia marginii, a ratării, a vieţii elementare, dar o făcea de

la Paris – şi nu neapărat de la Paris, nu asta e important, ci faptul că o

făcea ştiindu-se în centrul unui cîmp de interes şi de interferenţe. Cultura

– adică altceva decît literatura – se face prin angajare, prin atitudine, prin

situarea în centru. Nu prin fatalism. Sau măcar prin asumarea

fatalismului şi proiectarea lui în concept. Cum să fie cunoscută o cultură

care abandonează, care îşi părăseşte trecutul, care nu crede în tradiţie? Ai

văzut, ca şi mine, unul din turnurile de pază de la Miclăuşeni… Păi locul

acela plînge.

– Prin studenţii tăi poţi să verifici, chiar să vezi „gustul cultural” al lumii

de mîine, de poimîine. Cum va arăta, din punct de vedere al

comportamentului cultural sau doar literar, românul de mîine?

– Nu, despre românul de mîine mi-e greu să vorbesc. Schimbările sînt atît

de lente, deşi decise, ferme, inevitabile… Dacă m-ai fi întrebat despre

românul de poimîine, cine ştie, aş fi răspuns, nu în sensul că aş fi găsit o

soluţie, sau că aş fi aproximat o ipoteză, ci în sensul că aş fi făcut

concesia să-ţi destăinui ceea ce numai eu ştiu… Dar deja e prea tîrziu. O

întrebare ratată.

– Eşti foarte prezent în juriile naţionale, la concursuri, la evaluări

editoriale, asta însemnînd, desigur, că toată lumea e convinsă că tu chiar

citeşti cărţile asupra cărora te pronunţi. În aceste condiţii, cînd poţi da

seama asupra momentului literar actual, te rog să faci o listă a

scriitorilor români care ar putea să ia premiul Nobel în anii care vin,

ştiind cam care e nivelul la care se cucereşte această „fată morgana”

literară.

– Deduc din ce spui, din logica internă a întrebărilor, că într-o zi – cine

ştie? –, dacă n-o să ia un român premiul Nobel, eu aş avea şansa să fiu în

juriul acela. Cum să nu-mi surîdă ideea? Sigur, cum şi cît aş citi atunci, e

o altă poveste. Acuma, cine citeşte toate cărţile? Citeşti uneori douăzeci

de pagini dintr-un roman şi vezi dacă există cît de cît o anumită tensiune,

citeşti cîteva poezii şi înţelegi pe ce raft se situează… Rămîn, la sfîrşit,

cărţile care se bat pentru premiu. Dar cîtă pasiune pun oamenii aceştia

care sînt scriitori pentru premii… Probabil se gîndeesc totuşi că juriul e

format din oameni competenţi, că votul lor înseamnă valoare intrinsecă a

operei, o confirmare a bănuielilor asupra cărora un scriitor poate că are

propriile-i îndoieli. Un premiu i le-ar infirma. E bine? E rău? Dar, dacă

un juriu poate să greşească, istoria nu. Istoria, adică mecanismul acesta al

timpului şi al valorii în care sînt implicaţi scriitori, critici, istorici literari

şi care fac ca totul să avanseze, într-un metabolism uneori, vorba lui

Călinescu, inefabil

– Dar criticii literari de ce nu iau Premiul Nobel? Nu crezi că e vorba de

o discriminare? O fi vreo discriminare pozitivă? Adică te fereşte de o

confruntare din care poţi să ieşi învins?

– Păi sigur, dacă tot susţin ei – sau măcar au făcut-o de vreo două sute de

ani – că actul critic e unul de creaţie, de ce nu ia nimeni premiu pentru

creativitate critică? Federmann, de altfel, romancier, vorbea de

criticfiction. Poate o să vină şi vremea aceea.

– Cititorul de literatură românească din tine, dacă ar eşua pe o insulă

pustie, ce cărţi esenţiale din cultura noastră ar lua cu el pentru alinarea

singurătăţii? Poţi să numeşti zece titluri? Mai multe, poate?

– Eu cred că totuşi ar trebui să ia Biblia. Şi dacă ar mai putea lua şi

altceva înainte ca barca să se scufunde, ar putea lua nişte cărţi semnate de

Dostoievski, Shakespeare, Herman Hesse sau Gunter Grass. Nu ştiu dacă

n-aş lua O mie şi una de nopţi. În fond, ar trebui să iei cărţile pe care să le

tot reciteşti fără să îmbătrîneşti. Şi dacă aş avea şi timp şi aş vrea să numi

uit limba, eu aş lua un Eminescu, cu postume cu tot, un Caragiale, şi

m-aş lua în fugă şi pe mine. Sub braţ cu Ion Creangă.

– Te rog să laşi, pentru final, o poezie de-a ta, dintre cele pe care le mai

descifrezi dintre manuscrisele tale vechi. Sau dintre cele mai noi?

– Nu ţi-am spus? Sau încă nu ţi-am spus?! Ca orice autor care se respectă

şi actualizează ipocrit mituri, mi-am ars toate manuscrisele. Să văd dacă

pot ţîşni din cenuşă precum pasărea. Dar îţi voi spune un poem. De fapt,

e pariul meu: Cine va găsi sau (re)cunoaşte autorul? Să fim serioşi: nu

contează. Iată-l, deci:

Bocetul şi rugăciunea

bucătăresei slugilor Amanda Woyke

Cînd copilele ei

(le chema Stine Trude Lovise)

pentru că spicul putrezit de ploi, culcat de piatră,

era ars de secetă şi ros de şoareci

de nu mai rămînea nimic de treierat,

meiul nu lega bob, păsatul nu se muia,

terciul de ovăz nu se-ndulcea şi lipia nu creştea,

au murit de foame toate trei, înainte de a se însera de două ori în martie –

căci şi capra nimerise în cuţitul unui cazac,

vaca o luaseră furierii prusieni,

nici o găină nu mai scurma,

de la porumbeii uguitori rămăsese numai găinaţul,

cînd şi flăcăul cu mustaţa-n furculiţă

care le făcuse pe copiliţele Stine Trude Lovise

într-o doară cu ştremeleagul lui,

căci Amanda fusese de fiecare dată receptivă,

o părăsise şi fugise din nou după acont de soldă

în Saxonia, Boemia, Hochkirch,

pentru că regele-l chema –

aşadar cînd cele trei păpuşi de zdrenţe

numite Stine Trude Lovise,

căzuseră fără viaţă,

Amanda n-a vrut să creadă

Şi să le părăsească. Şi cînd fetiţele

Palide, învineţite, chircite de foame,

Jalnice bătrîne timpurii

Abia născute, abia înţărcate – curînd

Lovise ar fi încercat să meargă – culcate într-o ladă

Bătută-n cuie, au fost acoperite cu pămînt

Amanda a bocit tare

Cu glas prelung, în prag de geamăt:

Un urlet tremurat,

Cu multe aii, miaii, vaii, niaii,

Care printre euhh şi uhhh prelungi

Mai lăsa şi loc de fraze (ce spune omul la durere):

Da’ aiasta nu-i de îndurat.

77

Da’ aiasta şi pe diavol l-ar fi muiat.

Da’ aiasta numa’ pentru ticăloşi direptate s-ar chiema.

Di bunu’ Dumniazău aiasta mă scîrbeşte

Bocetu-mi prea slab El îl găseşte.

Nu, bunu’ Dumnezeu nici nu-i,

Chiar dac-aşa-i scris…

Trei zile de martie senine şi-ngheţate a tot strigat

Pînă cînd bocetul ei nu mai spunea decît iiiih.

(Şi în celelalte colibe

din Zuckau, Ramkau, Kokoschken,

cînd cuiva îi murise de foame cineva

se striga: ihhhh…)

De asta nimănui nu-i păsa.

Socul a înmugurit de parcă n-ar fi fost nimic.

Meiul ovăzul au dat în spic.

Prune de uscat, destule.

Merita să te duci după ciuperci.

Şi c-o vacă de funie, s-a-ntors flăcăul cu mustaţa-n furculiţă,

Din taberele de iarnă, invalid şi acum, ca de fiecare dată.

De la Zordorf avea două degete mai puţin,

De la Torgau venea rîzînd cu un singur ochi,

De la Hochkirch a rămas cu un semn pe scăfîrlie,

Care-l făcea mai mult ţicnit decît nătărău.

Şi iar s-a pus cu ştremeleagul pe ea,

Pentru că îl primea

Fătuci ca nimic să-i facă,

Pe nume Lisbeth, Annchen, Martha şi Ernestine

Şi au rămas în viaţă,

Aşa că şi bunul Dumnezeu merita să fie iar rugat:

El ştie doar de ce-i atîta suferinţă.

Lui i-e dat să ducă veşnic crucea.

El răsplăteşte suferinţa

Şi are de iubire coveţile pline…

Şi avea atît de multă dragoste adevărată-n ea

Ca să găsească, mai tîrziu, rime la floarea de cartof –

Şi un bob de nădejde

Că Stine Trude Lovise sînt acum îngeri

Şi sătule.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign