Bucurestii Vechi si Noi

BISERICI BUCUREŞTENE I

05 martie 2011 Cezar Petre Buiumaci Editorial

Oraş în continuă creştere, Bucureştii s-au organizat la început spontan, având ca nuclee de bază parohiile, numite în secolul al XVI-lea enorii, iar din a doua jumăte a secolului al XVII, sub influenţă turcă, mahalale. Acestea purtau nume precum mahalaua Sărindarului (1615), mahalaua Sf. Sava (1664), mahalaua Sf. Nicolae Şelari (1676), mahalaua Bisericii Grecilor (1685), mahalaua Bisericii de Jurământ (1687) etc.[1] Cât de importantă era biserica în Bucureştii secolelor XVI – XVII reiese şi din denumirile străzilor care apăreau ca „Uliţa de către besearica Gheormei” sau „Uliţa cea mare de jos care merge la s-tîi [Sf] Ioan”, pentru ca începand din secolul XVII denumirile străzilor să fie legate de profesia locuitorilor sau al provenienţei mărfii: Uliţa Bărbierilor, Uliţa Zlătarilor, Uliţa Căldărarilor, Uliţa Şepcarilor, Uliţa Băcanilor sau Uliţa Lipscanilor.[2]

Cea mai însemnată mănăstire din a doua jumatate a secolului al XVI-lea a fost cea ctitorită de Alexandru II Mircea pe locul unui lăcaş din vremea bunicului său, Mihnea cel Rău, unde, la 1567, Alexandru II ridică mănăstirea „Sfânta Troiţă” proiectată încă de la început să adăpostească Mitropolia Ţării Româneşti, pe care dorea încă din tinereţe să o mute de la Târgovişte. La 15 iunie 1577 „Mitropolia de din jos de Bucureşti” se înălţa la 12 m deasupra Dâmboviţei, iar domnul o înzestra cu două vămi  de sare şi satul Măneşti pe Colentina (ce în viitor va deveni oraşul Buftea). Mănăstirea nu va mai deveni însă mitropolie, dar foarte repede va deveni cea mai bogată din Bucureşti şi una dintre cele mai avute din Ţara Românească.[3] Intre 1613 – 1614 Radu Mihnea a refăcut radical mănăstirea „Sfânta Troiţă” a bunicului său, Alexandru II Mircea, devenind noul ctitor, de acum lăcaşul a purta numele de Radu Vodă. Zugrăvirea bisericii a fost terminată în 1624 de fiul acestuia, Alexandru Coconul.[4]

Potrivit unei vechi legende pe care o găsim consemnată, în diferite variante, de mai mulţi autori români şi străini, Biserica Bucur ar fi fost înălţată de întemeietorul aşezării ce avea să devină capitala României, un cioban (pescar, negustor sau boier alte variante ale legendei), numit Bucur: „Numele acestui oraş Bucureşti, cum i se zice în Ţara Românească, se trage de la un schit, aşezat pe un muncel, în calea Dunării, ridicat de un cioban care hălăduia pe acolo şi avea numele de Bucur, nume dat apoi întregului târg, care se umplu de locuitori, adică Bucureşti. Această biserică este închisă cu un zid de piatră, în care se închină orăşenii şi se înfăţişează într-un chip plăcut ochiului, mai cu seamă pentru râul Dâmboviţa, care curge în preajmă-i”  scria istoricul sas Johan Filstich în 1728.[5] Cert este că biserica apare consemnată cu numele „Biserica Bucur” într-o hartă a Bucureştilor executată între 1844 – 1846. Cercetatorii a stabilit că edificiul a fost construit în prima jumătate a secolului al XVIII-lea , servind drept paraclis sau capelă de cimitir mănăstirii Radu Vodă,[6] pentru care pledeaza atât vechile stampe ce ne-o arată înconjurată de morminte, cât şi hramul său – închinat sfinţilor Atanasie şi Chiril – artibuit, în general, bisericilor de cimitir. Capela de la Radu Vodă, cunoscută prin tradiţie sub numele de „Biserica Bucur” a fost îngrijit restaurată în anul 1869, dându-i-se un interesant aspect de construcţie rurală, ceea ce tocmai venea în întâmpinarea cunoscutei legende a lui Bucur Ciobanul, presupusul întemeietor al oraşului. Atunci a fost refăcut vechiu pridvor, ce arăta ca cel al unei largi prispe ţărăneşti, accentuându-se turla sub formă de ciupercă subţirică, dar bine proporţionată.[7]

In vecinătatea Palatului de Justiţie se află o biserică considerată ca fiind una dintre cele mai frumoase din Bucureşti – Biserica Domniţa Bălaşa. A fost construită pe malul drept al Dâmboviţei, pe locul unde fusese înainte ctitoria celei de-a şasea fiice a lui Constantin Brâncoveanu, între 1881-1885 după planurile arhitectului Alexandru Orăscu. Biserica este cea de-a patra biserică ridicată pe acest loc şi reprezintă un impunător ediciu în stil neoromânesc. Faţadele bisericii alternează cărămida aparentă cu tencuiala. Biserica are planul în formă de cruce, având turla mare dispusă pe naos şi înconjurată de alte patru turle de dimensiuni mai mici. Intrarea este marcată de un pridvor cu trei arcade susţinute de coloane din piatră de Albeşti.[8] Pictura în ulei, în stil neorenascentist, a fost realizată de pictorii vienezi Kott şi Rihovski, iar pe peretele de la intrare sunt pictaţi ctitorii brâncoveni. Vitraliile au fost executate la München, iar policandrul, unic în felul său, a fost executat la Viena. Uşile, mobilerul şi catapeteasma sunt opera sculptorilor Petre şi Mihai Babic. In interior se află două monumente funerare, unul unde odihnesc osemintele Domniţei Bălaşa, aflat în nişa din dreapta, reprezentând „Intristarea”, opera a sculptorului I. Georgescu şi unul aflat în partea opusă, care acopera mormântul principesei Zoe Brâncoveanu, soţia domnitorului Gh. Bibescu, creaţie a sculptorului francez Jules Roulleau.[9]

Aflată într-o latură a Pieţei Naţiunile Unite, în apropierea blocului turn, Biserica Sfântul Spiridon Vechi este o biserică mică, fără turle şi având temelia sub nivelul actual al străzii. In secolul al XVII-lea aici era o bisericuţă din lemn. In jurul ei a fost construit şi un han, degradat în urma cutremurelor din 1802 şi 1838 şi complet demolat în 1862. Biserica a fost rezidită, aşa cum arată pisania, scrisă în limbile greacă şi arabă, aşezată în pridvor, deasupra uşii, în anii 1746 – 1748 de patriarhul Silvestru al Antiohiei cu banii lui Constantin Mavrocordat în timpul celei de-a patra domnii a acestuia în Ţara Românească. Pridvorul are coloane din piatră cu baza ornată cu motive florale, fresce originale, uşa din lemn fiind de asemenea împodobită cu frumoase sculpturi. Un element interesant este acela că, până în anul 1880, când a fost rectificat cursul Dâmboviţei, biserica se afla pe malul stâng al râului, având în faţa sa un pod de lemn ce purta numele de „Podul Cilibiului”, deoarece pe celalalt mal se întindea proprietatea stolincului Constantin Cantacuzino, supranumit „cilibiul” (din turcescul „celebi” – fin, graţios).[10]

Un important monument bucureştean este Biserica Stavropoleos din vecinătatea Muzeului Naţional de Istorie. In 1724 a fost înăltaţă de către arhimandritul Ioanichie Stratonikeas, originar dintr-un oraşel din nordul Greciei care avea să ajungă mitropolit de Stravopolis. In curtea hanului său, călugarul a ridicat o biserică şi o mănăstire. In anii 1863 – 1871 hanul, aflat în ruină, a fost demolat. La început, biserica avea o singură încăpere, de formă dreptunghiulară. In perioada 1728 – 1733 i s-au adus unele modificări adăugându-i-se absidele laterale şi pridvorul, care formează împreună cu construcţia iniţială un ansamblu unitar bine proporţionat. Faţadele bisericii sunt împărţite în două registre inegale, printr-un brâu format din ghirlande de frunze şi flori. Registrul inferior, remarcabil de înalt, este decorat cu o succesiune de arcade prelungi în acoladă, susţinute pe semicoloane angajate. Registrul superior, mult mai îngust, este ornat cu un şir de medalioane înfăţişând figuri de sfinţi. Cel mai important element din punct de vedere decorativ este pridvorul, prevăzut cu cinci arcade poliobate[11] sprijinte pe coloane din piatră cu fusurile în torsadă şi capiteluri neocorintice. Coloanele sunt legate între ele în partea inferioară printr-o balustradă bogat sculptată, având ca motiv central o scenă biblică – lupta lui Samson cu leul. Pereţii exteriori sunt împodobiti cu picturi reprezentând vrejuri, frunze şi flori, dominante fiind culorile roşu şi galben.[12] Uşile de la intrare poartă podoaba unor migăloase sculpturi în lemn.[13] Uşile şi ferestrele prezintă ancadramente din piatră sculptate cu motive florale şi vegetale. Intre anii 1899 – 1904 biserica a suferit o reclădire după planurile lui Ion Mincu, iar după dispariţia acestuia, arhitectul I. Zagoritz s-a ocupat de refacerea acesteia.[14]

Cea mai mare dintre ctitoriile înălţate în Bucureşti de Constantin Brâncoveanu se află pe locul bisericii unei vechi mănăstiri care, la sfârşitul secolului al XVII-lea, era înconjurată cu ziduri şi înzestrată cu chilii. Constantin Brâncoveanu a ridicat aici o biserică de mari proporţii – pentru acea vreme – folosind un plan asemănător celui al celebrei sale ctitorii –  Mănăstirea Hurezi. Biserica a fost târnosită la 29 iunie 1707, cu mare fast în prezenţa patriarhului Ierusalimului, marele cărturar Hrisant Nottara, a mitropolitului Târnovului, Dionisie şi a exarhului Sofiei, Axentie. Ea făcea parte dintr-un mare complex de clădiri care alcătuiau „Hanul Sfântul Gheorghe-Nou”. Marele incendiu din 23 martie 1847 a distrus complet hanul producând serioase avarii şi bisericii. Aceasta a fost renovată în 1852 – 1853 de către arhitectul X. Villacrosse, refăcându-se şi picturile murale de către pictorii C. Lecca şi M. Popp. In interior se află două pietre funerare, una acoperă mormântul domnitorului Ioan Mavrocordat (1716-1719), aşa cum arată inscriptia, iar cealaltă lespede, fără inscripţie, se află pe mormântul ctitorului Constantin Vodă Brâncoveanu, ucis la Istanbul, împreună cu cei patru fii ai săi. Abia la începutul secolului trecut s-a descoperit că domitorul este înmormântat sub lespedea fără nume. Biserica se află pe Bulevardul Brătianu în Piaţa Kilometrului 0.[15]

Biserica cu hramul Sfântul Vasile de pe strada Polonă, a fost construită în anul 1909, după planurile arhitectului Carol Cora, prin contribuţia şi grija comunităţii româneşti a transilvănenilor, stabiliţi în Bucureşti. Folosită până în anul 1948 de credincioşii care aparţineau cultului greco-catolic, este preluată dupa 21 octombrie 1848 de Biserica Ortodoxă. Concepută în stilul bisericilor moldoveneşti din secolul al XV-lea, nu are pridvor, pronaosul şi naosul au forme pătrate în plan şi sunt despărţite printr-un arc puternic. Peste naos se ridica o turlă sveltă, sprijinită pe arce tipic moldoveneşti. Se remarcă existenţa contraforturilor ce consolidează pereţi exteriori în dreptul arcelor ce despart naosul de pronaos şi de altar. Finisajul exterior este din cărămida aparentă, faţadele înalte sunt încoronate cu o friză de ocniţe simple mai mari, nepictate, în care există butoni smălţuiţi. Intrarea în biserică se face printr-un portal impozant, cu ancadramentul sculptat în piatră, desupra acestuia, într-o firidă terminată semicircular, un mozaic reprezinta icoana hramului. La interior biserica nu este pictată, pereţii fiind împodobiţi cu icoane înrămate.[16]

O notabilă prezenţă în peisajul arhitecturii bucureştene este Biserica Rusă. In 1905, ambasadorul rus Giers, lansează iniţiativa construirii unei biserici ruse la Bucureşti, cu aprobarea Curţii Imperiale de la Sankt Petersburg, care a şi pus la dispoziţie suma de 600.000 ruble din aur. Responsabil cu planurile a fost arhitectul rus Preobrajenschi. Ornamentele şi o parte din icoanele de pe pereţii exteriori au fost executate de pictori şi sculptori ruşi şi italieni. Pictura, ce acoperă aproape 1150 metrii pătraţi, a fost realizata în tehnica uleiului mat de pictorul Vasiliev, fiind singura sa operă realizată în afara graniţelor Rusiei. Catapeteasma, sculptată în lemn şi poleită cu foiţă din aur, a fost făcută la Moscova după modelul celei din catedrala „Sfinţii Apostoli” din Moscova. Biserica, are formă de cruce, iar stilul este evident rusesc, redat şi de forma celor şapte turle. Până la Primul Război Mondial, biserica a servit în exclusivitate drept capelă pentru legaţia Rusă. După revoluţia bolşevică din Rusia şi încheierea Primului Război Mondial, fostul ambasador ţarist la Bucureşti, Poklevski-Koziell, a rămas oarecum liderul neoficial al comunităţii ruse din România, ocupându-se şi de biserică. O dată cu restabilirea relaţiilor diplomatice dintre România şi U.R.S.S., în 1934, Poklevski-Koziell transferă administrarea bisericii legaţiei Iugoslaviei, creând astfel o dispută diplomatică. Din 1935, fosta biserică rusă cu hramul Sfântului Nicolae, a trecut sub autoritatea statului român şi în jurisdicţia Patriarhiei Române – Arhiepiscopia Bucureştilor care, în acod cu Ministerul Cultelor, a pus-o la dispoziţia Universităţii pentru a servi drept capela studenţilor şi profesorilor (având în vedere proximitatea Universităţii dar şi perspectiva bisericii dinspre Universitate). Intre 1947 – 1957 biserica va trece din nou sub jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, iar în 1957 patriarhul Alexei hotărăşte trecerea Bisericii Ruse din Bucureşti în jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Române. In ianuarie 1922, Sfântul Sinod şi Preafericitul Teoctist hotărăsc să redea biserica studenţilor.[17]

Aflată în partea de est a pieţei Pache-Protopopescu, între bulevardele Ferdinand I şi Pache-Protopopescu, biserica în forma de templu antic a fost construită în apropierea unui vechi cimitir grecesc ce se întindea în acea vreme până la Foişorul de Foc. Pentru că în Bucureşti nu exista o biserică a Comunităţii Elene, iar memrii ei foloseau alte lăcaşe pentru celebrarea slujbelor, în 1890 ambasadorul grec M.Paparigopulos aducea la cunoştinţa membrilor comunităţii dorinţa unui bancher grec din România de a înfiinţa o biserică elenă. Primaria Capitalei a aprobat cererea Ambasadei Greciei şi a concedat terenul de pe bulevard pentru construirea bisericii şi şcolii greceşti, iar în 1898, terenul de 1899,58 mp a fost cumpărat de însărcinatul cu afaceri al Legaţiei Regatului Greciei la Bucureşti. Lucrările au început în 1899 după planurile arhitectului A. Lardel. Biserica are înfăţişarea unui templu ionic grecesc. Pe cele 12 trepte aflate în faţă se ajunge la platforma pe care se află cele 6 coloane, canelate, cu capiteluri ionice, ale porticului de vest postate la o distanţă de 3 m faţă de zidul cu portalul de intrare. Pe laturile lungi se desfasoară câte 10 coloane. Faţada principală şi posterioară se încheie cu frontoane purtând o cruce în vârf şi acrotere la extremităţi. Naosul este împărţit în trei nave, prin cele două şiruri de câte 4 coloane în stil corintic. O boltă semicilindrică pictată acopera nava. In faţa nişei semicirculare a altarului se află un superb iconostas sculptat în marmură albă, cu o înăltime mai mică decât a navei, lăsând să se vadă pictura bolţii altarului. Deasupra uşilor împărăteşti se află picatată „Cina cea de taină”. Pictura interioară, în stil neobizantin, este realizată în panouri, având în mijlocul bolţii centrale pe Iisus Pantocrator, într-un medalion de mari dimensiuni.[18]


[1] Cezara Mucenic, Străzi, pieţe, case din vechiul Bucureşti, Editura Vremea XXI, Bucureşti, 2004, p. 7.

[2] Ibidem, p. 11.

[3] Constantin Rezachevici, „Bucureştii evului mediu până la 1821” în Bucureşti 550 ani de la prima atestare documentară 1459 – 2009, ARCUB, Bucureşti, 2009, p. 20.

[4] Ibidem, p. 27.

[5] Dragoş Carciga, „Biserica lui Bucur: Avatarurile unui monument – 1913 – 1940” în Bucureşti materiale de istorie şi museografie XXIII, MMB, Bucureşti, 2009, p. 263.

[6] Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, Bucureşti: ghid turistic, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1978, pp. 31 – 32.

[7] Silviu N. Dragomir, Un Bucureşti mai puţin cunoscut, Editura Lucman, Bucureşti, 2008, pp. 34 – 35.

[8] Mihai Lancuzov, „Lăcaşe de cult” în Oraşele României: Sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX,  MNIR, Bucureşti, 2008, p. 31.

[9] Dan Toma Dulciu, Istoria Bucureştilor prin bisericile sale.

[10] Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, Op.cit., pp. 38 – 39.

[11] Ibidem, pp. 39 – 40.

[12] Mihai Lancuzov, Op.cit., p. 32.

[13] Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, Op.cit., p. 40.

[14] Mihai Lancuzov, Op.cit., p. 32.

[15] Dan Berindei, Sebastian Bonifaciu, Op.cit., p. 37.

[16] Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Enciclopedia lăcaşurilor de cult din Bucureşti, Vol.I, Editura Universalia, Bucureşti, 2005,, p. 325.

[17] Dan Falcan, „O bijuterie a arhitecturii Bucureştilor: Biserica Rusă” în Bucureşti materiale de istorie şi museografie XV, MMB, Bucureşti, 2001, pp. 93 – 97.

[18] Lucia Stoica, Neculai Ionescu-Ghinea, Op.cit., pp. 344 – 345.

AUTOR: Cezar Petre Buiumaci

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign