Dramaturgia religioasa fusese scrisa si jucata in multe dintre orase mici si mijlocii in perioada Evului Mediu, iar orasele mai importante nu gazduiau atat de multe piese ca si cele mai sus mentionate. Dar, o data cu dezvoltarea capitalei in general, devenind din ce in ce mai mult centrul vietii culturale, dramaturgia, printre multe alte forme literare, a ajuns sa fie mai strans legata de aceasta.
De exemplu, primul teatru stabil[1]din Anglia a fost ridicat in imediata apropiere a Londrei, in 1576 si purta numele simplu de „The Theatre”. Pe scena acestui tip de teatru, mai degraba decat pe scenele improvizate de la curtea regala sau din cadrul universitatilor, dramaturgia Elizabetana avea sa-si atinga apogeul. Piesele lui Shakespeare erau, cel mai probabil, jucate tot pe aceasta scena fixa, pana sa fie demolata in 1599, pentru ca mai apoi sa fie reconstruita, de data aceasta pe malul de sud al Tamisei, sub numele de „The Globe”.
In anul 1574, un decret al Consiliului Londonez a interzis dramaturgia in spatiile publice, in mare parte din cauza puritanismului[2], cat si din cauza factorilor care daunau sanatatii si sigurantei, implicati automat in faptul ca se formau multimi care voiau sa asiste la spectacole.
Cel mai important lucru de stiut este ca dramaturgia populara din timpul Renasterii si de dupa aceasta perioada nu a fost niciodata menita pentru a fi citita. Avea un scenariu, insa acesta era asemanator unui portativ cu note muzicale. Forma pieselor era conturata in timpul actului teatral, de actori care jucau cu insufletire si daruire.
Scena teatrului fix avea caracteristicile structurii scenelor amplasate in curtile hanurilor. Avea forma patrata sau octogonala si nu era acoperita decat partial. Numai deasupra scenei era un acoperis de unde zei sau zeite erau coborati prin intermediul unor aparate mechanizate. De-a lungul a trei laturi ale scenei stateau in picioare oamenii de rand, putand pleca atunci cand era vreme rea sau alege sa se ude pana la piele, cu cat interesul lor in piesa crestea. Peretii cladirii propriu-zise erau ocupati cu cate doua sau trei galerii cu scaune; aici stateau oamenii cu functii importante.
Astfel, scena de atunci putea fi vazuta de public din aproape toate unghiurile, spre deosebire de scena contemporana, unde spectatorii nu pot avea decat o imagine de ansamblu a acesteia. Acest tip de scena implica lipsa unei cortine frontale, iar trecerea de la un act la altul se facea in vazul spectatorilor, incercandu-se totusi evitarea plasarii punctului culminant la limita dintre doua acte.
Astfel, mortii trebuiau sa se ridice si sa plece de pe scena, sa fie purtati de niste necunoscuti, sau, daca piesa o cerea, de catre celelalte personaje.
Costumele erau inca foarte elaborate, iar decorurile sumare. Un copac putea reprezenta o padure, iar casele si pesterile erau, de cele mai multe ori, lasate la imaginatia publicului. Aceasta lipsa a decorurilor pompoase avea avantajul de a-i permite spectatorului sa-si concentreze toata atentia asupra piesei in sine si nu asupra mediului in care personajele se desfasurau. In plus, acesta facilita si rapiditatea actiunii; piesele care incepeau la ora trei dupa-amiaza se terminau, cel tarziu, la ora cinci, ora cinei.
Mai putin satisfacatoare era lipsa totala a actritelor, care nu au aparut pe scena decat dupa Restauratia din 1660.
Un alt fapt care deranja era acela ca tinerii instariti insistau in a-si plasa scaunele pe partile laterale ale scenei unde, nu numai ca deveneau obiecte care atrageau atentia, ci ii si incurcau si insultau pe actori, in caz ca piesa nu era pe gustul lor.
[1] Toate piesele de teatru de pana atunci se desfasurau pe scene mobile
[2] Puritanii considerau teatrul ca fiind frivol si impotriva religiei
21/03/2011
Arte si artisti