Secvenţe

Fetiţa locuia în una din casele dărăpănate din calea Moşilor. Chipul oacheş, cu ochi vioi, era bine încadrat de părul aspru şi negru. Hainele decolorate şi tocite nu păreau s-o încurce de niciun fel. M-a văzut în timp ce făceam poze caselor din jur. S-a apropiat şi m-a rugat să-i fac o poza. Părea o joacă pentru ea, a ţopăit în jurul meu, în timp ce eu trebuia, conform promisiunii, să-i fac poze. Cu greu am convins-o că am făcut suficiente poze. M-a rugat să vin înapoi să-i le dau si ei. Spre ruşinea mea, nu m-am ţinut de promisiune. Au trecut ceva ani buni de atunci, fetiţa de atunci e mare acum.

Am regăsit-o însă vara ce a urmat, pe Calea Griviţei. În după-amiaza caldă, siluete mohorâte şi preocupate treceau absent pe lângă mine. Până când o fetiţa mică şi cu piele smeadă, îmbrăcată în galben s-a agăţat de privirea mea întrebându-mă dacă vreau să-i dau ceva. Ideea de dorinţă de joc era evident deasupra banalei cerşetorii. Fetiţa îmi cerea “ceva”, nu “bani”, şi râdea către mine, pe măsură ce mergeam mai departe. Işi dorea un schimb, “orice”, indiferent ce ar fi prevăzut el; totuşi eu mă grăbeam. Pentru a mă motiva, fetiţa a deschis târgul de a-i da “ceva” în schimbul unor “seminţe”. Poate dacă aş fi crezut în basmul cu “jack şi vrejul de fasole” m-aş fi oprit, dar fiind constanta poveştilor mele care încep câteva străzi mai departe, i-am zâmbit şi i-am refuzat oferta.

Drumul plin de hârtoape a înconjurat la acel moment , ca în basmele cu Harap Alb , o bătrână albă şi slabă ce stătea cu mâinile întinse fără scop. Fetiţa, într-un gest spontan, a revărsat râzând seminţele destinate tranzacţiei, în palmele bătrânei. Profitând de moment, m-am pierdut pe drumul prăfuit de refaceri urbane, mai departe, nu înainte de a auzi bătrâna obiectând în faţa fetiţei pe un ton serios, deschizând o dezbatere pe bază de argumente raţionale, în faţa tranzacţiei nesolicitate.

N-am mai văzut-o mult timp de fetiţa negricioasă. A venit iarna şi mă întorceam către casă, în tramvaiul aproape gol, cu lumini slabe; strada agitată ca la orice oră în Bucureşti. La stopul de dinainte de staţia mea finală, stăteam aproape de uşă uitându-mă în gol afară. În intersecţie un copil , probabil de 7-10 ani, îmbrăcat în haine cenuşii de uzura şi mizerie, încheiate neglijent, cerşea la geamurile maşinilor oprite la stop. Copilul râdea iar mâna întinsa părea mai curând o formă de a comunica, un gest de repetare a unui ritual cotidian de pe urma căruia se obişnuise să nu obţină nimic. Gestul copilului mi-a adus aminte de fetiţa care dorea atenţie şi-şi cerea dreptul la joc.

Privite de la distanţă şi din exterior, maşinile păreau să personifice şi caracterizeze perfect oamenii dinlăuntrul lor. Maşina străină scumpă, în culori închise din care gestul cerşetorului a fost oprit scurt de braţul aruncat într-o mişcare agresivă ,ieşit pe geam cu o ţigară. Dacia veche, albă şi plină la maximă capacitate, care a rămas pur şi simplu indiferentă, în timp ce discuţiile aprinse din interiorul maşinii continuau. Maşina modest-cochetă care a înaintat brusc un metru, într-un gest smucit pentru a evita cuvintelele cerşetorului. Toate păreau transpunerea perfectă a oamenilor de pe strada : “şmecherii” de o agresivitate latentă şi indiferenţi în pantofii lor de lac; masa cea mare a oamenilor oarecum oneşti şi foarte modeşti; pătura subţire de mijloc prea preocupată de probleme stringente, de strictă supravieţuire pentru a avea timp de caritate şi suflet.

După plimbarea fără succes printre maşinile temporar oprite, micuţul om a început să facă piruete printre ele, într-un gest de nepăsare totală. Printre maşini care demarau în viteză, el dansa dezinvolt, fără să-i pese că ar putea fi lovit sau că nu primise niciun leu. şi părea, paradoxal, mai liber decat toti ceilalti din jur, împovăraţi de griji şi rate la credite, viitor imediat şi planuri improbabile.

Am încercat să nu mă mai uit în jur o vreme. Până într-o nouă zi de vară, o zi de mijloc de august în care, ca mereu, nepăsarea Bucureştiului pare atât de naturală şi totală. În tramvaiul plin, o femeie tânără, aproape fetiţă, şi un copil cu păr buclat negru, stau aproape de scară şi se pregătesc să coboare. După atitudinea copilului îmi dau seama că este mama sa, deşi pare s-o cheme după numele mic. Cei doi stau în faţa geamurilor cu aceeaşi mirare candidă în faţa lumii, încercând să se dumirească reciproc asupra logicii lumii din jur. Copilul nu acceptă decât răspunsuri argumentate, pe care cu multă pedanţă le solicită. Priveşte grav pe geam şi clatină din cap sfătos. Coboară de mână, la prima staţie, şi par să continue discuţia în tăcerea meditativă ce-i inconjoară.

Tot în tăcerea lăsată în urmă aşteptau luni mai târziu, în staţia de tramvai, mamă şi fiică. Amândouă blonde, cu părul lung şi ochi deschişi la culoare, probabil albaştri. Ambele poartă haine roz pastelate, amândouă cu feţe rotunjoare şi fizionomii de păpuşi inexpresive. Totuşi părul mamei pare blond cu ajutorul vopselei , vârfurile sunt tocite iar faţa a câştigat cu fiecare an de diferenţa de vârstă, un oarecare aer vulgar greu de ascuns. Când începe să vorbească fetiţa, vorbeşte afectat şi sfătos, cu mimica de gospodină de mahala. Mama ii răspunde în acelaşi registru. Legănând ghiozdanul roz fetiţa coboară din tramvai alături de mamă. Două jucării ce prin simpla alăturare se caricaturizează reciproc.

Le-am regăsit pe cele două în variate imagini succesive. Mereu aceeaşi mamă şi aceeaşi fiică, a căror imagine pare ruptă dintr-un buletin de identitate, expirat ani în urmă. Uneori fetiţei îi e sete iar mama îi promite un suc la cofetărie în timp ce îşi termină sucul din sticla din geantă. Alteori tac îmbufnate. Alteori discută preocupate despre colegele fetiţei sau mamei, aceleaşi probleme decalate cu doar două decenii ca grad de importanţă. De la o vreme, fetiţa a inceput să apară fără mamă alături. O mai recunosc doar după sclipiciul hainelor şi părul lung. Poartă acum tocuri şi priveşte prin mine.

Obişnuită cu nepăsarea avatarurilor de vârste alternative, am fost surprinsă când, într-o dimineată de duminică, liniştea a fost iar ruptă. La câteva scaune distanţă, un băieţel mic şi cu părul cenuşiu, se joacă printre scaune. Are ochii căprui jucăuşi şi expresie preocupată. Mama stă alături pe scaun. Îmbrăcată în negru, trăsături masculinizate de duritatea privirii şi multă răutate înscrisă pe faţă. Este exasperată de joaca fiului. Îl ameninţă cu bătaia şi il apucă pe copil de păr ca de un mâner spre a-l aşeza pe scaun. Copilul se schimonoseşte a supărare dar pare obişnuit cu situaţia. Grimasele copilului sunt extrem de comice mai ales când, la câteva minute mai târziu, interogat de tatăl plictisit, ii replică implacabil şi teribil de serios “lasă-mă că am nervi”. Toată ura care transpare acum de pe faţa copilului pare o oglindă fidelă a casei în care creşte şi a oamenilor din jur.

Care este legătură între toate episoadele şi secvenţele de mai sus? Copiii din jur sunt o sinteză bună a societăţii ce ne înconjoară – totul e înscris de la început pe micuţele chipuri. Societatea celor mici e la fel de variată, stratificată, inegală şi deseori nedreaptă ca şi societatea adulţilor din care au apărut şi către care îşi croiesc calea.

Căci inegalitaţile încep încă de la repartizarea familiilor – împărţire de pe urma căreia prea puţini se aleg cu părinţi suficient de înţelepţi sau cu umor. Iar ele continuă odata cu repartizarea jucăriilor în copilărie.

Unii, maturizaţi precoce de viaţă, ajung la înţelepciunea ei supremă mult înainte de vârsta cuvenită pentru asta… Altora tot potenţialul şi toată visarea le sunt anulate dintru început. Iar foarte puţini au norocul să înveţe să privească lucrurile din jur. Niciunuia nu îi e garantată fericirea.

Toate astea, chiar dacă previzibile şi matematic demonstrabile, sunt teorii care nu valorează nimic când un copil te priveste plin de seriozitate .Dacă ai avea curajul şi curiozitatea să-l laşi să-ţi vorbească ţi-ar spune probabil ca şi micul prinţ: “- Deci şi tu vii din cer! De pe ce planetă eşti tu?”. Va trebui protejat cu grijă, căci asemeni trandafirului lui, are doar caţiva spini să se apere de întreaga lume.