Bucurestii Vechi si Noi

Traiect

28 mai 2011 Sebastian Grama Comoara Hestugmitilor

Aveam în faţa mea o oră şi jumătate de pierdut prin centru. Am sunat o bună prietenă, gândindu-mă că poate o fi şi ea liberă în zonă. Era liberă, dar nu în zonă, aşa că trebuia să-mi aflu de unul singur o cale de ucis timpul. Din obişnuinţă, am apucat la dreapta pe lângă Teatrul Naţional, hotărât să iau la rând toate librăriile de pe bulevard – între Hotelul Intercontinental şi Piaţa Romană. Mi-am dat repede seama că nu eram în acea meticuloasă dispoziţie necesară pentru asemenea excursie. Am privit fără chef o nouă ediţie – relativ suportabilă – a unui roman pe care-l citisem în adolescenţă. Deasupra exemplarului scos din raft, cineva lăsase un pliant. Mi-am încheiat falsa şi morna cercetare şi am ieşit în vânzoleala ceasului de vârf. Cu minţile aiurea, numai în dreptul Bisericii Italiene am observat că nu aruncasem pliantul.

Există oameni care suferă de o „neproductivă” distribuţie a calciului în organism. De pildă, sunt unii care au nişte unghii formidabile, dar li se crapă dinţii la primul covrig. Alţii au dinţi de cal, dar îşi pulverizează tibia fugind să prindă troleibuzul. Interesanta noastră Capitală suferă de un sindrom asemănător în ceea ce priveşte coşurile de gunoi. Se întâmplă ca locuri de joacă pentru copii să numere 60 de coşuri aglomerate într-un spaţiu cu diametrul de 15 metri. La fel cum se întâmplă să rămâi cu poleiala de la pachetul de ţigări în mână vreo 10 kilometri (dacă nu vrei să înalţi mormanul de mizerii adunate lângă vreo pubelă spartă).

Am ajuns până la Scala fără să remarc vreun recipient în care să mă debarasez de pliant (exceptând buzunarul unuia dintre acei pensionari plini de boli grave şi de drepturi inalienabile şi care te aruncă în peretele farmaciei ca un flanker lansat ca să-şi ia medicamentul contra anemiei). Între timp – îl citisem. Era o invitaţie. La un eveniment ce urma să înceapă în câteva minute. Nu era departe.

Am părăsit bulevardul, am mai cotit pe vreo două străduţe şi am nimerit în curtea unei case modeste. Plină de tineri – majoritatea studenţi. Nu mult după aceea, o doamnă zâmbitoare ne-a poftit înăuntru. Aflasem că este gratuit – în limita fotoliilor disponibile. (Mi-a venit să râd: parcă intram în Academia Franceză!). Am întrebat câte fotolii sunt disponibile, iar doamna zâmbitoare m-a privit ca pe un extraterestru şi mi-a spus: “Unul, domnule! Unul!”.

Am intrat cu puhoiul în baracă. La doar un pas mai încolo, eram absolut singur – lângă singurul fotoliu dintr-o încăpere imensă, luminată slab. În jur nu era nimic. Jos – podeaua. Sus – tavanul. În preajmă – ziduri goale, depărtate. M-am aşezat. Am aşteptat.

Am aşteptat.

Am avut certitudinea că se vor face 3285 de zile de când aştept – iar numărul nu era întâmplător.

De obicei, când merg la teatru (la cinema nu mai merg de multă vreme) şi nu se întâmplă nimic mai mult de 5 minute, ies ca un tanc, nepăsându-mi că-i deranjez pe idioţii din preajmă (actori care joacă în absenţa unui spectacol şi spectatori care se uită fascinaţi la o pauză). În cazul pe care tocmai îl relatez, nu am putut să plec. Momentul a durat FIX 3285 de zile. Şi să mai vorbească apoi cineva despre unitatea de timp şi spaţiu!… În tot acest amar de vreme nu s-a petrecut nimic. Ori – poate – un sărut – ori – poate – mai multe – cu o fantomă – sau cu o vrăjitoare – sau – poate – cu fantoma – sau cu fantasma bricolată maison – a unei vrăjitoare.

Sau chiar nimic. Nu ştiu.

Ştiu doar că am plecat de acolo după FIX 5 minute. Am bântuit prin centru încă mai bine de o oră. Timp în care am ajuns dincolo de Piaţa Universităţii, am apucat-o pe Blănari, am ieşit la Biblioteca Naţională, am vrut să merg înspre Biserica Rusă, dar (fără să mă răzgândesc) am mers către Strada Academiei, unde am deschis mecanic uşa unui anticariat. M-am dus direct la raftul dedicat teatrului. În spatele unui vraf de mici tâmpenii şi diversiuni, am descoperit un volum cu supracopertă albă, de pe care o mutră cunoscută mă evalua puţin ironic. Împrumutasem acel volum, cândva, nu mai ştiu cui. Nu-l mai văzusem de atunci. Evident, l-am deschis direct la pagina cu pricina (pe când în minte îmi vibrau 3285 de evenimente imposibil de mărturisit). Am închis ochii.

Am plătit exemplarul şi m-am întors la treburile zilnice. Un rând (şi-un pic) de pe o foaie striga (fără glas) din rucsacul meu: “Fu beată / Nădejdea-n care te-ai împăunat?”.

Aşa fu, Doamnă…

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign