Bucurestii Vechi si Noi

Mahalaua care ne pierde

17 iulie 2011 Adrian Majuru Editorial

“Mă tem de o haitizare a ţării mele” (Ion D.Sârbu – iarna 1985)

        Pînă cînd oare vom continua să trăim şi să respirăm “indiferenţi ca nişte hidrocarburi fără inimă şi familie” în faţa inversării de valori prin care se descalifică societatea românească? În uriaşa şi înfometata mahala-oraş, asistăm neputincioşi cum “copii îşi pierd copilăria, fecioarele nu mai au demult nimbul acela de puritate şi taină ca pe vremea când citeam Teodoreanu. Familia nu mai mănîncă la masă împreună, ea se hrăneşte (se nutreşte) cum poate, cînd poate: toate gesturile rituale – crucea, sărutul, bună ziua – s-au golit de sens şi afect, nu mai au acoperire nici măcar duminica în curtea Mitropoliei”.

        În mahalaua prezentului, “foamea de cunoaştere(de cultură) a rămas ca instinct şi voinţă, dar energia necesară spre a o satisface a dispărut. Adevărata credinţă mi se pare a fi a celor analfabeţi şi «slabi cu duhul». Fiindcă e simplă şi totală. Fără probleme”.

         Toate instituţiile noastre sunt «cutremurate şi sub inundaţie», totul e în «reorganizare continuă», limba abia mai respiră, iar Cuvîntul a ajuns, «fată la toate». Nu mai e vorba de a salva un cincinal, sunt în pericol de moarte pământul, poporul, limba. Sufletul”. Un suflet care “în loc să se roage, se pizduie” de-a lungul şi de-a latul ţării.

Am trecut cu toţii printr-o bizară metamorfoză în acest ultim “secol valah” care tocmai s-a încheiat: am înlocuit frica lui Dumnezeu cu “frica de miliţian, de organe”, de funcţionar, de contabil, de casieră, de femeia de servici, de portar etc., în timp ce majoritatea ne-am obişnuit să vegetăm într-o “singurătate socială, care e de condamnat, fiind una din cauzele alienării şi atomizării societăţii noastre.” De aceea străzile oraşelor noastre sunt pustii în fiecare seară, toţi se retrag în dizgraţioasele “Betonviluri” unde trăiesc “melcoid” consumînd surogate culturale servite de multitudinea de posturi TV.

Cum? Maria Tănase s-a născut la mahala? Desigur că “originea îi este obscură” dar nu mahalaua a transformat-o într-o rapsodie a cantecului popular românesc ci acel Bucureşti insular care consuma cîntecele sale, care asculta cu nesaţ şi nu realiza diferenţe sociale. Mahalaua face diferenţe sociale! A se vedea lucrarea “Urechea mahalalei” scrisă de Constantin Râuleţ prin anii ’20. Dacă Maria Tănase ar fi subscris gusturilor mahalalei nimeni nu ar mai fi auzit de ea. De ce astăzi manelistele de profesie nu o pot egala pe Maria Tănase chiar dacă îi îngînă cîntecele? Pentru că subscriu mahalalei şi nu depăşesc nivelul acesteia ca reper cultural. Maria Tănase mai însemna şi un cod vestimentar impecabil, o manieră de a purta conversaţii ceea ce numai oraşul stratifică şi defineşte cu adevărat. Nu mahalaua. La fel şi Haricleea Darclee din mahalaua Brăilei. Dacă nu ar fi renunţat la mahala nu ar fi ajuns niciodată o legendă a operei universale. Toţi aceia care au subscris la o mare cultură s-au putut salva iar aceia care se circumscriu mahalalei, din nostalgie sau orgoliu rănit, vor rămâne acolo, între mîluri fetide şi zbierături.

Datorită acestor nostalgici “trăim într-o epocă de uriaşă, fantastică explozie, expansiune şi înstăpînire a Prostiei ca valoare: prostia inteligentă, ştiinţifică, descurcăreaţă, şmecheră; prostia sublimă, cezarică, divină, prostia ca fundament, ca acoperiş, prostia ca stil şi Weltanschauung”.

Pînă cînd oare vom continua să trăim şi să respirăm “indiferenţi ca nişte hidrocarburi fără inimă şi familie” în faţa inversării de valori prin care se descalifică societatea românească?

        Viaţa culturală în România seamănă cu un “Culturicid”, dus printr-o politică “lucidă şi raţională”. Se poate trăi foarte bine “fără cultură, presă, umanism. Fără reviste, literatură, arte, spectacole. Fără religie, fără ideologie, fără politică chiar”. Într-o astfel de societate se cunosc două lumi care trăiesc paralel, fără să se cunoască: “cei care mai au acces la cîte un mic secret de stat şi cei care trăiesc aidoma muştelor”. Şi astfel speranţa “în viitor a neamului nostru” a ajuns să depindă “de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane”.

        În oraşele-mahalale ale României “casele, blocurile, cartierele noastre noi nu sunt decât imense şi plicticoase, urîte şi monotone silozuri de singurătate şi mizere (consecinţe ale atomizării proletare), cazărmi ale unei umanităţi ce trebuie să uite satul sărăciei, în schimbul mizeriei orăşeneşti”. Blocul nostru, dacă ar fi să i se dea o definire, I.D.Sîrbu a fost providenţial: “două sute de celule organizate în jurul a două pubele de gunoi fetid”. O lume unde “starea de Iovie”, în care “indivizi şi popoare stau neputincioşi, în aşteptarea sfîrşitului” devine “starea de Ioviţă care nu e tragică: e grotesc-penibilă. Ruşinoasă. Apostazică”. În oraşele-mahalale ale României, confruntarea dintre noul care trebuie să schimbe şi vechiul care ar trebui să dispară, s-a transformat în coabitare. O coabitare între jeg şi parfum Channel, păduchi şi jeep, palat cu turnuleţ şi goliciunea trupului. Cum se poate da dovadă de mahalagism dacă constatăm şi nu aprobăm această realitate? Dar, pentru a-l parafraza pe Ion.D.Sîrbu, “orice rahat după ce s-a uscat, are dreptul să-şi scrie memoriile sale de trandafir”.

Între pedagogie şi “prostia socială”

 

        Pedagogia, şcoala în general, are menirea să stopeze agresivitatea şi creşterea în volum a “prostiei sociale”. Aceasta din urmă, “decuplează inteligenţele active, sugrumă critica de jos şi încurajează selecţia non-valorilor”. “Prostia socială” are propria-i elită, structurată pe măsură ce “turma se alcătuieşte: măgarul îşi ia doctoratul şi devine gînditor, cîinii îşi iau licenţa în drept, primesc pistoale şi dreptul de a se considera lupi: lupi geto-daci. Limba devine limbaj şi limbajul lătrătură. Aplauzele şi uralele înlocuiesc opinia publică şi liberul arbitru”.

        Potrivit lui Ion D.Sîrbu, “prostia socială” nu este altceva decît “o boală politică pe care popoarele mici o primesc obligatoriu de la marile popoare, după eliberare, război sau revoluţie prin corespondenţă”.

        Pedagogia este la rîndul ei subminată de sistemul socio-politic care o finanţează. Începând cu anii ’50 şi terminând cu deceniul opt al secolului XX,  “liceele de elită au ajuns licee ale elitelor”, selecţia a devenit o “antiselecţie” şi “tot ce se învaţă nu e decît o simplă suprasolicitare a memoriei: inteligenţa, raţiunea şi imaginaţia au dispărut şi din metodică, şi din dialectica de catedră”. La rîndul său, profesorul “a ajuns un simplu agent al controlului de stat: transmite elevilor frica, duplicitatea, semidocţia şi imoralitatea prin chiul şi hoţie. Ideile generale au murit, facem şi limbi fără limbă, gîndim fără logică, cunoaştem şi ne cunoaştem fără morală, drept, psihologie”. Astfel că “toată speranţa în viitor a neamului nostru depinde de eventualii autodidacţi care, pe ascuns, liber, citesc şi învaţă alfabetul elementar al condiţiei umane”.

        Sistemul de învăţământ socialist a creat prototipul tocilarului ca model de succes social şi piesă finită foarte apreciată de pedagogia modernă. Ce a însemnat dictatura “tocilarilor-roboţi deveniţi modele de fruntaşi la învăţământ, secondaţi de profesorii lor care au coborît de mult sub nivelul penibil al mediocrităţii laşe şi perverse”? Realismul-socoialist în pedagogie a transformat matematica şi fizica într-un fel de “latină idiotizantă a unui nou Ev Mediu soclastic, intolerant şi dogmatic. Din 100 de elevi, doar cinci au real talent matemtaic, alţi 10 sau 15 zeloşi îi urmează tocind particular şi pe brânci (meditaţiile sunt şi azi în vogă) – iar restul îi imită, mimând înţelegerea, învaţă pe dinafară sute de probleme inutile, trăind cu spaima de examene, teste, trepte, admiteri”. Acesta este un posibil răspuns la bancurile cu ingineri din anii’80, facultăţile Politehnicii fiind în epocă o fata morgana pentru majoritatea absolvenţilor de liceu, matematicieni talentaţi sau nu.

        La rîndul ei, literatura, s-a făcut în aşa fel, “încît nici un elev să nu mai dorească să recitească ceea ce i-a fost predat cu silnicie la catedră”. De peste 50 de ani, “experienţa socială şi morală a clasei se reduce la cunoaşterea directă a funcţionării mitei, relaţiilor şi corupţiei ce planează peste «lupta de clasă». La 16 ani există elevi (astăzi coborâm vîrsta către clasele primare) care habar nu au care e diferenţa între instinct şi inteligenţă, în schimb ştiu precis cât costă o notă de trecere la treaptă sau admitere”.

        Astfel că am ajuns să foiască în jurul nostru “nimicologii cu titluri şi decoraţii” şi nu ar trebui să mire dacă trăim deja ziua “în care cuvântul patrie sau republică nu va mai putea fi scris decît încadrat în ghilimelele ridicolului. Aşa cum, în conştiinţa poporului, a ajuns să fie scris frumosul idol şi ideal democraţie”. Nu credem că este o exagerare atâta timp cât avem parlamentari care nu pot defini tipul de republică pe care o reprezintă legislatura lor. Dar să mai şi definească curentul politic pe care partidul lor îl promovează prin program şi strategii sau prin simpla denumire din siglă.

        “Cât am fost profesor secundar” – poveste Ion D.Sîrbu, “de la catedră am ţinut lecţiile mele la nivelul celor de nota 7-8, deci cu mediocrii clasei, izolându-i de proştii periculoşi sau incurabili, dar şi de premianţi, de cele mai multe ori superiori şi îngîmfaţi”. De reţinut că “pînă vom ajunge să realizăm cei 6-7 oameni mari (sau cele 22 de genii  la care visa Noica), trebuie să ne îngrijoreze degradarea, prostirea şi căderea spre mai jos a masei celor utili-mediocri, care duc lumea înainte şi care ar fi putut fi salvaţi şi săltaţi”.

        Ar trebui însă să îngrijoreze şi degradrea umană a celor care se ocupă clipă de clipă de educaţia copiilor noştri. Când salariul mizerabil nu acoperă facturile restante nu mai există dorinţă de a vorbi despre Balzac la literatură universală sau despre cotiledonate la biologie. Sărăcia perpetuată a distrus structura morală şi intelectuală a dascălilor. Fără voia lor. Începutul se cunoaşte, a fost acela al pedagogiei socialiste care trebuia să fabrice “omul nou”, “care este” iar pe val.

“Adevărurile” care ies dintr-un Inspectorat Şcolar sunt mai monstruoase decât dinozaurii epocilor trecute. Mergeţi să le vedeţi chipurile, “să-i cîntăriţi ca oameni. Ei au acum în mînă sufletele întregului tineret, de ei depinde viitorul nostru, prin ei pierim ca spirit şi cultură”. Acesta poate fi un răspuns concret asupra bulibăşelilor organizatorice şi didactice de la bacalaureat şi variate teste naţionale, admiteri etc. Nu ştie stînga ce vrea dreapta. Chipurile profesorilor optzecişti l-au înfiorat şi pe scriitorul-profet Ion D.Sîrbu (la rîndul său profesor): “de la o şedinţă a unui cerc didactic de specialitate, ies în grupuri circa 20-30 de profesori de… matematică. Mă înfior. Cu excepţia cîtorva tineri (ce par a suferi de ulcer perforat), majoritatea acestor „trupuri didactice” au nişte feţe de brute josnice. Monştri. Căpcăuni. Harpagoni, călăi, burtă-verde şi pristandale. Această categorie de dascăli are o putere enormă, cîştigă cît vrea (meditaţiile particulare obligatorii cu elevii clasei sunt şi azi o realitate), poate fi greu controlată sau inspectată. Nu ştiu cum ar arăta un colectiv de antrenori de box sau de măcelari de abator, dar pe feţele acestor tartori ai învăţământului liceal citesc întreaga cruzime şi subomenescul acestor aşa-zise ştiinţe pozitive: dacă nu le completează cu morală, literatură, filozofie, devin pur şi simplu nişte jandarmi ai inteligenţei, nişte plutonieri ai spiritului şi libertăţii”. Nu cunoaştem cîtă literatură cunosc profesorii de matematică dar cunoaştem reţetele de murături şi sosuri comentate de profesoarele de limba română prin cancelarii plictisite. Sărăcia împinge la subterfugii culinare.

        După 14 ani de libertate disimulată, încă mai “stăm prost cu maşina de selectat valori. Absolvenţii noştri ştiu atât de multe că nu ştiu mai nimic despre Mult, şi nimic despre Nimic. Mereu începem, rar continuăm, nimic nu ducem pînă la capăt: dar delirul şi sminteala cunosc o continuă carieră şi ascendentă”. Şi aceasta în timp ce “prostia se adună, formează un cîmp de forţă al ei, putînd să provoace molime, cutremure, inundaţii. Aduce după sine frică, foame şi frig”.

 adrian majuru

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign