Bucurestii Vechi si Noi

Irealitate

19 august 2011 Bucurestii Vechi Si Noi A-mestecate

 

de DIANA RIZOIU

Fordul gri a oprit la cinci metri de poarta înaltă din fier. Străduţa întunecată din Bucureştii Vechi a prins viaţă pe o rază de trei metri, împleticind fumul cu lumina farurilor. Mai fusese acolo, calculase distanţa luând în considerare toate rigorile matematice care să îl ajute să nu facă niciun pas greşit. Nimerise, în sfârşit. A ştiut asta din momentul în care groapa i-a furat roata din spate într-o zdruncinatură. A închis ochii pentru câteva secunde, iar din zgomotul motorului n-a mai rămas decât o linişte nesfârşită. Un câine lătra stins undeva într-o curte, făcând acord comun cu greierii. Avea geamul un pic lăsat la maşină, iar pe mâneca de la geacă i s-au desenat puncte mari şi ude. Şi-a dorit să plouă. Până aici, calculase tot. Poate prea mult, căci mintea parcă îi era blocată într-o singură direcţie. Oricât ar fi căutat, nu mergea decât înapoi cu şirul întâmplărilor. Iar în faţă, idealizările şi imaginile se învârteau atât de repede, încât nu mai percepea decât o rotire continuă, un cerc negru, care îi vâjâia urechile şi ochii. Îi rămăsese un gol între mâini şi picioare, între coordonare şi fapt. O trăise de prea multe ori, înlocuise cu ea prea multe lucruri reale. Acum se pierdea, obosise. Fusese aici dintotdeauna şi totuşi nu ştia dacă avea curajul să meargă până la capăt. În câteva secunde, Matei a simţit vântul rece din mâneci până în dreptul degetelor de la picioare. Îşi umezea buzele cu picăturile care îi curgeau din păr şi nu reuşea să dea drumul la portiera maşinii. Un zgomot surd a preluat liniştea când a hotărât să se depărteze de maşină. Trebuia să intre şi să rezolve acum. Lumina de deasupra porţilor l-a izbit cu palmele de parbriz, iar în ochi a simţit un lichid cald, care îi închidea şi lipea pleoapele. Se golea de sine, se simţea ieşind pe sub şi prin maşină. Parcă niciodată nu a fost mai conştient de sângele care îi circula prin vene. Acum îl simţea cum îi gâdilă muşchii şi oasele, cum se juca ţâşnind din fiecare arteră a inimii lui. Picăturile care îl loveau cu răutate în dosul palmei au încetat, iar ochii îi desenau acum zig-zag-uri în cauciucul de la roata din faţă. Era umed pe pantaloni şi pe umărul drept. Un câine cu bot umed îi gâdila contururile urechii. Când a ajuns din nou în picioare, cu picături curgându-i pe pantofi, lumina dispăruse, însă o rază din felinarul de pe colţ îi desena contururile unei plăcuţe pe poartă. „Strada Gabroveni, nr. 8”. „E imposibil,” îşi cânta repetat în urechile interioare. Şi toate visele? Şi ea? Pe străduţă au început să treacă oameni. Matei îşi uitase buzele întredeschise, căutând cu privirea disperată numărul 30. Cercul negru se extinsese  la gândurile calculate cu atâta minuţiozitate. Calculase, calculase atât de bine, înlocuise atât de bine realitatea cu tot ce avea de făcut, încât numărul 30 n-a mai devenit decât un vis. Dar o visase de atâtea ori. Nu o făcea asta Reală? Era Reală în mintea lui, în simţămintele şi în dorinţa lui. Nu era asta suficient încât să şi existe, să o atingă, să îi simtă degetele parcă smulse din mâinile ei şi lipite de obrajii lui? El exista sau oamenii existau pe lângă el? O adiere rece i-a blocat căile respiratorii printre buzele uscate. Câinele şezut lângă el îi murdărea pantofii cu stropii pe care îi arunca din coadă. Sângele nu-i mai ţâşnea de nicăieri, se plimba acum agale pe venele bătătorite, parcă într-o legănetură înainte şi-napoi. Greierii au fugit de lumina surdă a soarelui şi şi-au ascuns suntele printre cărămizile surpate. Se desenau culori în jurul lui, iar din gangul de vis-à-vis o lumină îi făcea cu ochiul, sclipind de fiecare dată când trecea cineva prin dreptul ei. Bisericuţa de peste drum bătea clopotele, iar din Matei se scurgeau încet imagini pe trotuar.

Tag-uri:
[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign