Vă aduceţi aminte când, în urmă cu câteva luni, în presă a apărut un interviu cu istoricul Neagu Djuvara care afirma că România a rămas în urmă, printre altele, şi pentru că e o ţară preponderent ortodoxă. Găsiţi interviul integral aici, dar redau şi mai jos fragmentul la care mă vom referi:
(…) Totuşi, oricât de repede am merge, continuăm să fim în urma Ungariei, Poloniei, Cehiei?
N.D.: Ne-au oprit din cursa apropierii de Occident cei 50 de ani de comunism.
Şi Polonia, şi Cehia, şi Ungaria au fost blocate de comunism, dar şi-au revenit mai repede. Pe noi ce ne-a oprit?
N.D.: Ele „nu e ortodoxe”.
Ortodoxia ne ţine pe loc?
N.D.: Precis. (…)
Ideea că în prezent există un decalaj politic, social şi cultural între România şi lumea occidentală este adevărată, dar „vina” pentru această situaţie n-o poartă, în niciun caz, ortodoxia. Aprecierea domnului Djuvara e eronată, lucru care mă suprinde, dar haideţi să vedem şi de ce.
1. Din punct de vedere religios
Influenţa pe care o exercită religia (în cazul nostru creştinismul) asupra unei naţiuni variază de la o ţară la alta – iar acest aspect îl analizează într-o amplă expunere Lucian Blaga prin perspectiva matricei stilistice, însă n-ajunge nicidecum la concluzia exprimată de Neagu Djuvara. Cu alte cuvinte, da, există diferenţe între concepţiile şi mentalităţile din Spania, Suedia şi România, dar aceste diferenţe nu sunt date atât de religie, cât sunt date de matricea stilistică care transformă inclusiv religia. De pildă, creşintinismul, deşi are vocaţie universală, a luat, totuşi, forme locale: ortodoxie, catolicism, protestantism.
În catolicism regăsim matricea stilistică romană, caracterizată prin etatism, disciplină religioasă şi aspiraţii universaliste. Întâlnind matricea stilistică a popoarele germanice, acolo creştinismul a luat forma protestantismului care are ca trăsătură dominantă libertatea individuală. În fine, „ortodoxia a ales categoriile organice pentru a semnifica divinitatea (viaţa, pământul, firea). Din aceste diferenţieri derivă apoi diferenţieri fundamentale privind concepţiile despre biserică, despre naţiune şi stat, despre limbă, diferenţe de stil cultural şi de atitudine spirituală.” (Grigore Georgiu, „Cultură şi Comunicare”)
Tot aici putem consemna un alt aspect: importanţa şi valoarea culturii române vechi care e în special de factură religioasă. Astfel, ne putem aminti de arhitectura din epoca lui Ştefan cel Mare, de pictura religioasă de la mănăstirile din Bucovina, de „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, de Paisie Velicikovski de la Neamţ, de Dosoftei şi mulţi alţii. Toatea acestea sunt momente de referinţă pentru cultura română veche şi au apărut într-o perioadă în care ţările române deveniseră, după căderea Constantinopolului, un centru de cultură, tradiţie şi de spiritualitate bizantină.
2. Din punct de vedere istoric
În primul rând, comunismul din Ungaria, Cehia şi Polonia nu se compară cu ce a fost în România. Acolo a fost mult mai permisiv şi lax, pe când la noi mult mai dur şi restrictiv. Cehii, ungurii sau polonezii n-au avut parte de experienţe nefaste precum Experimentul Piteşti (pe care Aleksandr Soljeniţîn îl aprecia ca fiind „cea mai cumplită barbarie a lumii contemporane”) şi nici n-au întâmpinat greutăţile specifice anilor ’80 din România. Din acest motiv, comparaţia cu cele trei ţări uşor forţată.
De asemenea, Ungaria, Cehia şi Polonia avuseseră, înainte de comunism, afinităţi şi legături mult mai strânse cu Occidentul (în special cu Vaticanul) decât a avut România, astfel, acestea au putut fi uşor reluate dupa 1989 favorizând o tranziţie mai rapidă şi mai uşoară. România n-a avut acest privilegiu; în anii ’90 noi eram ai nimănui. Apoi, în timp ce România abia se forma ca stat modern şi se dezmeticea după bezna veacului fanariot, Ungaria şi Polonia aveau în spate deja sute de ani de istorie ca imperii.
Dar cu toate astea, în perioada interbelică, România, o ţară ortodoxă (!), era perfect sincronizată cu Occidentul şi se afirma competitiv în toate registrele semnificative ale creaţiei: artă, filosofie, ştiinţă şi aşa mai departe. Eram cel puţin la nivelul celor trei ţări, dacă nu cumva în multe domenii le şi devansam. În acest caz, afirmaţia domnului Djuvara nu se mai verifică; în anii ’30 nu eram mai puţin ortodocşi, ba dimpotrivă, eram mai mult decât suntem acum.
În concluzie, cauzele problemelor pe care le întâmpină România în momentul de faţă trebuie căutate în altă parte, nu în ortodoxie. N-aş vrea să las să se înţeleagă că am ceva cu Neagu Djuvara, dimpotrivă, mi-e simpatic moşul. Lucrarea dumnealui, „Între Orient şi Occident”, mi-a plăcut şi aş reciti-o oricând cu drag. De asemenea, de abia aştept să-i parcurg şi celelalte lucrări, însă în acest punct privind raportul dintre ortodoxie şi dezvoltarea României, nu-i împărtăşesc opinia.
29/01/2012 at 14:34
Greu de spus dacă există o relaţie directă între ortodoxie şi nivelul scăzut de trai pe care îl avem. M-ar interesa argumentele dlui Djuvara, care însă n-au fost prezentate. În orice caz, e aproape imposibil ca un român de religie ortodoxă să admită faptul acesta, el va lupta cu înverşunare împotriva ideii, mergând până în „pânzele albe”. Dar dacă admitem că trăim mai prost fiindcă oamenii sunt corupţi, atunci s-ar putea pune problema dacă ortodoxia favorizează cumva acest flagel. Legătura între moralitate şi prosperitate este notorie (în primul rând omul moral nu fură), deci va trebui să stabilim care e nivelul de moralitate al românilor ortodocşi şi dacă Biserica se preocupă suficient de starea lor sufletească. Va trebui făcut un studiu comparativ pe comunităţile de români catolici şi protestanţi, pentru a vedea care e situaţia acolo. Abia pe urmă vom putea stabili dacă există cu adevărat diferenţe.