un eseu de Ion Zubaşcu
1. Soţia lui Tolstoi a scris un jurnal împotriva marelui prozator
În Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, carte citită cu mari delicii în tinereţe, Matei Călinescu are o propoziţie care mi-a rămas vie în memorie, după atâtea zeci de ani: şi proştii au rolul lor în istorie, asigurând circulaţia valorilor!
Eminescu ar fi fost sanctificat poate mai devreme (şi asta se pare că e ţinta inevitabilă a unor naţii tinere ca a noastră, bulversată de mari răsturnări istorice, la răscrucea geopolitică la
care se află, cu atât de puţine repere statornice!), fără detractori, sceptici, profitori, zeflemitori, pietrele şi pietroaiele de moară pe care istoria le agaţă întotdeauna la gâtul unei mari valori. Însă opera lui Eminescu ar fi rămas, evident, aceeaşi, doar paradigmele receptării schimbându-se odată cu vremurile, sporind la fiecare răscruce valoarea de circulaţie a operei,
cum se întâmplă şi cu tablourile sau sculpturile celebre, de altfel: există un punct al evaluării unei valori începând de la care totul lucrează în favoarea ei, indiferent ce vine din viitor, vizibilitatea acelei valori va spori irepresibil cu trecerea timpului, pe principiul creşterii unei avalanşe spre infinit. Cine au fost detractorii lui Homer, din vremea sa, ai lui Shakespeare sau Tolstoi? Unde e soţia lui Tolstoi care a scris o carte voluminoasă împotriva lui, voind să arate ea omenirii cine a fostprozatorul cu adevărat? Şi iată că istoria culturii ruse şi a umanităţii se va raporta în continuare la creaţia uriaşă a lui Tolstoi, nu la dezvăluirile casnice din jurnalul soţiei lui! Dacă Dumnezeu îi îngăduie pe detractori,profitori, zeflemitori, sau atei, cine suntem noi să ne ridicăm mai presus de toleranţa lui Dumnezeu? Toate îşi au locul şi rostul lor într-o lume încăpătoare pentru toţi, generând dezechilibrele secvenţiale care duc lumea mai departe spre un echilibru mai înalt şi mai durabil.
2. Primejdia vine de la extremele de dreapta sau de stânga
Formularea “curentul anti-Eminescu”, din întrebările anchetei, mi se pare reductivă. După cum se ştie, Eminescu a fost un adversar înverşunat al Războiului de Independenţă, din 1877, la fel cum prietenul său, Ioan Slavici, a fost un duşman la fel de înverşunat al Marii Uniri din 1918!
Putem noi să-i încadrăm, pe această bază, pe poetul nostru naţional şi pe marele său prieten într-un aşa-zis curent antinaţional? Eminescu a scris, în contextul secularizării averilor mănăstireşti de către domnitorul Al. I. Cuza, cinci articole extrem de dure împotriva Muntelui Athos, ai cărui călugări stăpâneau la un moment dat o cincime din suprafaţa de atunci a
ţării (averile mănăstirilor închinate). Putem să-l încadrăm noi acum pe Eminescu într-un aşa-zis curent anti-ortodox? Tocmai pe el care a spus că Biserica Ortodoxă e “maica neamului românesc”( propoziţii cu aceeaşi valoare emblematică a scris şi despre catolici sau budhişti)! E un lucru firesc dacă intelectuali de talia blăjeanului Septimiu Pop, B. P. Hasdeu,
Iacob Negruzzi, Mircea Pompiliu, A. D. Xenopol, N. Gane, A. Densuşianu, sau în zilele noastre, Mircea Cărtărescu, I. B. Lefter, Paul Cezar Bădescu, Răzvan Petrescu, T. O. Bobe, care au scris în controversatul număr Dilema, din martie 1998, propun într-o discuţie
necesară adecvarea receptării creaţiei eminesciene la modelul de realitate al formelor sensibilităţii, în care s-a cristalizat la un moment dat evoluţia culturii noastre. Dar atenţie! E vorba de punerea în discuţie a paradigmei de receptare, mereu schimbătoare odată cu fluctuaţiile sensibilităţii şi ale tipului de lume care le generează, nicidecum de contestarea operei!
Acuzaţia de “demolatori ai valorilor naţionale”, care li s-a aplicat şi li se aplică, din păcate, tuturor celor ce încearcă să discute cu spirit critic şi discernământ actualizat creaţia eminesciană e o formă evidentă de maladie a spiritului (vorba lui Noica). Discuţiile argumentate de idei, formulate într-un registru care le menţine în paradigma culturii, vor fi
întotdeuna binevenite. Primejdioase cu adevărat sunt doar fundamentalismele contraculturale, de tipul celor formulate de preotul incult Al. Grama, în 1891, sau al curentului subcultural care militează activ pentru sanctificarea lui Eminescu, tocmai a poetului care a avut oviaţă atât de…necanonică (în raport cu cea a lui Vasile Voiculescu, să spunem). Aceştia vor să-l reducă pe Eminescu la nivelul lor stagnant de cultură, apropiat de mişcările extremei drepte, cum au încercat, de altfel, la cealaltă extremă, proletcultiştii comunişti, care l-au interzis pe Eminescu, sau l-au prezentat doar ca poet al proletariatului. De la aceste extreme mortificante vine primejdia, nu de la centrul vital al culturii, în continuă efervescenţă şi emulaţie!
3. Subcultură ambalată în formă omagială
Iată o întrebare cu totul binevenită. Pentru a răspunde voi da exemplul Almanahului Mihai Eminescu 2004, Editura Macarie, Târgovişte, editat de Mihail I. Vlad (Dumnezeu să-l ierte!), după o osteneală de patru ani.
Acest almanah este una dintre cele mai grosolane jigniri care i s-a putut aduce poetului Mihai Eminescu, de la naşterea sa încoace. Simptomatic e faptul că despre acest tip camuflat de detractare, în care intră şi delirurile scăpate de sub orice control ale unor diletanţi teologizanţi, nu vorbeşte nimeni, dimpotrivă, indignarea naţională a stârnit-o tocmai discuţia unor scriitori de valoare şi intelectualitate exemplară, care şi-au spus cu onestitate punctul argumentat de vedere în prestigioasa revistă culturală Dilema. Toată lumea vede doar vârful unui aisberg şi nu corporalitatea lui masivă, rămasă în undergoundul subacvatic care scapă vizibilităţii,
cum se întâmplă cu alarmanta receptare aculturală de azi a lui Eminescu.Pornind de la coperta kitsch sută la sută a Almanahului în discuţie, sau includerea lui Corneliu Vadim Tudor, alături de creaţiile “omagiale” ale unui număr de aproximativ 200 de semnatari din toate zonele ţării, pe care antologatorul îi credea poeţi, volumul întreg nu e altceva decât o acţiune revoltătoare de maculare a geniului eminescian, coborât la nivelul jos de înţelegere al unor crase mediocrităţi, toată această mostră grosolană de subculturalitate fiind ambalată în formă omagială, în absenţa unui minim criteriu axiologic de selecţie, cu amalgamarea
insuportabilă a unor texte de valoare, semnate de Arghezi, Eliade, Noica, Ioan Alexandru, Marin Sorescu sau Nichita Stănescu (şi mulţi alţii) cu versificaţiile penibile ale unor inşi, cărora antologatorul le datora probabil ceva, aceasta fiind singura explicaţie posibilă a prezenţei lor în acel almanah. Dar iată şi o mostră de text, pentru nivelul la care este
“omagiat” Eminescu ( în ortografia almanahului, desigur): “Adormeai(
sic!) seara-n pădure/ Lângă murmur de izvor/ legănat de doina
noastră/ Floare albastră românească.// Respira-i(sic!) mireasma nopăii
(sic!)/ Luminând cărarea sorţii/ Asculta-i (sic!) legenda vie/ Nemurirea
ce re-nvie.// Tot citit (sic!) poemele, / Îţi revăd comorile./ Recitesc
scrisorile/ Floare albastră românească”. Poemul se numeşte – nici că se putea altfel! – Domnule Eminescu şi este ilustrativ pentru tonul celor 200 de “creaţii poetice” similare din almanah. De aici vine marea primejdie anti-Eminescu, nu din discuţii cu totul binevenite, ca şi cele care s-au purtat şi se vor mai purta şi de acum înainte în prestigioase reviste culturale.
Evident, nu Eminescu a fost ţinta disputelor, din 1866 încoace, de când a debutat în revista orădeană Familia, ci nivelul şi capacitatea fiecăruia dintre aşa-zişii apărători ai săi de a înţelege cultura şi rostul ei în societate. În 15 ianuarie 2009, a avut loc la Muzeul Literaturii Române, din Bucureşti, un spectacol grotesc, stârnit de afişul propus de organizatorii unei întâlniri dedicate marcării zilei de naştere a poetului, sub genericul “Eminescu – O altă citire. Dezbatere pe tema demitizării ideii de poet naţional”, cu invitaţi prestigioşi ca Daniel Cristea-Enache, Iulian Costache (autorul remarcabilului volum Eminescu – negocierea
unei imagini), Paul Cernat (care n-a mai juns), avându-l ca moderator pe Radu Călin Cristea, directorul instituţiei. Rotonda MLR a fost umplută din vreme de reprezentanţi violenţi ai tot felul de asociaţii, care aveau obligatoriu cuvântul “patriot” în titulatură şi păreau mai degrabă că aparţin unor brigăzi paramilitare, decât masei de cititori bine crescuţi ai
operei eminesciene.
Toate aparenţele indicau faptul că nu veniseră să asculte argumentaţia elevată şi de bun simţ a universitarilor invitaţi, ci să vocifereze, să protesteze, să acuze şi să injurieze grosolan (“Bă, nenorociţilor!”), asemenea unor echipe IMGB, trimise de nu se ştie cine să facă ordine (cu
accent manelist pe ultimul e!) în cultură, sau să-şi recite propriile versificaţii grosolane, ca pe o demonstraţie ostentativă de adevărat patriotism, arătând cu o pioşenie retorică spre portretele lui Eminescu din rotonda MLR, ca spre sfintele icoane. Cu toată certitudinea, “curentul anti-Eminescu” la care face referire şi ancheta Discobolul vine mai degrabă din această zonă turbulentă a “brigăzilor patriotice” de aşa-zişi apărători ai lui Eminescu, împotriva “duşmanilor de neam şi ţară”, care ar fi tocmai valorile consacrate ale culturii noastre actuale. Prin urmare, tema disputei nu e nicidecum Eminescu, geniul său a ajuns un biet pretext pentru lupta străveche şi neodihnită între prostie şi inteligenţă,între necompetitivitatea instictului agresiv primar şi valoare.
