În numărul trecut am inaugurat seria de studii dedicate literaturii
celor care s-au opus regimului comunist de la noi cu însemnări despre
Sandu Tudor (Părintele Daniil de la Rarău), liderul „Rugului Aprins“ –
cea mai importantă mişcare de rezistenţă prin cultură şi spiritualitate
creştină din România postbelică. Se impune ca o necesitate să continui cu
referinţe despre cel mai apropiat prieten al său: profesorul universitar
Alexandru Mironescu, pentru prieteni, Codin. Dacă Sandu Tudor ar putea
fi identificat cu fiul risipitor, având un parcurs existenţial tumultuos, de
multe ori controversat, găsindu-şi până la urmă împlinirea în haina
monahală şi alegând calea muceniciei, Alexandru Mironescu ar putea fi
identificat cu fratele cel mare din respectiva parabolă, care a făcut
întotdeauna voia Tatălui. Scrierea sa memorialistică, Floarea de foc,
precum şi suita de eseuri prestigioase începută încă din tinereţe,
mărturisesc despre un om care a căutat în permanenţă realizarea
Chipului Lui Dumnezeu în propriul sine. Deşi om de ştiinţă, s-a
manifestat întotdeauna împotriva gândirii materialiste şi a încercat să
pună descoperirile ştiinţei în slujba desăvârşirii spirituale. Memoriile sale
sunt documentul tulburător care dovedeşte că închisoarea l-ar fi zdrobit
pe acest om cult, de o sensibilitate excesivă, dacă nu ar fi existat credinţa
că tot ceea ce i se întâmplă este cu îngăduinţa Lui Dumnezeu spre
purificarea şi desăvârşirea sa. În scrierea sa memorialistică, va mărturisi
că arestarea sa a constituit un mijloc prin care Dumnezeu l-a întărit pe
calea duhovnicească într-un moment în care practica rugăciunii zilnice îşi
pierduse substanţa. Aşa cum mărturisesc cei care l-au cunoscut,
Alexandru Mironescu era un ortodox practicant de o adâncă evlavie, care
îşi făcea pravila şi postea ca un călugăr.
Repere biografice
Alexandru Mironescu s-a născut la 10 iulie 1903, la Tecuci, în
familia unui colonel. După ce a obţinut licenţa în fizică şi chimie la
Universitatea Bucureşti, a plecat la Paris cu o bursă. După trei ani se va
întoarce de la Sorbona cu un doctorat în Ştiinţe Fizice. În scurt timp va
obţine un al doilea titlu de doctor, în Filozofie, la Universitatea
Bucureşti. În 1929 devine asistent la Catedra de Chimie Organică a
Facultăţii de Ştiinţe de la Universitatea Bucureşti. Încă din 1945
frecventează Antimul, participând la refacerea mănăstirii grav afectate de
război şi de un cutremur, dar şi la întrunirile „Rugului Aprins“.
Apropierea de Sandu Tudor s-a produs cam prin 1930, prietenia lor
consolidându-se treptat, ca prin 1945 cei doi să devină „nedespărţiţi“,
după cum precizează André Scrima în Timpul Rugului Aprins.
În 1949 este înlăturat din Universitate pe motive politice,
devenind profesor de liceu. După ce Mişcarea „Rugul Aprins“ a fost
scoasă în afara legii în 1947, casa lui Alexandru Mironescu a devenit una
dintre principalele locaţii în care membrii grupului au continuat să se
întâlnească pentru citirea unor creaţii imposibil de publicat în acea vreme
şi discuţii cu caracter cultural.
Aflat în vizorul Securităţii de ceva vreme, în noaptea de 13 spre
14 iunie 1958, în urma unei percheziţii amănunţite, profesorul a fost
arestat împreună cu fiul său, Şerban, şi cu prietenul Sandu Tudor, care
tocmai venise de la schitul său de pe Rarău în Bucureşti, pentru câteva
zile. După cum mărturiseşte în Floarea de foc, descinderea poliţiei a avut
loc la ora 1 noaptea, percheziţia durând până dimineaţa. A fost ridicat
împreună cu toate manuscrisele sale. Printre acestea se afla şi un volum
manuscris cu poeziile religioase cele mai recente ale lui Vasile
Voiculescu, alt prieten al său. Aflând de la anchetatori că acel volum
urma să fie ars, i-a implorat să nu distrugă creaţiile unuia dintre cei mai
mari poeţi ai ţării şi s-a rugat fierbinte în celulă pentru salvarea lui. La
sfârşitul procesului a avut bucuria să-l zărească anexat propriului dosar,
în calitate de corp delict. Dosarul său de la A.C.N.S.A.S. conţine acuzaţia
de „uneltire contra ordinii sociale“, Alexandru Mironescu fiind
condamnat la douăzeci de ani de temniţă grea şi confiscarea întregii
averi. Umilinţele anchetei sunt atroce şi îl fac pe renumitul dascăl să
exclame: „O viaţă întreagă am învăţat pe alţii din prea plinul unei
sărbători intelectuale, iar acum mi se explică şi sunt admonestat şi
ultragiat ca un şcolar din clasele elementare, de către tineri sergenţi
majori care nu ştiu nici să vorbească. Într-adevăr, când se ridică sus
oamenii de nimic, cum zice psalmistul, nelegiuiţii mişună pretutindeni…,
iar când rânduielile sunt răsturnate, ce poate oare să facă dreptul?“
Din dosarul penal consemnăm ultimele cuvinte rostite de
Alexandru Mironescu, după aflarea sentinţei: „Nu am nimic de adăugat
în ceea ce mă priveşte. Nu cer nimic pentru mine. În schimb vă cer să
reconsideraţi prezenţa aici, ca învinuit, a doctorului Vasile Voiculescu.
Vă rog să vă gândiţi că sunteţi pe cale de a condamna pe unul dintre
marii poeţi şi oameni de cultură ai acestei ţări. Pentru el cer înţelegerea
dumneavoastră, cer să se ia în considerare vârsta lui şi să fie pronunţată
achitarea din partea tribunalului.”31 Poetul fusese condamnat şi el în lotul
„Alexandru Teodorescu“, numit, neoficial, al „Rugului Aprins“. După
câţiva ani Valeriu Anania, aflat şi el în închisoarea de la Aiud, îl
întâlneşte pe profesor: „intersectându-ne pentru numai câteva secunde,
într-o pauză de muncă brută, Alexandru Mironescu a izbutit să-mi
şoptească, cu ochii înecaţi de bucurie, că Vasile Voiculescu părăsise
puşcăria, graţiat printr-un decret special.”32
În noiembrie 1963 este eliberat, în urma unui decret de
amnistiere. Va mai scrie două romane, un eseu, un volum de memorii şi
altul de „poeme filocalice“, însă nu va mai publica nimic. Va muri de
cancer în data de 20 ianuarie 1973.
O operă în spiritul Evangheliei
A publicat două romane (Oamenii nimănui, apărut în 1935 şi
prefaţat de Panait Istrati, pe care îl cunoscuse la Paris şi Destrămare,
apărut în 1939) şi peste cinci sute de articole în presa vremii. Temele
abordate erau, marea majoritate, de natură ştiinţifică şi teologică.
Spiritul ştiinţific (1934), Limitele cunoaşterii ştiinţifice (1945),
Certitudine şi adevăr (1947), Kairós. Eseu despre teologia istoriei
(1996), Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins (1998) sunt tot
atâtea volume eseistice în care Alexandru Mironescu demonstrează
erudiţia unui enciclopedist şi trăirea cu scop soteriologic. Acestora li se
adaugă monografia Claude Bernard, dedicată medicului care a promovat
metoda ştiinţifică în cercetarea medicală. După eliberarea din închisoare
va mai scrie două romane (Ziduri între vii – scris în 1964 şi Serile
singurătăţii – terminat în 1966), volumul memorialistic Floarea de foc
(scris în 1964) şi Poemele filocalice, cuprinzând texte pe care le
considera cele mai importante din toată opera sa. Dintre toate acestea ne
vom opri doar asupra volumului memorialistic, pe care îl considerăm
esenţial în conturarea unei imagini asupra gândirii şi actului artistic ale
intelectualului Alexandru Mironescu.
31 Alexandru Mironescu, Centenarul naşterii 1903-2003, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 2003, p. 73.
32 Alexandru Mironescu, Poeme filocalice, Cuvânt înainte de ÎPS Bartolomeu Valeriu
Anania, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 1999, p. 7.
Volumul Floarea de foc a fost publicat în anul 2001, la Editura
Elion, după ce a stat 37 de ani în manuscris, fiind păstrat de fiica
autorului, stabilită în Elveţia. Scopul acestei scrieri este nu atât revelarea
experienţei carcerale, cât mai ales prezentarea soluţiei existenţiale
adoptate pentru supravieţuirea în infern. De altfel, rarele episoade în care
face referire la această experienţă sunt scurte şi devin simple pretexte
pentru reflecţii substanţiale. Poate că sufletul său este prea delicat pentru
a putea rememora în scris ororile carcerei. De altfel, chiar afirmă la un
moment dat: „Dar sunt lucruri care nu se pot explica în cuvinte obişnuite,
omeneşti. Ele se trăiesc şi atâta tot. Secrete personale de viaţă cu care
pleci, fără să le poţi împărtăşi, dincolo, pe tărâmurile vieţii celeilalte…“
De aceea discursul alunecă subit pe panta meditaţiei. De exemplu,
momentul duşului comun, devine preambulul unei viziuni despre
valorizarea corpului în temniţă şi închisoare: „Duşuri care nu
funcţionează, ferestre sparte, o grabă şi un adevărat haos. Atâtea trupuri
goale, bărbăteşti, marchează o prezenţă, o forţă, o acumulare de energie
explozivă. E ceva aspru de putere, în această nuditate, în aceşti muşchi
dezveliţi, mobili, în această mulţime de picioare, de mâini, de degete, de
ochi, de linii ca nişte tendoane care afirmă în spaţiu realităţi statuare,
bolnavi însufleţiţi. Aici nimic nu e mediocru sau vulgar, nimic nu e
dezgustător, nimic nu e de idilă sau de reverie. E o prezenţă de putere, o
afirmare a unei realităţi complexe, incontestabile. Aici nu e un tablou sau
un spectacol, e o natură a omului într-o esenţialitate a ei, manifestându-se
cu vigoare în toţi porii. (…)În viaţa de afară simţim, bărbăţia e în
suferinţă sau e o suferinţă sau e o funcţiune în declin, temă în anecdote
sau de disperări. Acolo s-a născut freudismul, ca un oracol al neputinţelor
şi inchietudinilor, ca un cititor în vise, în divagaţii şi obsesii descoperind,
sub nume noi, vechi magii şi alchimii. Aici îmi dau seama că fără
dragoste pentru natura noastră materială este cu neputinţă a organiza
existenţa noastră morală. În puşcărie şi în mănăstire înţeleg că bărbăţia e
sacră şi e o putere.“33
Pe de altă parte opţiunea pentru diminuarea elementului narativ
tocmai în nişte memorii îşi poate avea raţiunea în concepţia sa potrivit
căreia omul trăieşte fie, inferior, la un nivel psihologic, prins în
zbuciumul cotidian, fie la un nivel duhovnicesc, de realizare a sinelui în
calitate de Chip al Lui Dumnezeu. Soluţia supravieţuirii cu mintea
întreagă în infernul carceral o reprezintă rugăciunea: „Toată grija şi toată
rugăciunea către Dumnezeu e să păstrez nealterat chipul meu
dinăuntru.“34 Chiar în timpul anchetei se roagă în gând: „ Deseori, în
momentele grele şi încărcate de teribile primejdii în prezenţa lui, a
33 Mironescu, Floarea de foc, p. 247, 248.
34 Ibidem, p. 180.
anchetatorului, mă rog în sinea mea deşi vorbesc. (…) Uneori, tânărul
acesta îşi dă seama că se petrece ceva neobişnuit, că nu suntem pe
aceeaşi lungime de undă unul cu altul, că nişte demersuri ale lui pică în
gol, că s-a angajat pe un anumit drum şi într-un mod inexplicabil, a
nimerit în altă direcţie, dar astfel de situaţii rămân nelămurite. Ele se
citesc numai pe feţele noastre.”35
Plecarea la închisoare relevă trauma despărţirii de familie: „Şi aşa
am plecat, smulşi, ca nişte rădăcini însângerate, din mijlocul unor fiinţe
scumpe, de acolo de unde numai Dumnezeu are dreptul să ridice făpturile
Lui.”36 Fraza este relevantă pentru luciferismul Securităţii, care tinde să
ia locul lui Dumnezeu în conştiinţa oamenilor prin implacabilul cu care le
pecetluieşte destinele. Din primele momente ale detenţiei este traumatizat
de zgomotul zăvoarelor, care ajunge să devină o adevărată obsesie pe
parcursul ispăşirii unei pedepse care pare fără sfârşit, precum în infern:
„Zăvoare, zăvoare şi uşi trântite, zgomote de infern, care îmi vor trece ani
de zile prin inimă ca nişte cuţite. Şi nu poţi să strigi, nu poţi să te plângi,
nimeni nu-ţi poate da un pic de ajutor. Suntem mai rău decât nişte
naufragiaţi. O ştiu şi nu-mi fac nicio iluzie. Mă tulbură însă agresivitatea,
atmosfera de ură de o densitate, de o toxicitate pe care le resimt până în
măduva oaselor. Mila lipseşte aici cu desăvârşire. (…) Morminte care se
deschid şi care se închid în vacarmul zăvoarelor. Zăvoare şi şoapte, ceva
care îţi dă senzaţia de suspiciune şi de punere la cale a unor lucrări care
pot fi înspământătoare. Cuvinte, înadins proferate, de batjocură a celor
sfinte, foarte greu de suportat, dar noi suntem aici pentru a îndura acest
calvar!“37 Surprinderea atmosferei irespirabilă este extrem de plastică şi
autentică: „ai senzaţia că te mişti într-un iezer de puroi şi de marmeladă
de microbi, răscolite de prodigioase nebăgari de seamă, de inconştienţe,
uneori de iresponsabilităţi, chiar de curioase rele-voinţe. Oameni
amestecaţi şi puşi să fiarbă împreună într-o oală de cele mai mici
dimensiuni posibile.”38 Singura soluţie e „să-i iubeşti pe toţi ca Sfântul
Damian Leprosul“. Şi dacă miracolul iubirii se întâmplă, „în lumina
aceasta a dragostei, unul e ca un copil al tău, altul ca un frate iubit, un
altul ca un tată neajutorat. Nimic nu mai e greţos, respingător.”39 Şi ca
semn că liniştea interioară s-a instalat, „în substanţa fiinţei sale simţi o
pace, o răbdare, un echilibru, o putere.“40 Spaţiul torţionar capătă treptat
„virtuţile pustiului pentru anahoret“,„Aici nu e vântul care ca nişte limbi
35 Mironescu, Floarea de foc, p. 186.
36 Mironescu, Floarea de foc, p. 159.
37 Mironescu, Floarea de foc, p. 162.
38 Mironescu, Floarea de foc, p. 293.
39 Mironescu, Floarea de foc, p. 293.
40 Mironescu, Floarea de foc, p. 293.
de foc flambează toată ordinea naturală, dar e zăvorârea aceasta care
proclamă solemn deşertăciunea tuturor celor lumeşti.”41
„Lacrimile sunt aici ca seva care urcă în muguri, iar pe
dinlăuntrul tău totul se leagă şi totul parcă înfloreşte.“42
Un element care revine în majoritatea unor astfel de memoriale
ale durerii este rolul poeziei în păstrarea umanităţii celor torturaţi cu
bestialitate: „Toată lumea, aproape, ştia poezii – unii sute de poezii pe de
rost“. Pe marginea textelor aflate „la mare cinste“ se purtau discuţii
critice. Analizele amănunţit realizate au avut meritul de a-l conduce „întrun
laborator intim al creaţiei poetice, cum nu se întâmplă la o simplă
lectură, şi îţi dai seama pe viu, de tot travaliul poetului, de caratele
fiecărui cuvânt, ale fiecărei expresii, de instinctul, de simţul acela uimitor
de a alege forţa cea mai mare de expresie, cea mai bogată de înţelesuri, în
implicaţii cu rezonanţe nesfârşite.”43 Poeziile în închisoare erau
comunicate „prin pereţi, prin conductele de la calorifer, bătute la morse“.
Dar, de cele mai multe ori, din cauza metodelor empirice de comunicare
folosite, textul original se deforma, restaurarea unui vers sau a unui poem
fiind de-a dreptul o încântare pentru deţinuţii intelectuali. Un coleg de
carceră, înaintat în vârstă, recita psalmi în şoaptă, în timpul somnului.
Acest fapt devine semnul că omul ajunsese la desăvârşirea spirituală:
„Sufletul lui era mobilat cu psalmi, adică cu cea mai splendidă poezie şi
frumuseţe născută din raporturile de dragoste şi de suferinţe dintre om şi
Dumnezeu. (…) Un astfel de om care şi-a însuşit, care a absorbit toată
mireasma asta duhovnicească ridicată din inima celor care l-au iubit pe
Dumnezeu, cum noi ăştia iubim păcatul, nu mai are nevoie de nimic şi
poate trăi şi muri în linişte oriunde!“44
Finalul textului coincide cu eliberarea neaşteptată. Fragmentul
este scurt şi percutant, de o simplitate biblică: „Iar în ziua aceea, venind
spre casă, îmi ziceam în sinea mea, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate
câte am învăţat: «Şi mormintele s-au deschis, şi multe trupuri … s-au
sculat … ieşind din morminte…au venit în cetate şi s-au arătat multora
…»“45
Precum toate cărţile sale, şi aceasta se cere citită pe îndelete, cu
răgazul meditaţiei, pentru că musteşte de citate celebre, de afirmaţii
substanţiale, într-o risipă fecundă, de erudiţie. Parcurgând acest traseu
memorialistic, cititorul reface chipul spiritual al intelectualului
Alexandru Mironescu şi are şansa unei îmbogăţiri cu lecturi care au
format la noi, generaţia de aur, interbelică.
41 Mironescu, Floarea de foc, p. 299.
42 Mironescu, Floarea de foc, p. 299.
43 Mironescu, Floarea de foc, p. 320.
44 Mironescu, Floarea de foc, p. 434.
45 Mironescu, Floarea de foc, p. 467.
03/02/2012
Revista Conta