Vrem-nu vrem, obiectul de artă este şi un produs de marketing, atâta timp cât se supune procesului de vânzare-cumpărare. Pe de altă parte, nici nu ştim prea bine ce plătim: obiectul în sine sau propria noastră trăire, declanşată de intrarea în comunicare cu acel obiect? Acesta este, de fapt, marele paradox al artei: dăm banii pe un suport material pentru a beneficia de ceva ce nu ţine de materie. Acel ceva e numit, în mod convenţional, mesaj. Cât costă „mesajul” şi cum ajunge el la un anume preţ, iată o problema care nu mai ţine de metafizică, ci de bani.

Cea mai mare ironie în destinele marilor artişti este aceea că operele lor sunt evaluate şi vândute după moarte la preţuri ameţitoare, după ce ei, în timpul vieţii, au trăit în sărăcie, în mizerie şi, uneori, în oprobriul public. Unul dintre cele mai dramatice cazuri a fost cel al pictorului expresionist olandez Vincent Van Gogh, care nu a vândut în timpul vieţii decât un singur tablou (şi acela cumpărat de fratele său), iar astăzi picturile sale sunt evaluate la cote incredibile. „Portretul Doctorului Gachet”, de exemplu, a fost cumpărat de un magnat japonez, în 1990, cu suma de 82,5 milioane de dolari. Cazul Van Gogh n-a fost izolat decât prin aceea că artistul a fost el însusi un singuratic şi că s-a sinucis la 37 de ani (în 1890). Dar aceeaşi existenţă de mizerie au dus-o Henri Rosseau – „Vameşul” (1844-1910), Amedeo Modigliani (1884-1920), Edvard Munch (1863-1944), Paul Gaugain (1848-1903), Henri de Toulouse-Lautrec (1864-1901), Edgar Degas (1834-1917), Paul Cezanne (1839-1906), ca să-i menţionăm doar pe cei care nu au apucat să ajungă măcar la nivelul speranţei de recunoaştere socială. Iar astăzi preţurile uriaşe la care se comercializează lucrările lor au ajuns inabordabile pentru un colecţionar obişnuit.

Trecând peste orice considerente de ordin moral privind ascensiunea preţurilor în artă, avem expertiza istorică a unei perspective economice care a devenit astfel, o evidenţă: produsul artistic (în speţă creaţiile plastice) incorporează, conservă şi multiplică o investiţie la aproape orice nivel. Dinamica cifrelor de afaceri în comerţul cu obiecte de artă, atât în străinătate, cât şi în România ridică o întrebare cu răspunsul incorporat, mai ales în perioada de criză pe care o traversăm: de ce nu investim în artă, dacă ea îşi sporeşte valoarea mai rapid decât dobânzile la orice bancă? Răspunsul, cum spuneam, este incorporat: de proşti… Dar ignorarea domeniului poate duce pe de o parte, aşa cum s-a întâmplat, la drama marilor artişti, care sunt descoperiţi abia după moarte, iar pe de altă parte la ratarea unei oportunităţi uriaşe din partea unui colecţionar (investitor): aceea de a cumpăra un produs artistic la un preţ suportabil şi de a-l putea vinde peste câţiva ani la un preţ dublu sau înzecit. Ceea ce este şi o formă de protecţie a propriilor economii. Piaţa de artă încearcă, prin chiar mecanismul ei natural, să sincronizeze momentul de apariţie a unei opere sau a unui artist, cu timpul de percepţie a acestora. Ceea ce este un câştig pentru toată lumea.

Sursă: Alegearta.ro