Tot plîngîndu-mă de strîmbătatea mea şi a drumurilor şi a minţilor noastre:
cel mai important e ca tu să ţii drumul drept. Să ai în tine linii drepte.
Că, de, te mai abaţi, o mai strîmbi, nu poţi fi ca boul rectiliniu şi uniform.
Dar dacă ştii ce vrei, ţine-o aşa. Dacă ai piedici, trece-le, nu te poticni.
Şi cred că omul acela frumos avea dreptate.
Şi se mai întreba: de ce te plîngi, ai făcut lucruri drepte.
Şi aici cred că omul acela frumos avea dreptate.
Doar că trăim fiecare curbă, dement, fiecare strîmbătate te bagă în balamuc.
Că nu ne pierdem, că produsul finit pare drept e “vina” strîmbătăţilor.
Că nu am înebunit eu cred că e vina laşităţii.
Nu duc lucrurile decît pînă-ntr-un punct în care văd că voi fi înfrînt.
Şi nu mă bag.
Iar cînd sînt orbit, adică am curaj, rămîn strîmb.
17/03/2012
Pretexte