Terorismul nu a fost inventat de Al Qaeda, iar atacul asupra Americii din 11 septembrie 2001 nu a fost, desigur, primul atac terorist de amploare; dimpotrivă, terorismul este vechi de când lumea, ca şi orice altă formă de conflict, de altfel, culminând cu războiul.
Ceea ce face însă specială data de 11 septembrie 2001 este relevarea complexităţii fenomenelor cu care urmează să ne confruntăm în secolul al XXI-lea datorită globalizării şi dezvoltării fără precedent a tehnologiei. Într-adevăr, dacă globalizarea economică, apariţia noilor mijloace de comunicare sau răspândirea tehnologiilor sunt surse de progres pentru umanitate, ele poartă în sine şi germenii distrugerii şi a violenţei transnaţionale, iar statele sunt mai vulnerabile ca oricând la aceste provocări noi.
De fapt, acesta este un paradox major al universului internaţional din acest secol: faptul că statele nu mai sunt singurii actori de putere care structurează ordinea internaţională sau care generează stabilitate sau instabilitate în sistem. Au apărut noi forţe extrem de puternice, care se intersectează în această ordine, traversând graniţele oficiale şi georgrafia – ce influenţează, mai mult ca niciodată în istorie, pe care se fixează ordinea şi securitatea internaţională. Philip Bobbitt, unul dintre cei mai importanţi intelectuali contemporani, remarca în acest sens că:
„Aceleaşi forţe care împuternicesc individul şi care constrâng la crearea unui stat devotat maximizării oportunităţilor individuale dau putere forţelor teorii, făcând societăţile mai vulnerabile şi amenintând să distrugă consimţământul individului ca sursă esenţială a legitimităţii statului”.
Statele pot fi – şi multe chiar sunt – mai puternice datorită tehnologiei şi corelaţiei acesteia cu evoluţiile globalizării, cu cele economice sau militare, dar pot fi în acelaşi timp mai slabe, mai fragile, mai vulnerabile, din cauza exact a aceloraşi factori.
Accesul la tehnologie, la mijloacele de comunicare şi propagandă, la diferite alte resurse de putere, care a fost în mod tradiţional la îndemâna statului (în formula clasică a lui Weber statul deţinând monopulul legitim al violenţei), este acum la îndemâna a ceea ce generic s-a numit deja non-stat, concretizat în organizaţii nonguvernamentale, grupuri, organizaţii teroriste sau chiar în individ ca atare.
Consecinţele sunt dramatice din perspectiva vechilor paradigme şi concepte ale securităţii şi ale relaţiilor internaţionale, iar implicaţiile asupra viitorului securităţii sunt majore. Vorbind despre schimbări, Bobbitt, afirmă că:
„Dezvoltarea combinaţiei între reţeauna teroristă globală, armele de distrugere în masă şi creşterea vulnerabilităţii unui segment enorm de populaţie civilă necesită o transformare fundamentală a gândirii convenţionale asupra securităţii internaţionale”
Însă nu este vorba numai de terorism. Am văzut în aprecierea de mai sus că s-au menţionat în mod expres armele de distrugere în masă, iar coşmarul secolului al XXI-lea poate fi legat într-adevăr de această combinaţie letală între individ sau grupuri de indivizi şi arme de distrugere în masă: explozia unui sistem improvizat sau chiar original de acest gen, în mijlocul unei aglomerări urbane, ar genera haos, distrugeri şi fracturi de neimaginat în ordinea socială.
În octombrie 2008, planeta a fost cuprinsă, în cascadă, de febra crizei financiare globale care s-a extins rapid din America spre celelalte continente, atingând în cele din urmă nivelul structural al economiilor naţionale şi pe cel al economiei globale, cu potenţialul de a afecta şi fibra socială din multe state. Sunt unii care au avut îndrăzneala să compare ziua catastrofală, „ziua neagră” a burselor americane cu un „11 septembrie economic”, iar această comparaţie nu este repaudiabilă, nici conceptual şi nici practic. Între finanţe, economie şi terorism, ca ameninţări sau provocări la adresa statelor şi a societăţii în ansamblu, nu ar fi nicio legătură, bineînţeles, în afară de cea care duce la globalizare, la conectivităţile între state, grupuri şi corporaţii create, amplificate şi induse de forţele globalizării secolului al XXI-lea. Acest lucru s-a văzut în planul securităţii, iar acum se constată şi în dimensiunea economică. Dar se constată şi în cazul pandemiilor globale, în discuţiile tot mai aprinse asupra schimbărilor climatice şi încălzirii globale, în dimensiunea care va deveni tot mai acută a resurselor energetice, în privinţa poluării mediului, în chestiunea rezervelor alimentare şi, cine poate şti cu precizie, în ce altă problemă care ar putea deveni brusc de interes global.
Conectivitatea este un cuvânt-cheie pentru că, aşa cum sublinia Thomas Dixon în New York Times :
„Conectivitatea a făcut uneori ca sistemele noastre tehnologice, economice şi sociale să fie mai puţin rezistente… În timp ce conectivitatea mai mare permite companiilor profituri mai mari şi societăţii căi mai bune pentru a combina diverse idei aptitudini şi resurse, ea generează pericole. În mod evident, daunele dintr-o parte a sistemului – fie că e vorba de un scurtcircuit în tabloul electric, o nouă boală într-o ţară îndepărtată sau depreciată bruscă a unei monede importante – pot să se propage în cascadă mai departe şi mai repede la alte părţi ale sistemului”.
Autor: Paula Pasciuc
04/03/2012
Istorie