Propovăduire, promovare, propagandă…

Am primit, la unul dintre textele mele care abordează piaţa de artă, sub formă de comentariu, un reproş ironic, mascat în următoarea întrebare: “Oare pot strategiile de marketing să impuna receptorului un anumit mesaj (limitându-i acestuia posibilitatea de alegere) prin acea artă care <se vinde>?”.

Preferam, fie o întrebare tranşantă, cinstită, care chiar să fi dorit o lămurire, fie o înjurătură la fel de cinstită, cum că vulgarizez arta abordând-o ca pe un obiect supus procesului de vânzare-cumpărare. Numai că întrebarea aceasta cu auto-răspuns (inclus în paranteză), nu aşteaptă o altă lămurire decât cea apriorică, pe care “întrebătorul” îşi închipuie că o deţine.

 

Dar, dacă tot a fost formulată problema, înseamnă că ea există. Deci, hai să încercăm s-o lămurim…
Da, o strategie de marketing poate – nu neapărat să impună, dar să inducă receptorului un anumit mesaj. Şi, da, îi poate limita posibilitatea de alegere. Dar se poate spune şi că îl orientează, în cazul că nu e “orientat”, şi chiar că îi poate deschide mai multe perspective de opţiune. Toate acestea nu au însă neapărat legătură cu faptul că un obiect de artă se vinde sau nu.

 

O strategie de marketing e un caz particular al unei strategii de promovare, care poate fi, după caz, propovăduire sau propagandă. Însuşi Mântuitorul şi-a “marketizat” riguros doctrina, una dintre strategii, poate cea mai redutabilă, fiind pilda biblică. Pildele sale din Evanghelii sunt mai puternice şi mai penetrante decât epistolele lui Pavel sau Apocalipsa lui Ioan, dacă e să facem o evaluare a eficienţei. Pe de altă parte, cele trei capitole din Noul Testament vizează trei “target”-uri diferite, ceea ce a impus trei strategii diferite de propovăduire, efectul final fiind acoperirea totală. Eficienţa demersului a fost atât de nimicitoare pentru “piaţa religioasă” de la vremea aceea, încât a penetrat toate straturile sociale şi toate perioadele istorice de atunci încoace, generând structuri, suprastructuri şi infrastructuri specifice, care nu mai pot fi scoase nici din istorie, nici din actualitate.

 

Mi-am permis această abordare tehnică făcând respectuoasă abstracţie de caracterul metafizic şi axiologic al subiectului… Extrema propovăduirii (care se referă strict la domeniul religios) ar fi propaganda, care are ca referinţă ateismul politic (comunismul). Dar, în esenţă, cele două concepte definesc acelaşi lucru, ca şi promovarea sau marketingul, atâta doar că domeniile de aplicare sunt diferite. Iar marketingul aduce în plus latura comercială, economică.

 

Aşadar, orice pledoarie sau formă de persuasiune asupra unui domeniu, a unui fapt, fenomen, acţiune, creaţie sau idee, constituie o formă de promovare sau de marketing. Nu înţeleg de ce nu ar putea fi utilizată pe domeniul pieţei de artă şi, mai ales, nu înţeleg de ce ar trebui incriminată.

 

Faptul că arta “se vinde” nu e ceva ruşinos sau degradant. Valorizarea unei opere de artă se produce numai prin mecanismul pieţei, pentru că acesta îi asigură circulaţia reală, iar circulaţie înseamnă vizibilitate. Lipsa unei structuri de piaţă în România comunistă a dus la blocarea preţurilor şi la lipsa de cotă internaţională a unor artişti români despre care am învăţat că sunt foarte mari.

 

“Criticul” abordării mele financiare a mai scris, în finalul comentariului: “Poate că marii artişti ale căror opere n-au fost evaluate şi vândute decât după moarte sunt cei care nu-şi vând niciodată sufletul”… Este un enunţ fără acoperire. Van Gogh şi-ar fi dorit din SUFLET să poată să-şi vândă lucrările, dar n-a fost să fie. Cu excepţia unui singur tablou, cumpărat, şi acela, de fratele său, n-a vândut nimic. Orice artist îşi doreşte să-şi poată vinde arta, din cel puţin două motive: câştigul material şi bucuria confirmării. Pentru aceasta este nevoie de marketing.

 

Sursă: FINANŢIŞTII