Există ceva indecent şi vulgar în orice formă de satisfacţie pe care o afişează oamenii. Şi asta deoarece satisfacţia izvorăşte dintr-o saturare, dintr-o tocire şi o uzare atât de mare a simţurilor şi a minţii, încât cei satisfăcuţi, mental sau senzorial, sunt doar la un pas de…moarte, de plictiseala de moarte. Căci a fi satisfăcut înseamnă, în fond, a fi plictisit de moarte.
Un om satisfăcut e acela care vrând să-şi satisfacă totul, a pierdut totul, adică şi-a pierdut miezul, fiinţa, el doar existând, având o carcasă, dar nefiind.
Acest lucru mi s-a confirmat de multe ori, dar niciodată mai pregnant ca zilele trecute când, aflându-mă într-un restaurant bucureştean, am fost la un moment dat izbită de o masă amorfă de oameni satisfăcuţi care mâncau, beau şi vorbeau, fără să ştie că mănâncă, beau şi vorbesc, fără să ştie măcar că sunt acolo unde sunt şi fără să ştie că… sunt.
Pe măsură ce satisfacţia creştea…expresiile feţelor lor au început să se desprindă de chip în nişte grimase enorme, greu de suportat, urmate de cuvinte care desprinzându-se de glas, pluteau în neant, surd, iar apoi de gesturi care automat s-au desprins şi ele de centrii mişcării într-o adevărată dez-lănţuire. Şi pentru ca disperarea, pardon, satisfacţia să fie maximă şi apoteotică, copilaşii lor, ca nişte mici automate, au prins a face, ţipând, roate şi piruete în jurul părinţilor, pentru a le capta cumva, cumva atenţia…
Dar ei erau prea satisfăcuţi pentru a simţi, prea satisfăcuţi pentru a gândi, prea satisfăcuţi pentru a fi şi prea satisfăcuţi pentru a iubi. Căci cum ai putea iubi când eşti plin de satisfacţia propriei nimicnicii ?
12/03/2012
Focul viu