Bucurestii Vechi si Noi

Avram Iancu nu a murit nebun. Demontarea unei minciuni

09 aprilie 2012 George Damian Istorie

Conducătorul rezistenţei româneşti din Munţii Apuseni din anul 1849, Avram Iancu a suferit o pedeapsă mai cruntă decât moartea: încă din timpul vieţii sale s-a încercat acreditarea ideii că ar fi înnebunit. Relatările presei de la Viena şi Budapesta din secolul al XIX lea a lansat această idee, care printr-o ciudată empatie a fost preluată şi în România.

Avram Iancu pe cand era avocat

Teza nebuniei venită de la Budapesta

În 1872 presa austro-ungară anunţa moartea “crăişorului munţilor” într-un articol care a apărut preluat din ziar în ziar – “de la Wiener Fremdenblatt”, la “Hon”: “La începutul anului 1850 a devenit tulburat la minte şi de atunci rătăcea fiind dedat băuturii prin părţile muntoase ale Transilvaniei. Uneori avea momente lucide şi atunci vorbea despre trecutul său, dar curând i se întuneca capacitatea de gândire şi atunci când i se punea vre-o întrebare despre trecutul său obişnuia să zică: Aerul din case era stricat şi atunci am venit eu ca o furtună pentru a-l curăţi”. Alte relatări din presa austro-ungară susţineau că “Avram Iancu a fost silit să ducă o viaţă de mizerie, cerşind prin satele din munţi ca lăutar orb”. Această teză este parţial susţinută de faptul că după încheierea revoluţiei de la 1848 Avram Iancu n-a avut un domiciliu fix, ci a rătăcit din sat în sat prin munţii apuseni. Însă aici trebuie luat în considerare faptul că Avram Iancu a fost arestat în anul 1852 fără nici un motiv, legat şi bătut de un funcţionar austriac. Lipsa de încredere a lui Iancu în autorităţile habsburgice este cât se poate de explicabilă, iar furia lui faţă de austrieci în urma sacrificiilor făcute în numele împăratului de la Viena trebuie să fi crescut exponenţial. De asemenea Iancu nu putea uita soarta prefectului său Ioan Buteanu, luat prizonier de trupele maghiare ale maiorului Hatvani chiar în timpul unor tratative de pace, pentru a fi spânzurat fără să aibă parte de judecată. Astfel că fraze de genul “Desigur că fiind cuprins de schimbarea frecventă a localităţii, înclinaţie nu rară la bolnavii mintali, a vagabondat în regiunea muntoasă natală” (Eugen von Friedenfels) nu trebuie pur şi simplu luate ca atare – mai degrabă pare probabil că Iancu a încercat să nu le stea la îndemână unor austrieci cuprinşi de exces de zel.

Testamentul lui Iancu şi alte dovezi ale sănătăţii lui mintale

La 20 decembrie 1850 – anul în care ziariştii austro-ungari susţineau că ar fi înnebunit – Avram Iancu îşi scria cu propria mână testamentul: “Ultima mea voinţă. Unicul dor al vieţii mele fiind ca să-mi văd Naţiunea mea fericită, pentru care după puteri am şi lucrat până acuma, durere fără mult succes, ba togma acuma cu întristare văd că speranţele mele şi jertfa adusă să prefac în nimic. Nu sciu câte dile mai voi ave, un fel de presimţire îmi pare că mi-ar spune că viitorul este nesigur, voiesc dară şi hotărţt dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunei pentru ajutor la înfiinţarea unei academii de drepturi, tare credţnd că luptătorii cu arma legii vor pute scoate drepturile naţiunei mele. Câmpeni, 20 dec. 850″. Cu un scris de mână sigur, clar şi concis în exprimare, este puţin probabil că testamentul de mai sus a fost opera unui alienat mintal.

O altă scrisoare – de data aceasta din 1867, la 17 ani de la presupusa declanşare a unei afecţiuni mintale a lui Avram Iancu, vine să infirme în continuare teza nebuniei. În 1867 tovarăşul său de luptă Ilie Măcelariu îl chema pe Iancu la Sibiu, iar Iancu îi răspundea astfel: “Frate Ilie, Am primit scrisorile tale din 5 şi din 25 februarie şi dacă încă nu ţi-am răspuns nu crede că s-a întâmplat din altă cauză decât numai din simplul motiv că mi-am propus să nu mai corespondez cu nimeni. Sute de scrisori de la prieteni şi colegi de şcoală le-am pus la o parte, fără a fi răspuns acelora, care desigur numai cu bună intenţie au vrut să ştie dacă mai trăiesc sau nu, ceea ce desigur din partea mea este o indiscreţie, dar nu sunt eu de vină dacă din păcate am trăit experienţa tristă că în timpurile de acum omul nu mai ştie cui să se încreadă. Cum mă întrebi tu ce mai sper şi ce cred? Îţi răspund că timpul speranţelor mele a trecut şi că credinţa mea este aceea a şarpelui, care i s-a dat de la natură de a-şi apăra capul, dar nu crede că aceasta o spun fiindcă aş vrea să-mi apăr viaţa nenorocită; nu, pentru aceasta viaţa mi-am riscat-o de mai multe ori în 1848 şi 1849 pentru naţiunea mea iubită şi credinţa pentru împărat, ci înţeleg prin aceasta naţiunea mea iubită care geme sub atâtea greutăţi şi pentru care m-ar durea inima dacă prin dezvăluirea credinţei mele adevărate aş duce-o într-un pericol şi mai mare. Cu altă ocazie, mai multe, rămâi sănătos şi nu uita pe aceea mamă al cărei piept l-ai supt şi pe sincerul tău prieten, Iancu, m.p., advocat şi prefect, Vidra de Jos, 15 mai 1867″. Rândurile de mai sus dezvăluie faptul că Avram Iancu se gândea în continuare la o ridicare armată a românilor – însă se temea că va produce mai mult rău decât bine. De asemenea, Avram Incu se temea de o trădare chiar din rândurile prietenilor săi şi prefera să rămână un simplu anonim din munţi.

Avram Iancu a fost un om bogat

Alte relatări contemporane vin să contrazică teza sărăciei şi mizeriei lui Avram Iancu. Ilie Măcelariu povesteşte astfel episodul întâlnirii dintre Avram Iancu şi oficialii austrieci: “În anul 1852 când Iancu era la mine m-a rugat domnul guvernator personal şi prin Heidte de a îndupleca pe Iancu să primească un post la Viena cu 2.000 de florini sau în Sibiu cu 1.600 de florini. I s-a oferit şi o subvenţie lunară de 800-1.000 de florini. Toate le-a refuzat, având numai singura dorinţă de a fi lăsat acasă. La insistenţele repetate ale lui Heidte, Iancu i-a declarat în prezenţa mea: Guvernul să facă la Câmpeni o universitate românească şi în Vidra de Sus o baie cu aburi! Întrebat ce cheltuieli a avut el la Sibiu a răspuns: “niciuna”. Am fost nevoit a-l contrazice şi a afirmat că mie îmi este dator cu peste 100 de florini iar la restauratorul din Mediaş cu 200 florini, la care el a răspuns: tatăl său le va plăti desigur. Cu această ocazie Heidte i-a dat lui Iancu în mână 500 de florini care Iancu mi-a predat-o mie la poarta casei Sonnenstein (biroul lui Heidte) prin cuvintele “Primeşte-i şi plăteşte”. Proprietarul de atunci al restaurantului din Mediaş, Lobonţiu, a făcut revendicarea că Iancu a preluat de mai demult o datorie de 185 de florini pentru Bărnuţiu şi Boier ceea ce Iancu a recunoscut şi astfel i-am achitat lui Lobonţiu 400 florini”. Mai mult, Iancu a lăsat la moartea lui suma de 1.700 de florini – o sumă impresionantă pentru acea vrem când un bou costa 30 de florini.

Nebunie inexistentă

Alte relatări, culese în anii de după moartea lui Avram Iancu vin să ateste faptul că acesta era cât se poate de sănătos din punct de vedere mental.

O data, în Bodeşti, pe la 1867, Iancu a fost patru zile oaspetele unei nunţi ţărăneşti, la familia Sida din crângul Higieşti, care îşi aducea ginere în casă, pe feciorul popii Onu Indrieş din Dobrot. Cu toate că mirele era din al patrulea sat, şi Iancu a însoţit alaiul, întorcând vizita Ia socrii mari, cum e obiceiul. Un martor ocular, copil de vreo 12 ani pe atunci, mai spune că Iancu a petrecut frumos la nunta şi că nu-i adevărat că ar fi fost nebun: „S-o fost smintit el puţin de năcăjit că împăratu i-o făgăduit un colţ de ţară şi l-o minţit când s’o gătat bătaia. De aceea i-o trimis răspuns, că un bolând nu stă de vorba cu un mincinos. Şi-am auzit, că de altă oară când l-o chemat împăratu să se împace cu el, Iancu o pus şeaua p’o vacă şi aşa o vrut să meargă călări în calea împăratului, tot în batjocoră, dar nu l-or lăsat a lui.”

Iscusinţa la cântatul din fluier depăşea cu mult simplele calităţi de lăutar. O altă mărturie spune că prin anii 1868 Mircea Stănescu, îşi serba nunta cu d-şoara Talos din Hălmagiu. Natural, printre invitaţii de frunte era şi Iancu. Lumea ar fi voit să danseze Romana, dansul ieşit de curând la modă, dar orchestra nu cunoştea melodia. Dintre câţi încercară, singur lui Iancu îi reuşi să cânte melodia cea nouă după notele publicate de revista „Familia”.

Dascălul Alexandru Popescu din Hălmăgel îşi amintea astfel de Avram Iancu: “Într-o seară de toamnă, a putut fi prin anii 1865—66, picase iară Iancu Ia noi în sat. Când am văzut că ţine spre casa popii Grigorescu Grigorie, m-am luat şi eu într-acolo. Îndată ce-a sosit Iancu, popa a poruncit preotesei să aducă vinars, pită şi clisă. Şi ne-am omenit toată noaptea. Iancului nu-i plăcea să vorbească despre revoluţie. A spus numai atâta că: vaca lui cea neagră va făta peste 70 de ani”.

Preotul Ioan Hălmăgean îşi amintea că în anul 1859 Avram Iancu făcea vizite dese la gimnaziul de la Brad. Intra chiar prin clase, audiind lecţiile profesorilor. De asemenea era de faţă la examenele festive de sfârşit de an.

Iubit de toţi moţii

Istoricul Eugen Friedenfels relatează următorul episod povestit de Ilie Măcelariu: “Pe la 1860, prietenul sau din Sibiu, Măcelariu, l-a cercetat pe Iancu în Abrud. Venise cu încă un prieten, ca să se intereseze de starea Iui şi să-l convingă să participe la o întrunire a vechilor luptători naţionalişti, care avea să se ţină Ia Alba-Iulia. Mai socoteau dânşii că-I vor putea scoate din acest mediu şi să-l readucă printre prietenii de odinioară. Măcelariu, care fusese şi comisar guvernial, putea face prin aceasta şi o faptă plăcută guvernanţilor, cari nu conteneau să socotească primejdioasă prezenţa lui Iancu în popor. Iancu, pe care Măcelariu spune că l-a găsit mai puţin tulburat decât crezuse, s-a gândit un timp, apoi s-a împotrivit. Îşi reamintea poate umilirea suferită acolo. În sfârşit, după multă insistenţă, a consimţit să meargă până la Alba Iulia. „Dar numai la Alba Iulia, şi nu mai departe!”-fu răspunsul repetat şi hotărât al lui Iancu. Când sosi ceasul plecării, cât ai bate din pălmi, năvăliră moţii din toate părţile, vociferând şi blestemând, împotrivindu-se îndepartarii lui Iancu. Apoi se strânseră roată în jurul lui, implorându-l: Tu să rămâi la noi şi să ţii cu noi, nimeni să nu te ducă de aici!”

 

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign