Noul Centru Civic al Bucureştiului, cu bulevardele lui maiestuoase, a fost ridicat în anii ’80 din iniţiativa preşedintelui de atunci al ţării, Nicolae Ceauşescu. Proiectul a început să prindă viaţă imediat după cutremurul din 4 martie 1977, când „tovarăşul” i-a convocat la o întrunire pe cei mai buni arhitecţi ai momentului, trasându-le această directivă.
După consultări interdiscipilinare, geologii au indicat dealul Arsenalului ca fiind zona cu cea mai mare stabilitate a solului de pe întreg cuprinsul Capitalei. Faptul acesta a atras după sine condamnarea la moarte a cartierului Uranus, aflat pe dealul respectiv.
În 1980 au început demolările, prima afectată fiind strada Lăzureanu, pe locul căreia a fost trasată noua Cale 13 Septembrie, mai lată şi având un scuar pe mijloc. În total a dispărut o suprafaţă construită de 154 de hectare numai în acest perimetru, câteva mii de clădiri găsindu-şi sfârşitul atunci.
Noua Cale 13 Septembrie (foto Dan Vartanian)
Strada Uranus, axul central al fostului cartier, a fost distrusă în proporţie de 90%, un segment al ei aflându-se acum sub Casa Republicii (în prezent Palatul Parlamentului). Din nefericire, demolările s-au extins spre sud, către Calea Rahovei, în vederea construirii unui alt edificiu monumental, respectiv Casa Ştiinţei şi Tehnicii. De asemenea, s-au extins şi spre nord, având ca rezultat dispariţia cartierului Izvor.
O serie de clădiri militare, aflate în apropierea fostei Pieţe Puişor, au căzut la rândul lor victimă acelei barbarii. Printre acestea se numărau Teatrul Armatei, cazarma regimentului de gardă „Mihai Viteazul”, Tipografia Armatei şi a Buletinului Oficial, precum şi Muzeul Militar Central. Toate acestea, împreună cu stadionul Republicii, au dispărut pentru a se crea un perimetru de siguranţă în jurul Casei Republicii, din teama lui Ceauşescu de un eventual atentat.
Un alt obiectiv important, demolat în 1985, era fosta mânăstire Mihai Vodă, sediul Arhivelor Statului, aflată în apropierea Podului Izvor. Din întregul ansamblu au putut fi salvate doar biserica, ridicată în timpul lui Mihai Viteazul, împreună cu clopotniţa, care au fost translatate aproape 300 de metri şi aşezate în final pe strada Sapienţei.
Arhivele Statului (Mânăstirea Mihai Vodă)
Cea mai mare pierdere suferită pe plan cultural a fost, totuşi, demolarea Spitalului Brâncovenesc, vechi de aproape 150 de ani, aflat în imediata apropiere a Pieţei Unirii, la rândul ei mutilată şi rămasă fără istorie. Pe locul spitalului se află acum un front de blocuri, precum şi marele bulevard al Unirii (numit iniţial Victoria Socialismului).
Spitalul Brâncovenesc
Nu putem trece cu vederea nici dispariţia clădirii Operetei, aflată în Piaţa Naţiunile Unite, care a fost sacrificată în 1987 pentru trasarea unui alt bulevard din Centrul Civic. Pe locul ei se ridică acum un bloc turn cu 14 etaje. În apropiere, biserica Sf. Spiridon Vechi a fost mai întâi distrusă, apoi reconstruită la câţiva ani după revoluţie.
Clădirea Operetei din Piaţa Naţiunile Unite
Pe Splaiul Independenţei, dincolo de Operetă, au dispărut toate clădirile de pe malul drept al Dâmboviţei, printre care se numărau: azilul de noapte, fostul sediu al Consiliului Popular al raionului „Nicolae Bălcescu”, spitalul şi policlinica pentru sportivi, farmacia nr. 51, blocul cu 8 etaje de pe str. Izvor nr. 2, Facultatea de Chimie. Podurile Mihai Vodă şi Haşdeu au fost desfiinţate, pentru a îngreuna accesul spre centrul civic (ultimul fiind refăcut după revoluţie), iar o parte din dealul Uranus a fost nivelat cu ajutorul geniştilor, pământul rezultat fiind folosit pentru a acoperi stadionul Republicii (al doilea ca mărime al Capitalei).
Voi menţiona şi bisericile care au căzut în acei ani în faţa lamelor buldozerelor: Izvorul Tămăduirii, Spirea Veche şi Alba-Postăvari (aflată pe locul actualei Pieţe a Constituţiei), toate demolate în 1984 pe raza cartierului Uranus. Prin translatări au fost salvate Schitul Maicilor, biserica Sf. Ilie – Rahova şi Palatul Sfântului Sinod de pe strada Antim, în greutate de 9000 de tone.
Palatul Sfântului Sinod de pe strada Antim
În 1985, Ceauşescu a decis că bulevardul nou construit, de la Casa Republicii până la Piaţa Unirii, este prea scurt, şi a cerut prelungirea lui spre est cu încă 2 kilometri, până la Piaţa Alba Iulia (printre cele mai mari din Bucureşti, având un diametru de 165 de metri). Cu această ocazie au fost „rase” încă 3 cartiere, respectiv Văcăreşti (66 hectare), Dudeşti (110 ha) şi Theodor Speranţia (50 ha).
(va urma)
03/05/2012 at 14:41
Demolarile “spre sud” fata de strada Lazureanu/Zebrului par sa fi inceput tot prin 1980 (este o fotografie cu strada Minotaurului in curs de demolare, in cartea “Cronica Bucurestilor” de Gh. Parusi). Strada Arionoaia inca exista insa in 1981, cand s-a turnat filmul “Angela merge mai departe”, o incercare artistic-sentimentala de a salva cartierul patriarhal. Cheia este secventa in care Angela (Dorina Lazar) isi viziteaza mama, posesoare a unei locuinte simple, cu o curte incantatoare (pare-se situata pe Arionoaia nr. 88). Soarta unor oameni in varsta, foarte asemanatori cu propriii parinti, nu a fost insa in masura sa-l impresioneze pe Nicolae Ceausescu.
Cat priveste spitalul Brancovenesc, nu era initial cuprins in planul de demolare. O legenda urbana spune ca schimbarea axului Bd. Victoria Socialismului cu 3 grade (pentru salvarea casei unui activist sus-pus) a dus la demolarea spitalului si casei arh. Cezar Lazarescu, care la scurt timp a facut un infarct.
Distrugerea nu numai a unei zone linistite, cu multe case valoroase – dar si a mii de destine omenesti – iata pretul platit pentru largirea Caii 13 Septembrie si “taierea” Bd. Unirii si Bd. Libertatii. Ca alte efecte pozitive ale delirului ceausist nu sunt. Concluzia mea personala este ca “micul Paris” a pierit definitiv atunci, sub lamele buldozerelor ceausiste. Multe case valoroase au fost parasite de proprietarii de drept, care se asteptau la o demolare iminenta – si ocupate de indivizi fara capatai. Iar comparatia intre Ceausescu (caci el a fost adevaratul strateg al distrugerii) si Hausmann mi se pare cel putin deplasata.
03/05/2012 at 20:36
Dupa verificari minutioase, am stabilit faptul ca acea casa, despre care se vorbeste in film si in care s-a intrat, nu avea nr. 88 ci se afla la nr. 52, strada Arionoaia avand doar 62 de numere pe partea dreapta. Este un truc ieftin folosit in filme, bazat pe buna credinta a spectatorului.
In ce priveste Micul Paris, daca e sa fim corecti, nu putem spune totusi ca a fost distrus atunci, exista inca multe zone reprezentative care au scapat neatinse, cum ar fi Centrul Istoric, pe care Ceausescu insusi a tinut neaparat sa-l menajeze si dorea sa-l reabiliteze. Dupa mine, Carol al II-ea a distrus mai multe edificii de valoare de pe Calea Victoriei si din Piata Unirii, in comparatie cu ce a stricat nea Nicu.
04/05/2012 at 23:14
Mdah…merci de explicatii. Am comis o inexactitate, pozele din cartea dlui Parusi sunt datate ianuarie 1984. Dar o buna parte din Lazureanu sigur a “cazut” prin 1980-81, in Ghidul strazilor editie 1982 apare doar un ciot din vechea strada. Si apropo de numere schimbate in filme, in “Vacanta cea mare” (1988), Marcel Iures gaseste o adresa pe strada Avrig nr. 26, care NU exista (de la 24 se sare direct la 28). Cumva stii unde s-au filmat secventele cu strazile pietonale in panta unde locuia maistrul I.T.B. interpretat de Mihai Mereuta din “Ora zero” (1979)?
06/05/2012 at 10:53
mai exista un film in care apare zona arhivelor statului (Mihai Voda),’editie speciala’ (1978) al lui Mircea Danieliuc
06/05/2012 at 21:27
Din pacate, n-am reusit sa gasesc filmul acesta, daca ma poti ajuta in vreun fel voi incerca sa identific acele zone.
29/10/2012 at 22:29
@ G. Graur [Aventurierul]
Filmul se poate vedea aici ( in doua bucati ) :
http://www.trilulilu.ro/video-film/editie-speciala-1-2-1978-1-mircea-danieluc
Inca din primele minute ( 5-6 ) apar niste imagini care par a fi filmate in zona strazilor de care vorbesc Bogdan si Remus.