Există oameni care fac răul şi oameni care tolerează răul, îl acceptă sau îl susţin. Despre care dintre aceste două categorii am putea spune că face un mai mare deserviciu omenirii? E binevenită în acest sens remarca lui Einstein care, fără intenţia de a minimaliza rolul răufăcătorilor, afirma că „lumea e mult mai ameninţată de cei care tolerează sau susţin răul” decât de cei care-l comit, afirmaţie care, nu-i aşa, ar trebui să ne pună puţin pe gânduri… Şi asta nu pentru că Einstein e Einstein, adică o autoritate, ci pentru că însăşi istoria omenirii, mai trecută sau mai recentă, ne arată că aşa stau lucrurile.
Cei care nu sunt autorii direcţi ai răului ar putea să se simtă lezaţi, ofensaţi, ar putea să vocifereze, să protesteze sau să nege acest lucru până în punctul în care terminând de dat toată zgura la o parte, ar putea întrezări adevărul că răul, pentru a fi complet, pentru a fi nu doar cauză, ci şi efect, are nevoie de un complice, fie în sensul toleranţei, fie al susţinerii, fie al acceptării sau primirii lui, toate acestea având la bază, desigur, varii motive – frica, laşitatea, pasivitatea, siguranţa şi securitatea personale, comoditatea, confortul, egoismul, indiferenţa. Astfel, dacă comiterea unui rău e primul mare pas, ce ţine de cauza răului, atunci acceptarea sau toleranţa răului e al doilea mare pas, ce ţine de efectul răului, în sensul primirii lui. Căci a da cuiva un rău e foarte rău, însă a primi răul cuiva e un rău şi mai mare.
Lumea e, aşadar, mult mai ameninţată de cei care tolerează răul decât de cei care-l comit, deoarece a nu demasca răul, a nu-l sancţiona sau pedepsi ferm, adică a nu-l întoarce din drum spre cauza, spre sursa care l-a generat, duce la efecte nocive şi la proliferarea lor pe o scară mult mai mare, ştiut fiind că cei ce tolerează răul sunt superiori numeric celor care-l comit.
E imperios necesar, prin urmare, să nu stăm cu mâinile în buzunare şi să acceptăm, să susţinem, să tolerăm sau să privim răul care se întâmplă chiar în faţa noastră.
07/05/2012 at 20:07
Subiectul este interesant şi aş avea câte ceva de adăugat. Sunt de acord că tolerarea răului permite acestuia să se răspândească şi să-şi amplifice efectele în timp. De asemenea, admit că numărul persoanelor care fac rău e mult mai mic decât cei care îl acceptă.
Problema care scapă analizei la prima vedere e aceea că cei care comit fapte antisociale, deşi puţin numeroşi, sunt mult mai puternici în raport cu ceilalţi. Uneori sunt chiar şi mai inteligenţi. Cum s-a ajuns în această situaţie?
Sper că veţi fi de acord cu mine că, într-o societate, răul nu se poate propaga decât cu sprijinul autorităţilor. Dacă oamenii legii sunt corupţi, infractorii au făcut deja o breşă în sistemul de securitate socială. Mai departe, corupţia se extinde către nivelul politic, moment în care situaţia devine cu adevărat gravă, nemaiexistând şanse reale de redresare pe termen scurt.
Cum e posibil să se întâmple aşa ceva? Nu ştiu dacă sunteţi de acord cu mine, dar eu cred că politicienii reprezintă în mod real voinţa poporului. Au fost aleşi prin vot democratic, unii de mai multe ori la rând. Iar în acest caz, problema se mută la nivelul celor care i-au votat. Să ai în mână instrumentul cu care poţi schimba situaţia şi să nu-l foloseşti – iată o dovadă de lipsă de inteligenţă. Sau poate de masochism.
Aşa că problema se reduce în final la faptul că oamenii îşi aleg conducători după chipul şi asemănarea lor. Poate părea jignitor şi chiar şocant, dar dacă veţi analiza cu luciditate, poate îmi veţi da dreptate. Acum, e nevoie de o precizare – decizia aparţine majorităţii cetăţenilor, grupului care are ponderea cea mai mare. Există şi oameni corecţi, care ar merita o soartă mai bună, însă aceştia se află, din păcate, în minoritate.
08/05/2012 at 16:59
Sunt recunoscatoare precizarilor dumneavoastra, argumentate cu mult bun simt, doar ca nu as concentra raul la o clasa politica, puterea, aleasa de majoritate dupa chipul si asemanarea sa, situatie care genereaza un fel de cerc vicios, in care un rau e justificat prin celalat rau si invers. A privi astfel lucrurile poate fi tot o forma subtila de tolerare a raului.
Pentru a sparge cercul vicios al raului, acesta nu trebuie justificat prin altceva, ci trebuie doar intors spre propria sa sursa…analog oglinzii care intoarce imaginea spre sursa care a generat-o.
08/05/2012 at 19:51
Imi place foarte mult analiza doamnei. Raul nu se poate fixa decat pe un teren propice, lipsit de imunitate.
08/05/2012 at 20:51
Dacă doriţi, putem extinde analiza de mai sus. Se pare că existenţa acestui cerc vicios al răului îi tulbură şi îi deranjează pe unii, motiv pentru care a apărut o reacţie de negare. Un fenomen de acest gen, care se autoîntreţine, nu poate fi stopat decât din exterior.
Prima variantă ar fi ca un alt stat să ne impună anumite măsuri economico-sociale eficiente, care să scoată ţara din criză. A început deja să se întâmple, odată cu aderarea la Uniunea Europeană, dar procesul decurge lent.
A doua variantă este aceea în care minoritatea de oameni oneşti despre care am vorbit, să reuşească să-i convertească pe majoritarii care opun rezistenţă la schimbare. Exemplul personal de corectitudine are un efect important pe termen lung. Şi aici este nevoie de timp.
După unele aprecieri (nu ştiu sigur cât sunt de fundamentate ştiinţific), pentru a determina o schimbare în bine a unei populaţii, este nevoie de efortul unui număr egal cu rădăcina pătrată din totalul persoanelor acelei populaţii. Pentru România ar fi necesari 4.500 de oameni integri şi cu iniţiativă care să se lupte pentru schimbare, iar pentru întreaga planetă de 80.000. Oricât ar părea de ciudat, se pare că cifrele nu au fost încă atinse.