Bucurestii Vechi si Noi

Despre centru şi margine, foarte pe scurt

13 mai 2012 Revista Conta Revista Conta

un eseu de Adrian G. Romila

După o modernitate care a păstrat poziţia „clasică” a

centrului iradiant, post-modernitatea a modificat raporturile dintre cultura

de centru şi cea de margine în favoarea ultimei. Nici capitala, nici marile

voci critice, nici depozitarea istorică într-un canon nu mai dau valoarea

unui nume sau a unui text. Un fel de obsesie democratică a „omului

recent” a făcut ca prestigiul centrului să fie sancţionat, cel puţin teoretic,

pentru a face loc egal pe eşichierul public tuturor spaţiilor productive

cultural. Nu intrăm aici în discuţii mai adînci despre epistemologia postmodernă,

care e profund relativizantă, demitizatoare, antimetafizică şi

antitradiţionalistă, adică total împotriva oricărui centru de putere.

Corect politic sau nu, acest fapt e deosebit de benefic pentru

satul global interconectat care e acum lumea obiectelor simbolice. Pe de

o parte, punctele marginale s-au erijat în „centre” ale aceleiaşi culturi

(sau ale aceleiaşi specii creatoare) şi s-a deschis larg drumul comunicării

între ele, indiferent de distanţe. Autori de toate felurile şi din toate

locurile se înscriu cu succes în istoria culturală a spaţiului pe care îl

ocupă, o istorie care devine „centrală”, de maximă importanţă, adică,

imediat ce valoarea punctelor dispersate a fost cunoscut şi confirmată.

Proza românească de azi, de pildă, se sprijină tot atît de bine şi pe nume

clasice „de centru” precum Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu şi

Nicolae Breban, ca şi pe „marginali” ca Petru Cimpoeşu, Florina Ilis şi

Dan Lungu, deveniţi, între timp, „centrali” (numele sunt alese pe criteriul

spaţiului geografic). Critica „grea” se face şi din Iaşi (Antonio Patraş,

Bogdan Creţu), şi din Bucureşti (Paul Cernat, Daniel Cristea-Enache), şi

din Sibiu (Andrei Terian). La fel s-a întîmplat şi cu alte domenii ale

culturii scrise, inclusiv în raporturile dintre arealuri şi discursuri. Andrei

Makine, Isabel Allende şi Haruki Murakami sunt autori importanţi ai

literaturii universale, de-acum, la fel cum Michel Henry, Vladimir

Tismăneanu şi Jaroslav Pelikan sunt autori ai filosofiei de pretutindeni.

Desigur, promovarea de către edituri mari, receptarea critică diversă,

volumul contribuţiei şi obsesia legitimării externe a literaturii (a culturii,

în genere) naţionale au contribuit din plin la dispersarea valorică a

„centrului”. Publicul contemporan s-a transformat şi el într-unul

cosmopolit, care caută valoarea (chiar exotismul) în locul unor nume

consacrate deja de istoria în sens tare. Ori, dacă e să caute numele

consacrate, o face cu cele consacrate de o bună promovare, prilejuită de

tîrguri de carte, de mass-media sau de varii pasiuni intelectuale.

Pe de altă parte, se iveşte riscul proliferării mediocrităţii bine

promovate, care devine „centrală” numai fiindcă beneficiază de excelente

mecanisme de răspîndire. Moda unor Paulo Coelho sau Dan Brown e

rezultatul perfect al capitalismului cultural, funcţionabil mai ales într-un

Occident care s-a descentralizat de mult şi care a pierdut, prin asta, ideea

de valoare, alta decît cea care „se vede”. Pentru decenţa autenticului,

trebuie păstrată ideea creştină a adevărului ascuns, a revelaţiei oricînd

posibile, în defavoarea statuilor vizibile, admirate de masă. Îmi vine

acum în minte valul de tineri prozatori de la Polirom, pe care s-a mizat

aproape gratuit, la început, dar care a dat, ulterior, o excelentă generaţie

de scriitori. Sau, la celălalt capăt, poate fi evocat cazul lui Mihail

Sebastian, destul de şters la începutul anilor ’90, ca intelectual al

generaţiei sale, dar recuperat în forţă apoi, după descoperirea tîrzie a

jurnalului său. Oricît de greu i-ar veni într-o eră a modelor şi a cotei de

piaţă, politica promovării trebuie să caute, în permanenţă, să fie curioasă

şi circumspectă, deschisă şi sensibilă la nunaţe. „Centrul” să rămînă ca

reper, iar „marginea” impulsionată să iasă din tăcere. O promovare cu

mai multe „centre” are, oricum, mai multe şanse de a marca borne

valorice pe o hartă culturală întinsă.

Atunci cînd se vorbeşte de dimensiunea universală a unui

autor, riscul mediocrităţii se perpetuează, în sensul în care o validare

naţională greşită, dar cu bună reclamă, e tradusă în alte limbi. Ea trece,

astfel, ca valoare „centrală” în alte culturi, mai puţin informate despre

sursă şi mai puţin dispuse să critice, mai ales dacă „se vinde” şi „se

vede”. De aici necesitatea unei promovări în care un manageriat editorial

profesionist, combinat cu diversificarea vocilor critice şi cu un public de

bun gust (oricît de restrîns) să ducă la polarizarea echilibrată a

„centrelor” de valoare.

Ieşită nu demult de sub imperiul dominaţiei „centrului”,

cultura română a învăţat greu lecţia raporturilor fireşti dintre „centru” şi

„margine”. Programele de traduceri, prezenţele la tîrgurile internaţionale

de carte, sprijinirea debuturilor, lecturile publice şi explozia ramificată a

presei de întîmpinare au, în continuare, rolul decisiv în consolidarea

acestor raporturi. Într-o post-modernitate firească, de-acum, cultura

autohtonă s-a înscris pe drumul cel bun.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign