Bucurestii Vechi si Noi

JURNALUL UNEI ASCEZE

27 mai 2012 Revista Conta Revista Conta

Gheorghe Simon

(fragmente)

Deschid sfinta carte a înţelepciunii, cu sfială şi uimire, minundumă

de ardoarea şi pregnanţa Verbului, umbrit şi sfîrtecat, sufocat sau

pervertit, în iureşul desfigurării, pînă la cea din urmă prezenţă, abia

întrezărită, într-o figurare agonică, avidă de prea mult sine.

Aşa cum, în clasa întîi, primară, la Mănăstire, înfiorat, îmi era

frica să deschid Abecedarul, ca, nu cumva, figurile străine, deşi aveau

nume, să nu mă cuprindă şi pe mine, să-mi fi pierdut sufletul, între

literele frumos arcuite şi prea încîrligate, agăţate pe un portativ imaginar

şi aliniate, ritmic şi solemn, precum făptura lăstunilor, pe firele de

telegraf, înspre toamnă, înainte de a părăsi aşezarea.

Eram şi nu eram. Uitasem că trăiesc. Şi nici viaţa nu mi-se-arăta a

fi o taină pe care să o desluşesc. Mai mult încîntare, copilăria, abia mai

tîrziu, mi-a fost dat să o contemplu, prin transfigurare.

*

Acum, aici, prezent, e doar cititorul absent, bănuit şi presupus, mai

presus de aura Creatorului, interzis citirii în abis. Calea de acces spre

miezul înţelegerii

nu poate fi decît una a peripeţiilor, mai întîi, umilitoare. Abia iniţiat în

arta fugii de sine, ajungi, mai apoi, să te întîlneşti cu acel copleşitor

virtual întemeietor, fără să-ţi fi imaginat vreodată că ai putea fi, prin

răsfrîngere, chiar tu, acum , şi nicidecum vreo figură rătăcitoare, prin

hăţişurile hipertextuale ale configurării.

Scrii, înscriindu-te, lăsîndu-te furat de ispita unei predestinări, a

unei înălţări, tînjind spre o întruchipare a sensului, cînd, de fapt, eşti

victima unei slăbiciuni, a unei neputinţe, aceea de a te încrede prea mult

în cuvintele fragile ale înfiripării, peregrin pe marginea unui abis al

înfricoşării, de a nu privi prea des în sinea devastată, copleşită de uimiri

speculare.

*

Surprins, fericit, înmărmurit de-a binelea, de fiecare dată, cînd mi

se confirmă, fără să fi bănuit, coincidenţa instantanee a mai multor

închipuiri, care însufleţesc imaginaţia cititorului imprudent, prin dislocări

deloc întîmplătoare, provocînd uimiri princiare, prin înminunarea

aproape stranie, în faţa intersectării duhului imprevizibil cu aşteptarea

noastră ratată.

Din Calendarul incendiat, salvat de la perpelirea spiritului, de prea

fericitul Mihail Avramescu, în straniul joc al vieţii şi al morţii, prinde

contur făptura geamănă a copilăriei sferice, eterne, prin « copilul rotund »

şi « copilul triunghiular » : Viaţa este verde, exclamă(« gîndi ») cel dintîi.

În timp ce, saturat de clipe în restrişte, iau de pe raft, la întîmplare, unul

din caietele copilăriei mele, şi aproape de tînguirea rememorării, îmi e

dat să deschid,( unde credeţi ?) chiar la această constatare a lui

Goethe : Amice, teoria-i cenuşie, dar pomul vieţii este veşnic verde.

Ramura (lamura) verde va înmuguri şi în duhul Sfîntului de la

Iasnaia Poliana şi va lăstări şi în Creanga de aur sadoveniană, bizantină.

*

În mintea mea, coincidentia oppositorum e răsturnată în chiar

oglindirea instantanee, fiind o coincidentia positorum, întrucît nu-mi pot

reprima, oricît aş încerca, strania contopire şi minunata suprapunere a

două imagini, care, din prea fireasca lor înfiripare, fac din cititorul

privilegiat un mărturisitor vinovat. În comentariile pe marginea unui

roman se remarcă un citat incitant: « O femeie din Est e pe cale să nască

un prunc însemnat. » (Gabriel Chifu, Relatare despre moartea mea)

Imediat, pe ecranul memorialului de lectură subversivă, mi-a

apărut profeţia sumbră, dintr-un Veac de singurătate, a copilului

antropofag, Aureliano, care «va cîştiga treizeci şi două de războaie »,

deoarece « avea tot ce-i trebuia pentru a relua această spiţă de la început

şi a purifica de viciile vătămătoare ca şi de vocaţia solitară, deoarece era

singurul într-un veac care fusese zămislit din dragoste. »

Dar, stupoare ! Copilul, ultimul din spiţă, avea să pună capăt unei

destrămări temporale, unei deşănţări ancestrale : « Abia după ce-l

întoarseră pe burtă îşi dădură seama că avea ceva mai mult decît ceilalţi

oameni, şi se aplecară pentru a-l examina. Era o coadă de porc. »

Dintr-un film documentar aflu, întîmplător, că fiecare făt uman are,

la început, un terminal care imită o coadă de animal. După un timp,

această coadă cade, se resoarbe, de la sine.

*

Cum să mă eliberez de trecutul atît de întortocheat din sufletul

meu ? E cu putinţă să împovărez pe altcineva cu suferinţa mea ? Ceea ce

îmi e dat să trăiesc poate fi numit viaţa mea ? Întrebări simple, dar

întunecate, poate şi din pricini străine, la îndemînă, atunci cînd vrei să te

scuturi de nevoinţă.

Prea multe învăţături, pentru un biet suflet. Oriunde îmi arunc

privirea sau îmi aplec urechea, invariabil şi indubitabil, mă copleşesc

învăţăturile de minte ale Cuviosului Paisie de la Sihla : Să nu dai tot ce

ai ! Să nu crezi tot ce auzi ! Să nu spui tot ce vezi ! Deşi paradoxale,

pentru un duhovnic, învăţăturile Sf. Paisie păreau să te îndepărteze, în loc

de convertire, aşa cum i s-a întîmplat dlui Horia-Roman Patapievici, cînd

a îngenunchiat la Sihla, părăsind-o, după ce Părintele i-a prefigurat

parabola Raiului.

Oricît ne-am strădui, nu putem trăi după tipic, mai aţipim din cînd

în cînd, ne mai ispiteşte cite un gînd. Viaţa are meandrele ei ascunse,

cuceritoare, altfel ni s-ar părea imposibilă. Neprevăzutul e oaza firească

şi cucernică în care ne răcorim sufletul. Imprevizibilul e uşa de scăpare

din închisoarea copleşitoare a monotoniei şi a repetitivului mortificator.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign