Bucurestii Vechi si Noi

Viaţa unui om singur – un eveniment editorial comentat de Emil Nicolae

09 mai 2012 Revista Conta Revista Conta

Destinul lui Adrian Marino între literatură şi literaţi:

 

Viaţa unui om singur – un eveniment editorial comentat de Emil Nicolae

 

1. Dacă am ţine seama de reacţiile grăbite şi numeroase care au

apărut în presă chiar înainte de ieşirea de sub tipar a volumului de

memorii Viaţa unui om singur de Adrian Marino (Editura Polirom, Iaşi,

2010; 526 p.), am putea crede că asistăm la un fenomen cultural totodată

important şi benefic. Respectiv, resuscitarea interesului pentru o

personalitate de marcă a literaturii noastre şi pentru opera ei. Din păcate,

imediat s-a văzut că lucrurile nu stau tocmai aşa: la puţinele fragmente

lăsate „să transpire” de sub teascuri – şi acestea alese cu grija de a fi cât

mai „scandaloase”, dintr-o pură strategie de marketing editorial – am avut

o mulţime de comentarii ignare şi băşcălioase, câteva aplauze dinspre

zona frustraţilor şi niscaiva mârâituri dinspre „grupurile de interese”

vizate, două sau trei opinii condescendente şi foarte puţine intervenţii cu

adevărat pertinente. Oricum, nu e chiar în regulă să te bagi în vorbă doar

pe baza unor decupaje scurtisime (cu excepţia celor două pagini din

România literară, extrase din capitolul în care Adrian Marino îşi explică

„singurătatea”), până nu ai toată cartea pe masă. Dar, ajutată de

binecunoscutul „specific” românesc, manevra de piaţă şi-a atins scopul şi

cererea de tiraj s-a mărit simţitor, stimulată deopotrivă de iniţiaţi şi de

chibiţi.

Acum, dacă e să mă opresc, totuşi, asupra unor asemenea

„păreri”, le prefer pe acelea exprimate de persoane care s-ar înscrie în

prima categorie şi voi motiva de ce. Undeva, în memoriile sale, Adrian

Marino remarcă foarte buna relaţie pe care a avut-o cu familia Alina

Mungiu şi Andrei Pippidi. Aşa că, atunci când scria de la Oxford (în 10

februarie a.c.) rândurile următoare, Alina Mungiu-Pippidi cunoştea

măcar „spiritul” cărţii aflate sub tipar în acel moment, ceea ce s-a

adeverit după apariţie: „… Aş vrea să dau doar un avertisment în spiritul

lui Adrian Marino. Îmi pare bine că nu a văzut degradarea accelerată a

culturii noastre în anii din urmă: căderea de tiraje, marketizarea,

provincializarea, degradarea limbii printr-o invazie de traduceri

subcalitative şi de critică literară vulgarizatoare. Dar văzuse deja destul şi

era profund oripilat de ambele tendinţe principale din cultura noastră

actuală. Pentru că tendinţa raţionalistă, critică şi europeană, pe care o

ilustra el, şi ai cărei reprezentanţi în secolul XX oricum sunt o minoritate,

nu are azi decât un număr infim de urmaşi – şi mă tem că vor sfârşi toţi

prin a deveni nişte exilaţi. /…/ Lumea nu ştie, dar el (Adrian Marino) era

cel mai tradus şi mai publicat umanist al nostru în străinătate, deşi în

România a trăit mereu la limita supravieţuirii. Războiul nu se duce la noi,

azi, pentru spiritul occidental al culturii române, o cauză pierdută… Ci

între două tendinţe cu totul neaoşe. Prima este naţionalismul ortodox

cultural, care s-a extins cu preţul dezvoltării accentelor kitsch – încât s-a

ajuns ca bolnavi mintal scăpaţi de sub autoritatea terapeutului lor (şi care

nu îşi iau medicamentele la vreme) să ţină conferinţe publice, să scrie

cărţi care pot cel mult să servească la diagnostic şi să profetizeze prin

interviuri, asta când nu vin cu propuneri de lege, cerând statului să facă

una sau alta. /…/ A doua tendinţă este occidentalismul de consum, ceea

ce, în Jurnalul de la Pătiniş, Noica numea civilizaţia untului. Cred că nu

mai e nici o îndoială că avertismetele lui (Adrian Marino) nu au servit la

nimic şi am sucombat mai cu toţii acestei civilizaţii…”.

Pe de altă parte, cu promisiunea că va reveni după ce va citi

cartea, Vladimir Tismăneanu avertizează pe blogul propriu (în 12

februarie a.c.): „Un erudit de talia lui Marino se aştepta, evident, la mai

multă recunoaştere şi recunoştinţă. Nu mă pot surprinde, aşadar, reacţiile

sale caustice faţă de alte figuri de succes. Contextualizarea însă e, acum,

esenţială. /…/ Oameni care n-au pus mâna pe o carte de A. Marino se

trezesc dând lecţii în numele lui. Ignarii insolenţi au devenit specialişti în

Adorno şi îl admonestează pe Andrei Pleşu. Ba mai vine câte un jurnalist

însetat de rating să-l compare, inept, pe A. Marino cu un istoric

contemporan, fost şi actual demnitar, pornit pe calea unei alarmante autocompătimiri.

Ambii, pasămite, victime ale <intelectualilor cu spectrul

(poate ‘sceptrul’?! – n.m.) puterii în mînă> (păltinişeni, băsescieni, icerişti,

ghedesişti, ştiţi Dvs.). Spectacol rizibil, grotesc, ba chiar obscen… El

ignoră ceea ce aş putea numi orgoliul solitar al lui Adrian Marino, poziţia

sa de outsider în lumea culturală, un subiect care ar trebui explorat

separat…”.

Nu e greu de înţeles că, în aceste discuţii preliminare, se

prefigurează cel puţin două moduri de a folosi / manipula cartea lui

Adrian Marino: unul superior, argumentând prin idei, situaţii şi personaje

distanţa dramatică la care ne aflăm faţă de perspectiva europeană pe care

şi-o dorea autorul; şi altul derizoriu, colportând fraze, sentinţe şi încercări

de portretizare critice la nivelul bârfelor sau al răfuielilor conjuncturale.

În ambele cazuri, însă, e nevoie de suportul „autorităţii”, de cunoaşterea

dimensiunii intelectuale reale a celui citat / invocat. Căci, într-o ţară plină

de „specialişti” în toate şi în orice, unde critica se confundă lesne cu

înjurătura – exerciţiu la îndemâna oricui -, e bine de precizat, totuşi, cine

„zice” (scrie). Aşa că îmi fac datoria să rezum aici activitatea lui Adrian

Marino (1921, Iaşi – 2005, Cluj), fie şi pentru cititorul care s-ar întâlni

întâmplător cu opiniile provenind dintr-o parte sau din cealaltă.

Ca asistent al lui G. Călinescu (1945-1947), dacă nu ar fi fost

obligat să suporte 14 ani de recluziune (8 ca deţinut politic şi încă 6 de

domiciliu obligatoriu), probabil că ar fi devenit un foarte bun istoric

literar, după cum o atestă eseul biografic Viaţa lui Alexandru

Macedonski, cu care şi-a susţinut doctoratul în 1947 (tip. 1966) şi,

ulterior, studiul Opera lui Alexandru Macedonski (1967). Numai că, dea

lungul anilor de detenţie, în speranţa că va fi cândva „liber”, Adrian

Marino şi-a conceput un alt construct în domeniu: critica ideilor literare.

Fără să aibă vreodată „carte de muncă”, după ieşirea din închisoare şi

D.O., el s-a concentrat pe un proiect aproape fără seamăn în trecutul şi

prezentul românesc (având un corespondent, poate, doar în ceea ce

încercase pe nedrept uitatul şi ironizatul Mihail Dragomirescu la

începutul secolului XX şi, mai tîrziu, în scrierile sale, Tudor Vianu). Pe

acest drum s-a născut, pas cu pas / carte cu carte, un ansamblu teoretic

singular (sic!) în România: Modern, modernism, modernitate (1969),

Clasicism, baroc, romantism (colab., 1971), Dicţionar de idei literare, I

(A-G) (1973), Critica ideilor literare (1974), Hermeneutica lui Mircea

Eliade (1980), Hermeneutica ideii de literatură (1987), Biografia ideii

de literatură (vol. I-VI, 1991-2000). La care se adăugă alte titluri,

apărute întîi în străinătate sau netraduse încă în limba română: Etiemble

ou Le Comparatisme militant (Paris, 1982), Tendances esthetiques (în

Les avant-gardes litteraires au XX-ieme siecle. II. Theorie, Budapesta,

1984), Comparatisme et theorie de la litterature (Paris, 1988; rom.

1998), Teoria della letteratura (Bologna, 1994). Iar în fundal,

configurând şi susţinând „europenismul” acestui proiect: Ole! Espana!

(1974), Carnete europene (1976), Prezenţe româneşti şi realităţi

europene (1978), Litterature roumaine – litteratures occidentales.

Rencontres (1982). După revoluţie, implicarea ideologică militantă

devine mai evidentă, în prelungirea celor de mai sus: Pentru Europa:

integrarea României. Aspecte ideologice şi culturale (1995), Politică şi

cultură. Pentru o nouă cultură română (1996), Cenzura în România

(2000), Al treilea discurs. Cultură, ideologie şi politică în România (în

dialog cu Sorin Antohi, 2001).

Iată „raftul” de bibliotecă purtând semnătura lui Adrian Marino şi

care nu trebuie uitat când îi citim memoriile. Chiar dacă, pe măsură ce îşi

analizează condiţia existenţială, autorul ajunge să-şi trateze oarecum

„masochist” propria operă: „Aş vrea <să fug> definitiv dintr-o lume care

nu mi-a dat nici o satisfacţie. Am recunoscut, de multe ori, că singurul

vinovat sunt eu însumi. Dar, acum, la sfârşitul unei vieţi, când i se pot

observa cu destulă claritate toate împlinirile şi mai ales ratările, ce

importanţă mai are cine este sau nu adevăratul <vinovat>? Rezultatul

final poate părea cel puţin paradoxal, chiar absurd. Şi totuşi cum nu se

poate mai firesc. Indiferenţa mea profundă faţă de opinia literară – într-o

cultură minoră, doar de poeţi şi publicişti – se dublează şi creşte odată cu

dezinteresul şi indiferenţa faţă de propriile cărţi, publicate, redactate sau

concepute pînă în 1989. Adevărul este că <am renunţat>, în esenţă şi în

conştiinţa mea la ele. Nu-mi mai <plac> şi nu mă mai <interesează> în

mod profund, organic. Au devenit tot mai <străine> de mine. Eu însumi

eram tot mai <străin> de propriul meu trecut <literar>, care m-a falsificat

şi denaturat în cea mai mare parte. O obsesie apăsătoare.” (v. Viaţa...).

În ce mă priveşte, mă interesează Viaţa unui

om singur pentru că am crescut şi m-am format în

preajma cărţilor lui Adrian Marino, fără să-l fi cunoscut

vreodată personal, deşi mi-am dorit-o. Deci nu pot / nu

vreau / nu-mi vine / n-am dreptul să-i ignor atitudinea.

În anul 1966, când se publica Viaţa lui Alexandru

Macedonski, elevul care eram a avut la îndemână un

model excepţional de interpretare şi documentare, cum

încă nu apăruse altul în istoriografia literară postbelică

(comparabil doar cu monografiile mai vechi ale lui G. Călinescu, despre

Eminescu şi Creangă). Iar în anul următor, această referinţă era

completată cu Opera lui Alexandru Macedonski. Pe de altă parte, de-a

lungul timpului şi în orizontul bibliografiei româneşti, preocupările mele

de teorie literară şi-au găsit un suport tot în scrierile lui Adrian Marino

(în rest, beneficiind doar de traducerile apărute la Editura Univers). La

toate astea, desigur, se adaugă o anumită curiozitatea pentru ceea ce se

numeşte „viaţa literară” din spatele textelor, în mare parte neglijată de

istoriile făcute la noi doar pe seama textelor (cu excepţia „portretistului”

G. Călinescu, care a folosit-o ici şi colo în celebra lui Istorie…).

Şi aici, deja, trebuie să fac o precizare în plus. În condiţii

normale, adică fără opresiunea politică instituţionalizată (prin cenzură,

supraveghere, dictat etc.), pot rămâne în afara istoriei literaturii, întradevăr,

doar unele detalii mai mult sau mai puţin importante (opinii

subiective, bârfe, nemulţumiri etc.). Dar perioada la care se referă

preponderent Adrian Marino (1945-1999, interval acoperit de memoriile

sale) însumează: aproape o jumătate de secol de acerb control ideologic,

pe parcursul căruia o bună parte din „facerea” literaturii nu putea fi spusă

/ scrisă în istoriile oficiale; şi încă aproape un deceniu de confuzie postrevoluţionară,

nedezbărată complet de apucăturile securisto-comuniste,

de tentaţia extremismului, de abuzuri şi de falsificări axiologice. Or, toate

lucrurile astea se cereau scoase la lumină pentru o mai bună înţelegere a

realităţii. În mod firesc, memoriile lui Adrian Marino plimbă o grilă

subiectivă peste acest tablou, dar ceea ce ele înregistrează nu trebuie

confundat cu o simplă „bombăneală” vindicativă şi nici folosit ca atare.

2. În anul 1993, Adrian Marino avea deja scrisă o primă formă a

memoriilor sale de până în 1989, numărând aproximativ 1400 de pagini!

I se părea prea mult şi, pe deasupra, „prea anecdotic, prea istoric, prea

factologic” – mărturisea într-o convorbire cu Mircea Iorgulescu (la Radio

Europa Liberă, în 10 mai 1997) -, dorindu-şi o versiune care să fie mai

curând „o autobiografie pur intelectuală, ideologică şi culturală”. Tenace

şi serios, cum îl ştiau cei apropiaţi, s-a apucat de treabă şi în 1999, cu

completările din experienţa anilor postrevoluţionari, cartea Viaţa unui

om singur era deja gata. Nu s-a grăbit să o publice. Dimpotrivă, a

împuternicit-o pe doamna Lidia Bote (autoare a cel puţin două referinţe

fundamentale: Simbolismul românesc, studiu din 1966, şi Antologia

poeziei simboliste româneşti, 1972), soţia şi legatara sa testamentară, să

trimită manusrisul la tipar abia la cinci ani de la moartea lui („… când va

fi o perspectivă mai calmă asupra lucrurilor, când se va privi cu alţi ochi.

Alţii lasă clauze de 40-50 de ani, eu, fiind mai liberal, pun o clauză mai

mică, de numai cinci ani.” – v. interviul cu poetul Ioan Mureşan, în EVZ /

nov. 2002). Şi acum cartea se află pe piaţă. Dar cine vrea să aibă „o

perspectivă mai calmă” asupra ei, ar trebui să înceapă lectura cam de la

jumătate încolo, respectiv de la capitolul „Singurătatea culturală”. În

acest fel vor fi receptate mai bine şi mai pregnant în primul rând

sentinţele teoretice / abstracte ale (auto)analizei pe care o face Adrian

Marino situaţiei dinainte şi de după 1989. Decupez câteva, de o mare

gravitate, profunzime şi actualitate: „Visam o cultură română solidă,

rezistentă, <originală> în felul său şi mă lovean doar de compilaţii,

sincronizări mecanice, alinieri docile şi minore la ultima modă

intelectuală. Mimetismul face şi azi, în continuare, ravagii. /…/ Un motiv

în plus de a rămâne postum cu această Viaţă. Povestea construcţiei unei

alte mentalităţi culturale, în total contratimp istoric. Povestea vieţii

intelectuale a unui om singur, care crede în intransigenţă, în muncă şi

studiu organizat, în continuitate şi tenacitate constructivă.”; „Adevărata

criză a culturii româneşti moderne este că o mie de inşi (cifră simbolică)

trebuie să facă <de toate>: şi cultură şi literatură şi politică şi publicistică

şi administraţie culturală şi multe altele în acelaşi timp. De unde o

improvizare şi o cârpeală permanente. /…/ Evident, nimeni nu gândea în

acest mod. Mă găseam deci din nou singur. Un om singur gândea, pe

cont propriu, cum ar trebui să fie cultura română. O temă care de fapt nu

interesa pe nimeni cu adevărat.”; „Nu mă regăseam, mă simţeam chiar

străin, în această lume de <poeţi>. De fapt versificatori care continuau

tradiţionala <jale> românească, eternul <cântat din frunză>, <doina>

plurimilenară cântată din fluier lângă o <turmă de mioare>. Pentru mine

era o dovadă evidentă a persistenţei fondului arhaic, primitiv,

<premodern> (cu o formulă eufemistică) a României tradiţionale. Deci,

la antipodul întregii mele viziuni despre <România viitoare> şi a culturii

sale. Nu o poezie spontană şi naturală ne lipsea, ci o cultură solidă şi bine

organizată. Ce se putea aştepta de la un popor iremediabil contemplativ,

liric, pasiv şi plângăreţ? Nimic ferm, constructiv, rezistent, integrat

societăţii moderne globale.”; „Când cultura mediatică a devenit

dominantă, după 1989, am fost invadaţi de un adevărat torent de <mese

rotunde>, talk-show-uri, interviuri. /…/ Evident, reveneam la o altă rotire

a spiralei, la stadiul culturii orale tradiţionale. Orice s-ar spune, minore,

inferioare. În loc de fluier, microfonul şi prim-planul imaginii televizate.

Două defecte mi se păreau intolerabile şi esenţiale: cultul fragmentului şi

literaturizarea. Obsesia frazelor bine întoarse, a butadelor, a

paradoxurilor. Într-o discontinuitate totală, ridicată la stil cultural

predominant şi canonic. Am atins chiar punctul nevralgic. Lipsa tradiţiei

culturii specializate, indiferenţa şi chiar dispreţul pentru ideea de sistem,

construcţie, sinteză, erudiţie, enciclopedism cultural, specializare precisă.

În mod evident, o cultură de poeţi şi publicişti nu putea asimila – de a le

cultiva nici nu putea fi vorba – lucrările teoretice şi sistematice, de

referinţă şi documentare riguroasă.”; „Eram nu numai imun, dar şi

spontan ostil oricărui spirit de ceată, de grupare culturală, care – prin

număr, coeziune şi agresivitate – urmărea să-şi impună propriul punct de

vedere. Şi, mai ales, ierarhia sa valorică.”; „Cum să rezişti, să

supravieţuieşti publicistic în asemenea condiţii? treptat, treptat, această

preocupare devenea tot mai ştearsă. /…/ Catastrofa în România

postceauşistă este că succesul, recepţia nu au nici o bază obiectivă. Totul

se sprijină pe un sistem personal şi subiectiv de relaţii, pe un schimb

reciproc de servicii. Or, la acest capitol eram complet deficitar. Un

<handicapat>. Dacă nu pot fi înţeles în mod exact ceea ce sunt, o

prezenţă pur formală nu mă interesa. Dar, vorba lui B. Gracian, <ceea ce

nu se vede e ca şi cum n-ar fi>. De audienţă, receptare, critică de direcţie,

în astfel de împrejurări, nici nu putea fi vorba. Situaţie plină de urmări

negative. Dilemă dificilă, uneori teribilă.” ş.a.m.d. Ar putea fi adăugate

aici zeci şi zeci de alte citate asemănătoare, extrase din capitolele

următoare („Clarificarea ideologică”, „Decepţia politică”, „Altă

Românie”, „Izolarea definitivă”, „Câteva concluzii”). Unele revin,

obsesiv, ca şi exemplele care privesc situaţii şi persoane / personaje din

prima parte a cărţii. Dar, după ce am parcurs enunţurile şi pasajele care

pun într-o ecuaţie principială şi generală nemulţumirile lui Adrian

Marino faţă de starea culturii române, vom percepe altfel decât ca pe

nişte simple „execuţii” sau „atacuri la persoană” sentinţele îndreptate

împotriva unor „nume” care au populat ori populează viaţa noastră

culturală, de la C. Noica şi G. Călinescu pînă la G. Liiceanu şi H.-R.

Patapievici. În fond, ele au fost / sunt „la butoane” şi le revine cel puţin

răspunderea morală pentru frustrările resimţite de autorul memoriilor

când a constatat opacitatea şi chiar ostilitatea de care s-a lovit proiectul

său cultural. Şi mă opresc la un singur exemplu – se pare că important, de

vreme ce Adrian Marino insistă asupra lui. Este vorba despre condiţiile în

care s-a făcut „recuperarea” lui Mircea Eliade şi a operei sale. În acest

sens şi fără să cunoască aranjamentul din spatele situaţiei („Mai târziu am

aflat că M.E. era de fapt curtat, menajat, tolerat – într-un fel sau altul –

dintr-un motiv absolut grotesc. La prima vedere neverosimil: de a fi

folosit ca agent de influenţă în vederea obţinerii Premiului Nobel / pentru

pace – n.m. / de către Ceauşescu. Un moment aproape incredibil,

paranoic, al regimului. Şi totuşi riguros adevărat. C. Noica /…/ a fost

expediat la Paris în acelaşi scop. Despre această <problemă> nimeni nu

mi-a vorbit niciodată.”), Adrian Marino se apucă de lucru, în stilu-i

bunecunoscut – riguros şi aplicat, surmontând dificultăţile documentării

unui subiect destul de „sensibil” în România ceauşistă. Termină

Hermeneutica lui Mircea Eliade, cartea e tipărită (în 1980) cu „aprobări

speciale”, difuzarea şi receptarea trec prin fel de fel de avataruri etc. Iar

în 1981 apare şi o ediţie franceză, la Gallimard. Un succes, s-ar spune.

Doar că, ulterior, Securitatea a început să-l observe cu şi mai multă

atenţie pe autor: „Preocuparea de bază a Securităţii era supravegherea şi

infiltrarea exilului. Adică exact ceea ce eu nu făceam… Iar M. Eliade nu

reprezenta, de fapt, decât un caz, între multe altele. Rezultatele nu puteau

fi, în mod inevitabil, decât fie previzibile, fie nule. Eram chiar mirat cât

de puţine <întrebări> mi se puneau despre această relaţie. N-am avut,

cred, mai mult de două-trei <întrevederi> de acest tip. Şi, în definitiv, ceaş

mai fi putut spune şi <aduce> în plus când, la Paris, în jurul lui Mircea

Eliade foiau agenţii rezidenţiali locali? Cred că din acest motiv am fost

lăsat efectiv în pace. /…/ Iar despre legăturile mele cu M.E. <se ştia> deja

<tot> încă din ţară. Mai ales că M.E., într-un fel, <se… predase> el însuşi,

cu arme şi bagaje. Ca şi C. Noica, de altfel.”

Pe de altă parte, călătoriile de documentare la Paris îl fac suspect

în ochii celor din jur (cum să călătorească în Occident un fost deţinut

politic, dacă nu cu acordul Securităţii?!), încât Adrian Marino ajunge să

se revolte pe drept cuvânt: „Nimeni nu acuza pe C. Noica pentru faptul că

<a călătorit>, în timp ce eu sunt culpabilizat pentru acelaşi fapt…”. În

special după revoluţie, în condiţiile „libertăţii de opinie”, el a fost acuzat

direct de colaborare cu regimul ceauşist. Acest motiv, invocat de cei

care-l ocoleau / ignorau cu obstinaţie era menit să mascheze, după

părerea mea, obtuzitatea şi incapacitatea de a adera la perspectiva lui

înaltă, pro-europeană. Mai mult – poate chiar jena meschină de a se afla

în preajma unui autor cu o anvergură greu de egalat. Dar Adrian Marino

insistă să se explice: „O declar pe faţă: nu mă tem nici de <dosare>, nici

de Securitate, nici de SRI, nici de un alt serviciu asemănător din lume.

Dar de ura, invidia şi veninul scriitorului român adversar am început,

într-adevăr, să mă tem. Fiindcă este capabil oricând de reacţii iraţionale,

imprevizibile şi, mai ales, total lipsite de scrupule. Megalomania,

egocentrismul şi orgoliul rănit al scriitorului sunt capabile de adevărate

ravagii.”

Însă, dacă tot veni vorba, să vedem ce spun <dosarele>, inclusiv

în cazul Hermeneuticii…. Nu demult, s-a ocupat de acest subiect

Simona-Maria Pop (v. Creaţia şi iluzia libertăţii. Studiu de caz: Adrian

Marino, în Anuarul Institutului de Investigare a Crimelor

Comunismului în România, Ed. Polirom, Iaşi, 2009; vol. IV:

Intelectualii şi regimul comunist: Istoriile unei relaţii). Şi a ajuns la

următoarele concluzii: „Rapoartele din dosarul său de urmărit sunt o

mărturie evidentă a faptului că Adrian Marino a renunţat la orice

implicare politică, consacrându-se doar muncii de cercetare ştiinţifică,

ducând o viaţă retrasă şi dedicată studiului. Articolele pe care le publică

sunt neutre, el nesemnând texte angajate politic, la fel cum şi

corespondenţa sa privată nu conţine nici un element compromiţător.

Adrian Marino a adoptat aceeaşi strategie pe care o avusese şi în Bărăgan

(în timpul D.O. – n.m.): se va supune formal legilor, păstrându-şi însă

integritatea de spirit. /…/ În afara unui angajament formal pe care l-a

semnat în Bărăgan, în cadrul înscenării amintite, de obligaţiile căruia nu

s-a achitat niciodată, refuzând vehement orice formă de colaborare a lui

ca agent informativ, nu s-a descoperit în acest fond arhivistic nici un alt

document prin care Adrian Marino să îşi formuleze o adeziune

explicită.”. În raport cu aceste concluzii reieşite din examinarea directă a

„dosarelor”, ce valoare mai au toate discuţiile / acuzele / insinuările /

bârfele vehiculate în mass-media postrevoluţionară, chiar de unii membri

ai CNSAS? Singurul scop decelabil este subminarea prestigiului şi

înveninarea ultimilor ani din viaţa autorului nostru. Scop atins, se pare,

de vreme ce, în memoriile publicate acum, el notează cu o durere greu de

camuflat: „Încerc o mare repulsie rememorând aceste detalii. Râdeam şi

deplângeam naivitatea mea. Nu mai revin asupra întregii motivări a

Hermeneuticii lui Mircea Eliade. O carte pe care, aproape, vreau s-o uit.

Am refuzat, de altfel, reeditarea sa acum trei ani şi anul acesta (1999) am

declinat aceeaşi ofertă din partea unei edituri <tinere>. Rar bune intenţii

plătite mai dureros, cu umilinţe mai mari din partea mea, ca în acest caz.

Şi, ceea ce e mai grav, venite din toate direcţiile spectrului politic,” (v.

Viaţa…).

Sunt multe „despărţiri” în această carte postumă a lui Adrian

Marino: de propria operă, cum am văzut, de oraşul natal (Iaşi), de cel în

care a locuit (Cluj) şi de capitala tuturor „relelor” (Bucureşti), de

Academie, de Uniunea Scriitorilor şi chiar de literatură, în general, de

cultura română în formele ei trecute şi prezente, ba şi de unele repere ale

culturii europene etc. De unde provine şi sentimentul acut de

„singurătate”, mărturisit în mod deschis. Desigur, spectaculoasă /

„scandaloasă” – din punctul de vedere al amatorilor de colportaje – este în

primul rînd „despărţirea” de o lungă serie de autori contemporani (nu le

mai reţin aici numele pentru că au fost déjà folosite excesiv în diverse

comentarii tendenţioase). Totuşi, din capitolul final („Cîteva cocluzii”),

aflăm şi despre existenţa unor prieteni („deşi puţini”) pe care Adrian

Marino îi recunoaşte ca atare: Mircea Carp (redactor la Europa Liberă),

Paul Lăzărescu (filolog), Grigorel Popa (medic, fiul lui Gr.T. Popa),

Matei Călinescu, Sorin Antohi, Ştefan Borbely, Andrei Corbea (Hoişie),

Leon Volovici ş.a. Chiar dacă l-au înţeles pe Adrian Marino şi l-au

apreciat cum se cuvine, nu ei au fost „decidenţii” care trebuiau să-i

recepteze corect şi să-i sprijine proiectele, ci „ceilalţi” (dar „ceilalţi sunt

infernul”!, vorba lui J.P. Sartre), mult mai vizibili, mai bine aşezaţi în

„structuri”, mai percutanţi, şi înainte şi după revoluţie. Iar cine-i cunoaşte

opera, crucială pentru cultura română în intenţiile şi împlinirile ei, nu va

fi deloc mirat de periodica invocare a lui Alexandru Macedonski, la fel

de claustrat şi de ponegrit pentru meritele sale în istoria literaturii

române. Un destin văzut în oglindă şi în care a intuit cu multe decenii

înainte ceea ce urma să se întâmple cu el însuşi. Scria Adrian Marino, în

1947, la sfârşitul primei sale cărţi (Viaţa lui Alexandru Macedonski)

despre poetul „Nopţilor” şi al „Rondelurilor”: „Cu platitudinea acestui

mediu el a rămas în dezacord profund pînă la capăt. Dar în mijlocul său,

poetul şi-a păstrat nu numai întreaga puritate a visului poetic, ci şi

puterea de a-l sfida triumfător şi pe faţă…”. Cu mici corecţii, aceste

rânduri ar fi putut să încheie la fel de bine şi Viaţa unui om singur

 

 

 

 

 

 

 

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign