Bucurestii Vechi si Noi

Evoluţia zonei Mântuleasa din vremea mahalalei până astăzi (I)

20 iunie 2012 Adrian Majuru Antropologia urbana, Antropologie

Ne propunem în lucrarea de faţă apropierea de una dintre puţinele zone ale Bucureştiului, vecină „oraşului ceauşist”, pe care timpul a salvat-o de la moarte. Cuprinsă în „planul de demolări în vederea sistematizării”, zona Mântuleasa a avut fericita soartă a condamnatului politic care supravieţuieşte unei schimbări de regim. În imediata ei apropiere, de cealaltă parte a Căii Călăraşilor, se întinde încă,  jalnic, terenul viran rămas în urma buldozerelor.

I. Din nou  despre mahala, câteva nuanţări
În efortul actual de regăsire a Bucureştiului vechi, un loc aparte este rezervat de  cercetători mahalalei. Se caută pe de-o parte, definirea realităţii ei urbanistice plecând de la o nouă premisă, aceea a unei dezvoltări logice a capitalei noastre [1]. Pe de altă parte termenul este revalorificat în context actual, încercându-se o suprapunere a lui noilor realităţi sociale şi urbanistice ale oraşului.[2]
Mahala este unul dintre acei termeni al cărui sens a fost deteriorat de-a lungul timpului [3] şi căruia îi redescoperim astăzi înţelesul iniţial. Mahalaua este un fenomen urbanistic ce caracterizează oraşul oriental. Aristotel vorbeşte în Politica despre două tipuri de oraşe, acelea împărţite în străzi şi cele caracterizate prin „aglomerarea caselor unele lângă altele fără nici o ordine”[4]. Primul tip este caracteristic Occidentului, cel de-al doilea, Orientului. Acel „fără nici o ordine” ar trebui citit mai degrabă „un alt fel de ordine”. Creşterea unui oraş, determinată de creşterea unei comunităţi, se supune, firesc, unui tip de logică, chiar dacă ea nu poate fi desluşită la nivelul unei ordini evidente vizual. După cum oamenii trăiesc în virtutea unor legi, la fel locuinţele lor sunt clădite şi plasate conform unei logici. În cazul din urmă,  principiul trebuie căutat în modul de viaţă al comunităţilor respective.
Din punct de vedere etimologic mahala provine din arăbescul „mahalle”, preluat ulterior şi de turci, care înseamnă parte de oraş sau cartier. Termenul apare pentru prima dată în Ţara Românească într-un act din 1626. El desemnează o realitate socială şi urbanistică ce apare anterior sub denumirea de „enorie”. Diferenţa de nuanţă dintre cei doi termeni se atenueză atunci când o denumire ataştă primului se întâlneşte în sens cu specificul celui de-al doilea. Considerând în paralel două exemple „enoria Popei Comino” şi „mahalaua popii Drăguşin”, primul menţionat în 1590 şi cel de-al doilea în 1752, vom înţelege că termenii acoperă aceeaşi realitate. Factorul istoric şi cultural ce a determinat înlocuirea primului de către al doilea este accentuarea influenţei turceşti.
Dana Harhoiu consideră mahalaua un fenomen specific Bucureştiului fanariot şi observă, privind în paralel planul Bucureştiului şi cel al Constantinopolului, similitudini structurale. Acestea au fost generate pe de-o parte de introducerea la Bucureşti a legislaţiei urbane constantinopolitane, iar pe de alta de marea creştere demografică ce a făcut-o aplicabilă noilor zone locuite. Această creştere a continuat şi continuă datorită stabilizării treptate a statutului oraşului, de capitală a ţării. Bucureştiul s-a dezvoltat pe principiul fagurelui sălbatic, prin adăugare de structuri în locuri în care interesele noilor locuitori se îmbinau cu cele ale societăţii deja existente. Oraşul nu a fost strunit de ziduri ci a crescut de-a lungul drumurilor. Elementele ce dau coerenţă acestei creşteri se leagă de simţul comunitar şi de considerente de ordin spiritual. „Un oraş mare, un oraş capitală nu este un spaţiu propice creării unei stări de apartenenţă la comunitate. Or, tocmai spaţiul urban poate avea capacitatea de a induce un sentiment de securitate, de regăsire a locuitorilor într-un mediu familiar, un spaţiu al unor posibile contacte interumane (…). Într-un oraş care nu le aparţinea, orăşenii se identificau cu un anume loc, cel în care viaţa lor avea repere comune: biserica, obişnuinţele, contactele”[5]. Acest spaţiu este cel al mahalalei. Din ea nu pot lipsi biserica, centrul spiritual şi maidanul, locul de interacţiune socială. O dovadă a acestei realităţi urbane şi sociale o constituie catagrafia din 1810 [6], în care se urmăreşte starea bisericilor bucureştene. Acestea sunt desemnate în funcţie de mahalaua pe care o deservesc.
Ca substructură urbană, mahalaua capătă şi valenţe administrative; astfel, privind în paralel, de-a lungul timpului, apariţia termenului în acte şi evoluţia realităţii urbane şi sociale a mahalalei, putem observa suprapuneri dar şi anumite decalaje. Ele se datorează evoluţiei societăţii care poate fi citită şi în structura oraşului.
În secolele XVII şi XVIII mahalalele apar în documente ca elemente ajutătoare la identificarea de locaţii şi persoane şi ca unităţi administrative. În vremea lui Alexandru Ipsilanti sunt menţionate în Bucureşti 80 de mahalale. Acestea acopereau întreaga suprafaţă a oraşului de la hotarul curţii domneşti până la periferie. Ele aveau un anume specific în funcţie de activitatea locuitorilor [7] sau erau pur şi simplu comunităţi strânse în jurul bisericilor [8]. Biserica, element sine qua non, fie duce la înjghebarea mahalalei cum este cazul ctitoriilor domneşti, fie este ctitoria unor membrii ai unei comunităţi deja formate. În aceste secole, termenul şi realitatea denumită se suprapun întrutotul. Elementele definitorii ale mahalalei se regăseau întocmai în centrul oraşului şi la marginile lui.
Cazul secolului al XIX, şi în special sfârşitul său, impune o privire mai nuanţată. Este perioada de occidentalizare a oraşului care aduce noi tipuri de organizare. De asemenea, lărgirea ariei centrului şi aplicarea noilor standarde cu precădere aici, duce la schimbări radicale de peisaj care, însoţite de schimbarea mentalităţii, crează decalaje în accepţia termenului. „Mahala” începe să aibă un sens peiorativ ce desemnează un anume peisaj şi o anume clasă socială. În documente apare un nou termen, acela de suburbie [9]. Acesta circulă o vreme în paralel cu cel de mahala, desemnând aceeaşi realitate urbană. Rezonanţa mai nobilă a cuvântului, datorată provenienţei sale, adăugându-se deteriorării termenului de mahala [10], face ca primul să câştige teren odată cu înaintarea în timp către sec.XX [11]. Acest fenomen se datorează şi unui decalaj cronologic între centru şi zonele mai mărginaşe, în ce priveşte restructurările edilitare. Cu alte cuvinte ceea ce se numea la începutul secolului XX mahala, semăna într-o anume măsură cu mahalaua secolelor trecute. În aceeaşi vreme, spaţii ale fostelor mahalale aduceau mai de grabă cu oraşele occidentale şi lor li se potrivea, prin urmare, mai mult denumirea de suburbie [12]. De asemenea realitatea socială a mahalalei dispare odată cu occidentalizarea. Individualismul creşte şi el se materializează şi în tipul de locuire şi interacţiune în comunitate. Dacă maidanele erau spaţii comunitare cu destinaţii precise [13], prezente în viaţa de zi cu zi a enoriaşilor, piaţetele ce le iau locul în structura urbană au o existenţă cu mult mai liniştită şi monotonă.  În Bucureştiul occidentalizat al începutului de secol XX, aşezarea populaţiei în oraş, urmând criterii de statut social, face ca mahalaua să fie împinsă spre periferie.
În mod paradoxal, în prezent ne confruntăm cu o reactualizare a termenului în sensul său comunitar. Acest fapt se datorează pe de-o parte politicii comuniste de expropriere, ce a atacat tocmai clasa socială ce occidentalizase fostele mahalale. Casele ce oglindeau un anume nivel social şi intelectual al celor ce le construiseră au fost repopulate cu locuitori ai periferiei al căror standard de viaţă era mult mai coborât. Acest fenomen a dus la tragedia atâtor case cărora chiriaşii nu au ştiut să le respecte nobleţea. Acestă clasă socială, mai aproape de tipul de vieţuire rural, a readus în schimb într-un mod anacronic în inima oraşului forme ale unei vieţi comunitare uitate.
Astăzi unii dau o nouă accepţie termenului de mahala; aceasta îmbină câte ceva din înţelesurile trecute, cel mai puţin prezent fiind însă cel de enorie. Astfel, în peisajul capitalei noastre, se pot distinge mai multe tipuri de mahalale de la  cele „clasică I”şi „clasică II”, caracterizate prima prin datarea caselor ante 1900, cea de-a doua prin aspectul şi obiceiurile aproape rurale, trecând prin cea a cartierelor satelit, până la cea „generalizată , post-decembristă” văzută în devălmăşia oraşului [14].
Revizitarea în spirit postmodern a acestui termen ne face să ne aplecăm mai cu luare aminte asupra sensurilor lui iniţiale. Mahalaua bucureşteană, în înţelesul ei iniţial, este un fenomen ce aparţine deja istoriei şi care merită prin urmare atenţia cercetătorului.

II. O reconstituire ipotetică a graniţelor mahalalei Mântuleasa şi a mahalalelor limitrofe ei: Vergu, Negustori, Sf.Ştefan, Olari, Popa Soare.

Zona mai largă asupra căreia se opreşte studiul de faţă se încadrează, în planul actual al municipiului Bucureşti, între următoarele limite: Calea Moşilor, str.Olari, str.Traian, Calea Călăraşilor şi str.Calomfirescu.
În secolul XVIII sunt menţionate în acest spaţiu şase mahalale. Le vom enumera cu anii primelor lor apariţii documentare [15]: Negustori (1669), Vergu (1724), Lipcani (ulterior Sf.Ştefan, 1752), Olari (1752), Popa Soare (1752), Popa Drăguşin (ulterior Mântuleasa, 1752) [16].
Nici o sursă documentară nu ne indică cu exactitate graniţele acestor mahalale. În fapt, conceptul de mahala nu implică o delimitare spaţială foarte precisă şi în acelaşi timp, adesea pot surveni modificări de circumstanţă  privitoare la apartenenţa la o mahala sau la alta, în special în zonele de învecinare. Încercând o cercetare cât mai scrupuloasă, studiosul poate fi dezarmat de arbitrarul unor situaţii, prezente într-un spaţiu urban aparent haotic, care poate fi cu greu stăpânit datorită lipsei reperelor sau mai degrabă a efemerului şi muţeniei în contemporan a reperelor vechi [17]. O astfel de cercetare, exclude prin natura materialului posibilitatea unui procent complet de adevăr. Ea îşi găseşte totuşi sensul în dobândirea unei informaţii cu caracter orientativ.
Punând laolaltă felurite cercetări, cu planurile oraşului Bucureşti din diverse epoci[18] putem prezenta o ipoteză de delimitare.
Vom enunţa câteva principii care ne-au ghidat demersul:
–          principalele artere de circulaţie ale oraşului separă între ele grupuri mari de mahalale.[19]
–          denumirile date ulterior străzilor, ce urmăresc în aceasta zonă traseul fostelor loturi, pot fi o amintire a graniţelor mahalalei.
–          din mahalaua specifică oraşului fanariot nu pot lipsi biserica şi maidanul.

În cadrul zonei studiate, srăzile actuale urmează aproape în totalitate traseul vechilor parcele. Cu cât înaintăm în timp parcelele sunt mai regulate geometric şi străzile mai drepte, dispar parcele mici transformându-se în piaţete; cu toate acestea, principalele direcţii se regăsesc începând cu planul Sulzer (1781) şi până în prezent. De aceea vom prezenta delimitarea mahalalelor pe planul Borroczyn (1852), pentru o mai fidela imagine documentară; acest plan, realizat la mijlocul secolului al XIX, înainte de trasarea noilor axe ale oraşului (în zona noastră B-dul Carol), este cel mai aproape de imaginea pe care o avea Bucureştiul în perioada în care mahalalele erau o realitate vie din toate punctele de vedere. Pentru a uşura descrierea, vom folosi numele străzilor din planul 1911, planul Borroczyn neavând denominate decât arterele importante [20].

La o primă delimitare ne ajută planul Pappazoglu din 1871. Acesta este întâiul plan în care Bucureştiul apare împărţit administrativ în cinci culori. Graniţele acestora urmează desigur şi graniţele mahalalelor. Zona noastră se află în „Plasa Târgului din Afară”, respectiv culoarea negru. Graniţele acestei culori sunt Calea Moşilor (Podul Târgului din Afară), str.Calomfirescu, apoi la stânga pe Calea Călăraşi şi în jos până în Calea Dudeşti; limita estică este actuala şosea Mihai Bravu. Delimitările ce ne sunt de folos sunt Calea Moşilor şi str. Calomfirescu până în Calea Călăraşi.
O a doua restrângere o deducem din actul de donaţie din 1752 al lui Grigore II Ghica  către Mânăstirea şi spitalul Pantelimon. Acesta cuprindea 12 mahalale din care 4 intră în spaţiul nostru: Olari, Popa Soare, Lipcani (ulterior Sf.Ştean) şi Popa Drăguşin (ulterior Mântuleasa). O transcriere a actului original este făcută de Nicolae Iorga. Hotarele moşiei nu ne sunt însă prea limpezi astăzi, datorită reperelor parţial efemere indicate de text. Un singur indiciu ne ajută: Podul Vergului. Acesta este viitoarea Cale a Călăraşilor ce pornea din centrul Bucureştiului şi se termina cu bariera Vergului. În planul Borroczyn, aceasta apare sub denumirea de Uliţa Sf.Ştefan pentru că este denominată în zona acestei biserici. Prin urmare, aria noastră este mărginită la sud de Calea Călăraşi. Comentarii şi reconstituiri  ulterioare ale acestui act de donaţie ne duc la o nouă delimitare. În testamentul lui Grigore II Ghica, reluat în 1847 de doi ingineri care refac planul moşiei în urma unui litigiu între mahalagii şi mânăstire, citim: „din hotarul Mânăstirii Radu Vodă de la uliţa Tabacilor, spre biserica Lucaciului, spre Podul Vergului, drept în podul cel mare al Târgului din Afară (…)”[21]. După această descriere, autorul studiului reconstituie graniţele moşiei. După opinia sa,  graniţă de vest a moşiei trecea pe actuala stradă Paleologu.  O serie de elemente ne fac să credem că graniţa trecea de fapt chiar pe strada Mântuleasa:
–          strada Paleologu urmează în parte traseul unor parcele, traseu firav, nedenominat în planul Borroczyn; ultimul său tronson care ajunge în Calea Moşilor este o „tăietură” târzie; traseul pe care îl regăsim în planul Borroczyn nu putea constitui drumul „drept” din Podul Vergului în podul Târgului din Afară.
–          privind planul Sulzer din 1781 putem observa actuala stradă Mântuleasa ca un tronson al uliţei mai lungi ce lega Calea Dudeşti de Podul Târgului din Afară; aceasta apare într-adevăr ca singurul drum direct între Podul Vergului şi Podul Târgului din Afară;
–          uliţa Mântuleasa este menţionată documentar în 1707 [22], înainte de menţionarea mahalalei, fapt ce ne face să credem că aceasta era o cale cunoscută de acces.
–          în acelaşi articol, domnul Moga, urmând planul celor doi ingineri de la 1847,  menţionează biserica Mântuleasa între cele opt biserici ce se află „pe marginea hotarului, ca semne mai vajnice pentru fixarea demarcaţiei (…)”; dacă graniţa ar fi trecut pe strada Paleologu, biserica Mântuleasa s-ar fi aflat în interiorul moşiei, nicidecum pe hotarul ei.

Considerăm prin urmare linia de demarcaţie între mahalalele Mântuleasa de o parte, Negustori şi Vergu de cealaltă parte, chiar strada Mântuleasa.
După aceste prime delimitări vom trasa graniţele mahalalelor în discuţie sprijinindu-ne pe capitolul privitor la mahalale din “Bucureştii vechiului regat” de George Costescu [23]; autorul prezintă o descriere teritorială a mahalalelor prin vecinătăţi, preluată probabil dintr-o tradiţie orală [24]. În ciuda tuturor aproximaţiilor, datorate unor nume de proprietari pe care nu i-am putut identifica şi a locuţiunilor adverbiale vagi („cam pe locul”, „în spre”, etc.), textul ne-a fost de un real ajutor.

Mahalaua Vergu ne este descrisă după cum urmează: „ partea de deasupra mahalalei Stelea în spre Caimata [25], cu locurile ce ţineau de biserica Sf. Mina, până la casele serdarului Fănuţă din Popa Soare ”. Graniţele ei stabilite deja sunt str.Calomfirescu şi Calea Călăraşi. După cum mahalaua Caimata se află de cealaltă parte a Căii Moşilor considerăm ca graniţă nordica a mahalalei Vergului chiar Calea Moşilor. În stabilirea graniţei cu mahalaua Negustori ne ajuta câteva documente din arhiva bisericii Negustori [26]. Ele ne vorbesc despre un proces ce începe în 1783 între Sterie Cernovodeanu din mahalaua Negustori şi vecinul său Petco Dristoreanul din mahalaua Vergului. Aceştia îsi dispută un loc viran domnesc, cumpărat de Petco, răscumpărat apoi şi închinat bisericii Sf. Nicolae (Negustori) spre a deveni loc al târgului şi al puţului construit de mahalagii. Acest proces este continuat de mahalagii după moartea celor doi, până în 1867. Fragmente din documentele referitoare la proces ne ajută să identificăm locul disputat pe planul Borroczyn. Iata aceste indicii: „tocmai în drum mare la Podul Vergului” [27], „loc de lângă podul Vergului”[28], „despre strada Zboru cu care se vecineşte numai locul bisericii”[29]. Mai aflăm că domeniile celor doi împrocesuaţi „erau deosebite de un drum”[30]. În planul Borroczyn observăm pe viitoarea stradă a Sborului, în apropierea intersecţiei cu strada Mântuleasa, un loc viran ce se învecinează cu o parcelă îngrădită, neconstruită, probabil o grădină. Marginea estică a acesteia este chiar strada Mântuleasa. După cum procesul nu a fost încheiat în favoarea mahalagiilor din Negustori, credem ca acesta este locul ce a stârnit litigiul. El apare în planul Borroczyn, îngrădit şi cultivat pentru că aparţinea în continuare proprietarului din mahalaua Vergului. Îngrădită apare parcela şi într-o descriere a împrocesuaţilor din 1867, „locul astăzi închis arbitrar de d. Rusescu”[31]. Dacă am desfiinţa îngrădeala acestei parcele, ea s-ar uni cu locul viran formând un maidan apropiat ca dimensiune celor prezente în palnul Borroczyn şi care ar avea ca margini la sud Podul Vergului, la est uliţa Mântuleasa iar la nord viitoarea stradă a Sborului. Acesta ar putea fi locul cel larg  „în drum mare la Podul Vergului” pe care mahalagii îl reclamau „ca acolo să facă adunarea ţăranilor cu carele cu lemne, cu fân, cu cherestele (…) făgăduindu mahalagii că vor face şi un puţu cu cheltuiala lor (…) [32] ”. Prin urmare credem că graniţa între mahalaua Vergului şi Negustori urma traseul viitoarei străzi a Sborului. Observăm în planul din 1911 „tăierea” străzii Mircea Vodă ce ar delimita la vest exact viranea ce a pricinuit procesul. Tot în planul din 1911 observăm pe parcela ce ar corespunde viraneii, de asta data lotizată, proprietăţi ale unui anume Ctin.A.Rusescu, urmaş, probabil, al lui Costache Rusescu, împricinatul de la 1867.

Mahalaua Negustori începea, după G.Costescu, „din Scaune peste locurile dintre biserica cu Sfinţi şi metohul mânăstirii Cernica, până în Vergu, Popa Soare şi Caimata”. Conform reperelor stabilite până în prezent cunoaştem graniţa sudică a mahalalei, viitoarea strada Sborului şi cea estică, uliţa Mântuleasa. Putem localiza metohul mânăstirii Cernica urmând planul din 1911 care semnalează strada Cernica, prezentă ca traseu şi în planul Borroczyn, şi o parcelă construită aparţinătoare aceleiaşi mânăstiri. Prin urmare locurile dintre biserica cu Sfinţi (de cealaltă parte a Podului Târgului din Afară) şi metoh nu aparţineau mahalalei. Această excludere ne apare vizual ca o extirpare a unei porţiuni de parcelă. Identificăm această porţiune cu parcela aflată în planul din 1911 între străzile: Cernica (S), str.Paleologu (E) şi Calea Moşilor (N şi V). Menţionăm că marginea mahalalei ar fi putut fi şi mai spre vest coincizând cu marginea proprietăţii mânăstirii Cernica. Considerăm prin urmare ca graniţă nordică a mahalalei actuala stradă Cernica continuând cu Negustori, traseu prezent şi în planul Borroczyn.

Mahalaua Olari era, potrivit lui G.Costescu, un „vad al meşteşugarilor de acea breaslă şi care se întindea de la prăvălia lui Călin Cofetarul, de lângă biserica Olari până în scaunele măcelarilor de la biserica cu Sfinţi”. Putem identifica prăvălia lui Călin Cofetarul pe planul Borroczyn, în varianta Cincinat Sfinţescu. Aceasta era parcela de pe colţul intersecţiei între viitoarea stradă a Vântului şi Calea Moşilor. După cum însă mahalaua trebuia să includă biserica Olari, aflată mai în susul Podului faţă de reperul menţionat, considerăm ca mahalaua avea ca margine acuala stradă Olari. Urmând descrierea de „vad” credem ca enoriaşii îşi aveau casele de-a lungul Podului Târgului din Afară, până în dreptul bisericii cu Sfinţi. Credem că lor le aparţineau loturile din spatele caselor de la stradă. Prin urmare hotarul ar fi putut parcurge transversal parcelele ce se desfăşoară de-a lungul Podului între reperele menţionate. Considerăm că parcela delimitată în 1911 de străzile Ştefan Luchian, Negustori, Paleologu, Calea Moşilor, făcea parte, măcar fragmentar, tot din mahalaua Olarilor; această parcelă includea un maidan [33], singurul ce ar fi putut aparţine aceastei mahalale. De asemenea, dacă acest maidan ar fi aparţinut mahalagiilor din Negustori, lungul proces în care ei cereau viraneea pentru a-i da funcţia unui maidan, nu şi-ar mai fi aflat rostul. Totuşi, urmând structura aparte a acestei mahalale, ar fi posibil ca hotarul sa fi parcurs transversal parcela, la sud însă de maidanul sus menţionat.

Mahalaua Popa Soare se afla „în jurul bisericei, până peste locurile clucerului Petrache Orbescu din Sf.Ştefan”.Considerăm ca margine vestică a mahalalei uliţa Sf. Ştefan. Stabilirea celorlalte graniţe lărgeşte cercetarea spre est. Hotărârea acestei margini ne este suficientă, ea coincizând cu hotarul estic al mahalalei Mântuleasa.

Mahalaua Sf.Ştefan se afla „în jurul bisericei până în mahalaua Ceauş Radu şi până în Mântuleasa, cuprinzând şi locurile livezilor cu poame ale lui Stamate Nicolau Arnăuţeanu”. Considerăm hotare ale acestei mahalale Calea Călăraşilor la sud, strada Sf. Ştefan la est, strada Popa Soare. Hotarul nord-vestic ar putea trece fie pe strada Dimineţii, fie pe actuala strada a Plantelor. În ambele cazuri credem că Maidanul lui Enache, mărginit la nord de traseul viitoarei străzi a Dimineţii aparţinea mahalalei Sf.Ştefan. Prin urmare, nu ştim dacă parcela încadrată de traseele Dimineţii si Plantelor aparţinea mahalalei Mântuleasa sau mahalalei Sf.Ştefan.
Credem că parcela încadrată de străzile Mântuleasa, Popa Soare şi Calea Călăraşilor aparţinea mahalalei Popa Soare. Doar aşa mahalalele Vergu şi Negustori s-ar fi putut învecina cu aceasta din urmă, conform descrierii lui G.Costescu. Şi prezentarea locurilor din Popa Soare ne trimit către aceeaşi concluzie: „Până peste locurile clucerului Petrache Orbescu din Sf.Ştefan”. Către locurile identificabile parcelei descrisă mai sus duce şi strada Popa Soare.

Mahalaua Mântuleasa. Urmărind hotarele mahalalelor limitrofe, stabilite până în prezent, deducem marginile mahalalei Mântuleasa. Ea este încadrată de stăzile: Popa Soare (S), continuând fie cu str.Dimineţii, fie cu cea a Plantelor,  Sf.Ştefan (E) şi traseul viitorului bulevard Carol la nord.  Din descrierea lui G.Costescu mahalaua cuprindea „locurile de zestre ale soţiei Hagiului Manta cum şi pe cele din jurul mitohului mânăstirei Căldăruşanilor, ajungând până la dugheana pitarului Roşianu, ce se găsea cam pe locul rondului de la statuia de azi a lui Pache Protopopescu”. Această descriere corespunde marginilor găsite de noi. Incertă este conformaţia părţii de nord-vest a mahalalei. Aceasta cuprindea probabil terenurile înconjurate de noi punctat pe planul Borroczyn întrucât uliţa tangentă acestor terenuri poartă iniţial numele de Mântuleasa. Nu am putut identifica pe teritoriul mahalalei mitocul mânăstirii Căldăruşani [34]. Într-un act de la 1815 al mânăstirii [35] se vorbeşte despre o „învoială asupra metohului mânăstirii Cernica şi Căldăruşani pe Podul Târgului din Afară, alăturea cu biserica Armenilor”. Acesta este desigur metohul menţionat ca reper în descrierea mahalalei Negustori. Urmând configurarea până în prezent a mahalalelor, credem că nu despre acesta este vorba în cazul Mântulesii. În sprijinul ultimei afirmaţii vine faptul că la o distanţă de doar câteva rânduri G.Costescu menţionează cele două mitocuri; este puţin probabil să fi desemnat una şi aceeaşi proprietate odata ca aparţinând mânăstirii Cernica şi altă data Căldăruşanilor. Acest fapt este posibil numai în cazul în care descrierile vecinătăţilor celor două mahlale au fost preluate din tradiţia orală de la două persoane diferite care au denominat metocul diferit. Tot în actele Căldăruşanilor găsim mai multe documente care ne vorbesc despre achiziţii sau donaţii de case în Bucureşti în general şi unele chiar posibil aparţinătoare mahalalei [36]: „casă pe moşia Sf.Pantelimon”[37], „vânzarea unei case în Târgul din Afară pe pământul mânăstirii Pantelimon”[38]. O ultimă ipoteză ar putea identifica metohul chiar cu biserica Mântuleasa. În 1800 sunt menţionate în curtea bisericii 4 chilii care ar fi putut găzdui pasager călugării de la Căldăruşani [39]. Ele apar şi în planul Borroczyn, varianta Cincinat Sfinţescu [40]. Totuşi o astfel de ipoteză nu ne este confirmată de nici un document.

În urma cercetărilor de arhivă [41], au ieşit la iveală, câteva adrese de imobile ce au specificate şi suburbia de care aparţineau. Ele verifică în mare parte ariile delimitate. Revenim asupra incertitudinii termenului de suburbie ce ar putea fi cauza exemplelor care nu verifică. Enumerăm aceste adrese specificând şi numerele de dosar [42]:
–          14/1880 – stradela Mântuleasa, suburbia Mântuleasa
–          17/1880 – str.Plantelor nr.2, suburbia Mântuleasa
–          1880 – Calea Moşilor nr.128, suburbia Mântuleasa; în acest caz ar putea fi vorba de o clădire de colţ. De asemenea este posibil ca o parte din mahalaua Olarilor să fi fost înglobată în suburbia Mântuleasa.
–          8/1882 – str.Mântuleasa nr.33, suburbia Vergu – proprietatea domnului Lăzărescu. În planul din 1911 o proprietate Lăzărescu apare în primul segment al străzii Mântuleasa, cea aparţinătoare conform delimitării noastre mahalalei Vergului [43].
–          10/1882 – str.Negustori nr.19, suburbia Mântuleasa. Această adresă ar putea corespunde casei de pe colţul intersecţiei Mântuleasa-Negustori. În autorizaţia de construcţie din 1894[44], această locaţie, apare cu adresă dublă (Mântuleasa nr.7, Negustori nr.34). Este posibil ca în 1882 să fie consemnată doar adresa din Negustori. Decalajul de numerotare ar putea fi justificat de îndesirea
loturilor cât şi de haosul administrativ ce a premers stabilizarea adreselor.
–          52/1884 – str.Romulus suburbia Mântuleasa – acestă adresă s-ar putea afla în primul segment al străzii Romulus, cel aparţinător mahalalei Mântuleasa.
autor: Adriana Scripcariu
________________________________________
[1] Din cercetările recente care propun această viziune amintim: Harhoiu Dana “Bucureşti, oraş între Orient şi Occident” Ed.Simetria, Bucureşti, 1997, Voiculescu Sanda,  “Parohia – spaţiu de agregare religioasă, socială şi urbanistică “, Secolul XX, no.4-6, 1997, p.146-154
[2] Ionescu Dan D., Mahalale bucureştene, Arhitect Design 2/2001, p.28-29
[3] În aceeaşi categorie intră maidan, bazar, uliţă.
[4] Aristotel, Politica, cartea IV, cap.X, § 1.
[5] Voiculescu Sanda, Op.cit. p.147-149
[6] Lapedatu Alexandru – Catagrafia bisericilor bucureştene  – BOR XXXI/1907.
[7] ex. Mahalaua Tabacilor – vezi P.Cernovodeanu şi N.Vătămanu “Tabacii din Bucureştii de sus în veacul al XVII-lea, în MIM XI/1992, studiu în care putem urmări cauzele ce au determinat mişcarea acestei bresle şi implicit a mahalalei ei.
[8] Mahalale ce poartă nume proprii, de preoţi.(mah. Popa Soare), ctitori (mah.Mântuleasa), locuri (mah.Oborului)  sau biserici (mah. Sf.Ştefan).
[9] Nu avem certitudinea că noua denominare administrativă suprapune în teren cu precizie fosta mahala. Ipoteza cea mai plauzibilă este totuşi înlocuirea termenilor.
[10]  Putem observa degradarea termenului şi în definiţiile de dicţionar.
[11] Observăm acelaşi fenomen referitor la următoarele perechi de termini: caldarâm-pavaj, uliţă-stradă.
[12] La începutul secolului XX, spaţiul fostei mahalale Mântuleasa, păstrându-şi principalele trasee, devenise o zonă cu străzi aliniate, case de piatră decorate stil, piaţete discrete; în acelaşi timp, la marginea oraşului existau mahalale, Cărămidari, bunăoară, mahalaua unde a copilărit Maria Tănase, spaţiu semirural;
[13] În documentele bisericii Negustori, într-un litigiu ce a durat două veacuri, se dispută un spaţiu viran pe care locuitorii din mahalaua Negustori vroiau să organizeze un loc de târg, cu puţ. La un moment dat este menţionată utilizarea acestui loc pentru depozitarea gunoaielor.Vezi Cernovodeanu P. – Documente inedite privind trecutul bisericii Negustori din Bucureşti – GB. XXV/1966 nr.1-2, p.100-117.
[14] Ionescu D.Dan, op.cit, p.28.
[15]Cf. Sinigalia Tereza „Observaţii privind structura urbană a Bucureştilor la sfârşitul veacului al XVII şi în prima jumătate a secolului al XVIII” din RMM-MIA XVIII/1987, nr.2, p.35
[16] Explicităm identificarea mahalalei Mântuleasa cu Popa Drăguşin. În catagrafia din 1752, realizată cu ocazia daniei lui Grigore Ghica al II-lea către ctitoria sa, mânăstirea Pantelimon, apar 12 mahalale şi o vie domnească. Patru dintre  mahalale intră în zona noastră: Olari, Popa Drăguşin (ulterior Mântuleasa), Lipcani (ulterior Sf.Ştefan), Popa Soare. Trei autori ne vorbesc despre acest act de donaţie: Ion Ionaşcu în „Aspecte demografice şi sociale din Bucureşti la 1752” – R.Arh. II/1959, nr.2, L.Moga în „Un plan inedit de la 1847 al unui sector din Bucureşti” BCMI XXX/1937, p.179-184, Tereza Sinigalia, op.cit. Datorită configuraţiei moşiei, toţi acceptă că mahalaua Mântuleasa aparţinea acestui spaţiu. Cum ea nu este însă astfel denominată, Ionaşcu Ion, op.cit, p.130, nota de subsol 52, o identifică sub semnul probabilităţii cu mahalaua Popa Drăguşin. Sinigalia Tereza, op.cit, p.34  o identifică cu mahalaua Sf. Ecaterina de Jos. O serie de argumente ne fac să preluăm opinia primului autor: 1.de cele mai multe ori numele de sfinţi date mahalalelor se leagă de hramul bisericii (ex.Sf.Apostoli, Sf. Vineri, Sf.Pantelimon); în 1752 biserica Mântuleasa era deja ridicată şi târnosită cu hramul Sfinţilor Arhangheli.2.mai multe mahalale din zonă poartă nume de preoţi (ex.Popa Soare, Popa Nan, Popa Crăciun); poate fi vorba despre preotul contemporan sau despre un preot ctitor, real sau legendar; în 1727 într-un act al Bisericii Negustori, mahalaua negustorilor era denumită a popii Crăciun; aceasta se petrecea la un an după târnosirea noii biserici de piatră, ridicată de negustori; este posibil prin urmare ca popa Drăguşin să fi fost preotul ctitor al unui paraclis de lemn premergător bisericii lui Manta, iar mahalaua să fi intrat astfel în memoria colectivă; el nu era cu siguranţă preot în 1752 pentru că nu apare menţionat în catagrafie.3.în catagrafia din 1752, în mahalaua Popa Drăguşin,  apar trei personaje ce ar putea avea legătură cu nume prezente în documente: Mihai călăraş, posibil fratele lui Manta cupeţu, ctitorul bisericii Mântuleasa, Popa Iane, posibil preotul zugrav care apare pomenit în proscomidie, Copilul Stanii văduvii, posibil fiu al Stancăi, soţia lui Manta cupeţu.
[17] Într-un articol din 1870, Dr.Obedenaru oferă o imagine ironică dar plină de real asupra tipului de orientare practicat în Bucureşti „Vrei cum-va să ştii unde şade cutare (…).Ţi se spune că şeade peste drum de Deadu Ivan, alături cu Hagi Petcu, sau Iusuf-Effendij. Îţi iei toiagul (din causa câinilor, ca la Bucuresci) şi mergi din casă în casă întrebând unde şade Deadu Ivan, sau Hagi Petcu sau Iusuf-Effendij. În fine afli pe acel cutare după uă jumătate de zi de umblet”, Obedenaru, “Adresele în Bucureşti şi în Europa Occidentală” în Informaţiuni bucurescene, anul I, nr.37, p.3
[18] Am urmărit planul Sulzer (1781), planul Borroczyn (1852) şi în varianta Cincinat Sfinţescu, planul Pappazoglu (1871), planul Carol (1895-1899), planul 1911, planul 1934 şi planul actual.
[19] Cf. Sinigalia Tereza op.cit, p.31
[20] Denumim străzile după planul din 1911 şi pentru că numele lor sunt aici mai aproape de momentul denominării, oferind astfel un plus de informaţie
[21] L. Moga – Un plan inedit de la 1847 al unui sector din Bucureşti BCMI XXX/1937, p.179
[22] Cf. Stănculescu Irina, Apariţia şi evoluţia denumirilor de străzi în Bucureşti în MMB XIV, p.144, nota 38
[23] Costescu G., Bucureştii vechiului regat, Ed. “Universul”, Bucureşti 1944, p.11-25.
[24] Nu am detectat până în prezent o sursă documentară a acestor descrieri.
[25] Prezentă ca reper în descrierea mahalalelor Vergu şi Negustori, mah.Caimata se afla de partea stângă a podului Târgului din Afară, întinzându-se „spre Miazăzi până la curtea Bisericii cu Sfinţi  (…) iar spre Răsărit (…) până la cârciuma Fărmiţoaiei (azi răspântia cu bulevardul)” cf.G.Costescu, op.cit, p.19
[26] Cernovodeanu P., Documente inedite privind trecutul bisericii Negustori din Bucureşti – GB. XXV/1966 nr.1-2, p.100-117
[27] Idem, p.105.
[28] Idem, p.113
[29] Idem, p.115
[30] Idem, p.105
[31] Idem, p.113
[32] Idem, p.105
[33] Maidanul lui Iancu Petrescu apare în planul Borroczyn. În planul din 1911 teritoriul său este lotizat şi construit. Unul dintre proprietarii noilor loturi este Ion Petrescu, posibil descendent al lui Iancu Petrescu.
[34] Acesta ar putea fi identificabil în planul din 1896, pe care, din păcate nu îl deţinem.
[35] Antoniu Vanghelie, Actele serviciului documente istorice.Mânăstirile Căldăruşani şi Căluiu, MAI, Direcţiunea Arhivelor Statului, nr.8, Bucureşti 1953, p.47, act nr.641
[36] Menţionăm că aceste documente au fost consultate doar la nivelul rezumatelor. Cercetarea actelor în desfăşurarea lor ar putea aduce informaţii în plus.
[37] Antoniu Vanghelie, op.cit.,p.47, act nr.642
[38] Idem, p.45, act nr.605
[39] Stoicescu Nicolae – Repertoriul bibliografic al monumentelor feudale din Bucureşti, Ed.Academiei, Bucureşti 1961, p. 234
[40] În egală măsură ne este consemnată tradiţia, prezentă mai ales la breslaşi şi negustori ctitori, de a construi în curtea bisericilor chilii pentru găzduirea săracilor, G.Potra, Din Bucureştii de ieri, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1990, vol II, p.218
[41] PMB – serviciul tehnic, inventare şi dosare cuprinse între anii 1830-1865, 1870-1900
[42] Fond PMB – serviciul tehnic.
[43] Menţionăm că în 1911, adresa este Mântuleasa nr.2. Prin urmare, numerotarea pornea în 1882 din Calea Moşilor şi nu din Calea Călăraşilor.
[44] PMB – Serviciul Tehnic, dosarul  671/1894

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign