Bucurestii Vechi si Noi

Evoluţia zonei Mântuleasa din vremea mahalalei până astăzi(II)

15 iulie 2012 Adrian Majuru Antropologia urbana, Antropologie

Zona Mântuleasa de-a lungul timpului: istoria, oamenii, evoluţia spaţiului urban

 

Informaţii privitoare la evenimente petrecute de-a lungul timpului în mahalaua Mântuleasa, lipsesc aproape în totalitate. De altfel, informaţii despre mahalale în general avem puţine. Ceea ce ştim rezultă din acte de donaţie către biserici, din litigii şi formalităţi de vânzare-cumpărare. Arar s-a oprit cineva să descrie o mahala anume [1]. Imagini de epocă avem puţine şi ele imortalizează de obicei fie evenimente, fie tipuri umane, fie monumente Vom încerca să animăm puţina informaţie cu elemente de ordin general, care foarte probabil au existat şi aici. Vom urmări şi evoluţia parcelărilor şi a tramei stradale privind prin comparaţie următoarele planuri ale oraşului: Planul Sulzer din 1781, în varianta sa reconstituită de I.D.Berindei, planul Borrocyzn din 1852 în cele două forme ale sale, planul Pappazoglu din 1871, planul oraşului Bucureşti (1895-1899)[2], planul din 1934 şi planul actual al municipiului Bucureşti. Vom urmări de asemenea evoluţia nomenclaturii străzilor. Pentru numirea uliţelor în planurile în care acestea nu sunt încă denominate vom prelua numele lor din planul actual al municipiului Bucureşti, acesta prezentând avantajul de a fi mai explicit.

 

            III.1 Vremea mahalalei

            Mahalaua Mântuleasa face parte din grupul de mahalale ce se iveşte la sfârşitul sec.XVII şi începutul secolului XVIII de-a lungul Podului Târgului din Afară. Aceste mahalale se dezvoltă la marginea oraşului. În relatarea despre marele foc din 1739 se spune că acesta „nu s-a oprit decât departe, când dădu de întinse locuri virane, pe la Târgul Moşilor care se ţinea în acea vreme la biserica Sfinţilor sau cel mult la Olari.”[3] Aici era prin urmare capătul oraşului. Urmărind sistemul de cercuri concentrice ce definesc în studiul Danei Harhoiu dezvoltarea Bucureştiului [4], mahalalele din zona noastră  sunt cuprinse între cercurile 3 şi 4, ce marchează trecerea de la oraşul bizantin la cel fanariot. Această trecere se concretizează într-o rarefiere a tramei stradale, spaţii

aerisite, invadate de vegetaţie, scăderea densităţii locurilor construite. Este o arie locuită în principal de negustori, meşteşugari aşa cum ne îndeamnă să credem plasarea lor de-a lungul podului către Târg şi cum ne demonstrează  pisaniile bisericilor din zonă. Acestea sunt în totalitate ctitorii ale membrilor de breaslă, fiind dovezi grăitoare ale întăririi acestei clase sociale şi tot odată ale unui nou tip de mentalitate.  

Prima menţiune a zonei coincide cu prima semnalare a uliţei Mântuleasa, în anul 1707. După cum observăm în planul Sulzer, aceasta uliţă era un segment al unui traseu mai lung, ce lega Calea Dudeşti de Podul Târgului din Afară; uliţa noastră începea din Podul Vergului;  fiind o cale directă de acces între două mari poduri, uliţa era probabil destul de circulată. În plan mai observăm şi cele două ramificaţii finale ce dau în Podul Târgului din Afară, viitoarele străzi Mântuleasa (prelungire) şi Ştefan Luchian. Din planul Sulzer, destul de schematic, nu mai distingem în zonă decât mari loturi cultivate. 

Următorul reper cronologic, 1733, este legat de ctitorirea bisericii.

“Această sfântă şi dumnezeiască beserică unde se cinsteşte hramul Sfinţilor Îngeri Mihail i Gavril şi iaşte făcută din temelie de jupâneasa Mariia, sora jupânu Manta cupeţul i de jupâneasa Stanca, care au ţinut jupânu Manta; şi s-au făcut în zilele lui Gligorie Ghica voievod în luna lui sept.25 când umbla vă leatul 7242” [5]

O legendă a locului ne vorbeşte despre împrejurările ridicării bisericii [6]: „Pe locul unde se află astăzi biserica Mântuleasa, se găsea o grădină mare ca mai bine de două pogoane. În fundul acestei grădini cu faţa la răsărit, era o casă boerească cu multe încăperi, cu grajd, magazii şi şură pentru trăsuri. Această grădină aparţinea familiei Manta şi se moştenea din tată în fiu”. Menţionarea acestei grădini ne duce cu gândul la marile întinderi cu verdeaţă caracteristice oraşului fanariot. Ionescu-Gion notează şi el o tradiţie ce vorbeşte despre existenţa unei mari livezi împrejmuită cu gard de nuiele. „Câinii fiind mulţi şi rei în mahala, cine trecea noaptea pe acolo rupea nuiele din gard, să se apere de câini. Azi aşa, mâine aşa, până n-a mai rămas nici urmă de gard, – de unde locuţiunea bucureşteană: „ a luat din gardul Mântulesci”, adică a luat de unde nu este nimic”[7]. Existenţa unei mari moşii şi implicit a unei mari case cu acareturi este de la sine înţeleasă în cazul unei familii care a putut ctitori o biserică. Pentru o mai mare apropiere de imaginea acestora cităm descrierea unei case înstărite aşa cum ne-o înfăţişază un document de epocă: „O bună casă boerească (…) cu gard, cu cuhnie, cu şopron, cu casă dă jos, cu o casă mai mică, cu poartă bună, cu puţ în curte, cu curtea pe uluci, cu grădina asemenea cu casele de sus toate grijite, cu paturi, cu laviţe, cu păticine de macaturi, cu uşi la toate casele, căptuşite, cu ferestre dă steclă pe toate casele, cu încuietori la toate uşile, asemeni şi beciurile iarăşi cu paturi, cu laviţi, cu uşi aşişderea, cu o căscioară ce este din dosul grădinii, cu locşorul ei, cu puţ în curte”[8].

„Aici locuia bătrâna văduvă Mântuleasa, soţia lui Matei Manta (portarul) şi cu fiica sa Maria, văduvă şi ea fără copii. Mântuleasa, femeie de o frumuseţe rară, era foarte luxoasă şi cheltuitoare. Desele petreceri ce făcea, precum şi luxul ce-l ducea, chiar către bătrâneţe, a făcut ca averea ce i-o lăsase soţul său să se micşoreze din ce în ce mai mult. Când începuse să fie părăsită şi de prieteni, s-a hotărât ca, pe locul său, în faţa casei, să zidească o sfântă biserică, pentru pomenirea ei şi a soţului ei, cu care avusese un trai foarte bun şi fericit. A tocmit un meşter – era sârb – care să-i facă planul şi socotea cât are să o coste toată lucrarea. Văduva Mântuleasa nu a avut parte să-şi vadă visul împlinit, căci o boală grea i-a curmat zilele. După moartea sa, fiica sa Maria, cu banii ce-i lăsase mama sa, a început zidirea bisericii. Dar socotelile nu se potrivise, şi cu banii rămaşi de la mama sa biserica nu a putut fi terminată. Nu a fost făcută decât zidăria. Astfel, ea a rămas multă vreme numai în roşu. Mai târziu, Nae Rătescu, ginerele lui Mihai Manta (Manta cupeţu), cu care locuia împreună şi vecini cu Mântuleasa, s-a hotărât să termine biserica în tovărăşie cu socrul său, mare negustor cu avere. Ea a fost terminată abia în anul 1732 şi târnosită în ziua Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, hramul bisericii şi patronul lui Mihail Manta cupeţul”

 

În istorisirea sa, Maiorul Eugen Mântulescu-Manta prezintă şi o variantă a pisaniei, diferită însă de transcrierea lui Alexandru Elian. Din raţiuni lesne de înţeles, considerăm corectă versiunea savantului. Istorisirea maiorului intră în contradicţie cu puţinele date pe care le deţinem. Acestea din urmă ne fac să dăm un curs uşor diferit evenimentelor.

 

        Despre Manta cupeţu, documentele ne spun doar că în 1718, împreună cu fratele său Mihai cumpără 200 de stânjeni de moşie în hotarul Ioneştilor în judeţul Saac [9] . În 1733, anul târnosirii bisericii, el era deja mort, altfel ar fi fost prezent în mod direct în pisanie. Este posibil să fi murit departe de casă întrucât piatra lui de mormânt lipseşte din inventare.

Maria, Mihai şi Stanca, mai apar într-un document în 1739, când fac danie Mânăstirii Stavropoleos moşia cumpărată anterior [10].  Între 1721-1747, Maria, „sora Mănticăi” mai apare ca donatoare şi în actele bisericii Negustori cu suma de 20 de taleri.

            Alte documente legate de biserică sunt trei pietre de mormânt: 1735 – Frâncu Căpitanu cu jupâneasa dumnealui Maria, posibil sora lui Manta Cupeţu[11], 1741 – jupanul Dumitru [12], 1757 – Manul vel Cămăşaru[13]. De asemenea, pe zidul proscomidiei mai sunt pomeniţi „erei Bratu [14], Iane”, probabil zugravii bisericii.

            Hramul bisericii poate fi pus în legătură cu Mihai, fratele lui Manta. De asemenea s-ar putea stabili o conexiune cu hramul Mânăstirii Stavropoleos, căreia ctitorii de la Mântuleasa îi donează moşia de la Ioneşti. De ziua Sfinţilor Voievozi, în chiar anul târnosirii Mântulesii, un anume Manta apare într-un pomelnic al mânăstirii [15]. Acest lăcaş, şi el recent ctitorit, cu faimă în Bucureşti, purta hramul mânăstirii-mamă, locul de metanie al egumenului . La sfârşitul secolului XVIII, datorită mulţimii de daruri pe care le primea, mânăstirea era unul dintre cele mai bogate aşezăminte din Ţara Românească.

Următorul reper cronologic este catagrafia din 1752, realizată cu ocazia daniei lui Grigore Ghica al II-lea către ctitoria sa, mânăstirea Pantelimon. Aceasta consta într-o  moşie domnească ce cuprindea 12 mahalale [16] şi o vie domnească. Patru dintre  mahalalele intră în zona noastră: Olari, Popa Drăguşin (ulterior Mântuleasa), Lipcani (ulterior Sf.Ştefan), Popa Soare. În mahalaua Mântuleasa se găseau la acea dată 53 de „locuri” (case) în care trăiau: 4 boiernaşi, 4 preoţi, 3 călăraşi, 7 căpitani, un ceauş, 2 copii din casă, un logofăt agiesc, un odobaş de seimeni, 2 stegari, un vătaf la Ţarigrad, un abagiu, un cociaş, 2 cojocari, un măcelar, un săpunar, un cupeţ, un sărac, un nevolnic, un armean, 5 ţărani (4 birnici şi un scutelnic), 4 văduve, 7 „diverşi” [17]. Odată cu intrarea în zestrea mânăstirii, fiecare casă trebuia să-şi plătească birul.

La două decenii de la târnosirea bisericii, s-a pierdut urma familiei lui Manta. Foarte probabil lipsită de urmaşi aceasta s-a stins [18].

Spre sfârşitul secolului XVIII, conform unei catagrafii citată de profesorul Ionescu Gion, mahalaua Mântuleasa avea 28 de case.  În jumătatea de veac trecută din 1752, observăm o scădere demografică importantă. Este probabil ca în graficul demografiei zonei, catagrafia citată să fi surprins punctul de minim. O serie de calamităţi ar fi putut afecta populaţia mahalalei: cutremure [19], incendii şi mai ales foametea şi ciuma. Incendiile erau frecvente în Bucureşti şi greu de potolit. Majoritatea caselor erau de lemn şi pământ, ridicate din bârne de salcâm şi acoperite cu paie, stuf, scânduri, şindrilă. La izbucnirea focului clopotele bisericii erau trase în dungă. Nu exista un serviciu organizat de stingere. Abia la începutul secolului al XIX-lea se instituise o organizare rudimentară pe mahalale: „îndatorându-se mahalagii că îndată ce vor auzi aprinderea de foc în vecinătate, să sară 20 de oameni, fieşicare cu câte o cange în mână sau câte un topor, şi cu scările, şi cu grabă să alerge la foc ca să ajungă mai înainte până a sosi dumnealor zabiţii politiei şi să înceapă atât şi a surpa spre potolirea focului” [20]. O mare molimă de ciumă care a cuprins toate mahalalele este semnalată în 1792.

În 1810, în mahala sunt semnalate 44 de case, în care trăiau 122 de bărbaţi şi 138 de femei, amestecaţi români, greci, sârbi. Ei erau păstoriţi de doi preoţi, „fără nici o patimă şi neglodiţi” şi un diacon, iar biserica avea „toate rânduielile bune”. [21]

 

O imagine asupra zonei Mântuleasa şi a mahalalelor limitrofe, la mijlocul sec.XIX, ne oferă planul Borroczyn. Putem observa traseele mai multor uliţe, nedenominate însă, parcelările, maidanele cu denumirile lor; în varianta C.Sfinţescu, putem urmări forma explicită a caselor existente şi funcţia construcţiei. Regăsim uliţele menţionate în planul Sulzer şi  noi făgaşuri între parcele, identificabile cu străzile de mai târziu. Traseul uliţei Mântuleasa este mai bine definit ca pornind din viitoarea cale a Călăraşilor. În planul Borrocyzn  ea apare pavată pe mai mult de jumătate din lungimea sa, pornind dinspre Podul Târgului din Afară. Pavată în întregime ne apare ramificaţia stângă a uliţei, actuala str.Ştefan Luchian.

      Problema pavării uliţelor, mereu prezentă în Bucureştiul vechi, a parcurs mai multe etape. La început uliţele mahalalelor erau pavate cu pământ iar gropile astupate cu moloz, pământ, nisip şi chiar gunoi. O atenţie mai specială era acordată doar marilor poduri care în sec.XVI erau pavate cu un strat de pietriş; ulterior au fost podite cu lemn. Pentru că starea drumurilor a fost mereu problematică planuri de îmbunătăţire au fost făcute mereu. Prea puţine au fost însă şi duse la îndeplinire. Între 1822-1828, apare ideea pavării cu piatră a uliţelor. În 1834 se înfiinţează biroul pavajelor. Profilul străzilor se face convex pentru o mai bună scurgere a apei iar lărgimea lor se stabileşte la 6 stânjeni. Între 1860-1866  se pavează 50 de străzi din fiecare culoare administrativă. O imagine surprinsă probabil la începutul sec.XX, ne prezintă lucrări de pavare pe Calea Vergului. Referiri specifice la caldarâmul uliţelor din zona noastră apar în documentele primăriei începând cu 1835 [22].

Prezente în planul Borroczyn sunt şi maidanele. Aceste locuri virane aveau funcţia unui spaţiu comun şi oamenii le foloseau de la locuri de întâlnire, de târg, de joacă pentru copii, până la depozitarea celor netrebuincioase şi chiar a gunoaoielor. Puţurile erau de asemenea un bun comun. Apa potabilă era o altă problemă a bucureşteanului. Oamenii aveau câteodată puţuri în curte dar ele aveau „apă rea şi sălcie din care ni se pricinuieşte boala” [23]. Apa pentru băut era cumpărată de la sacagii; aceştia colindau uliţele strigând cât îi ţinea gura „Apă! Apă! Haap!…”; mai târziu apa era filtrată  în vase mari de piatră spongioasă [24].  La sfârşitul sec.XVIII apar în centrul oraşului, după moda turcească, cişmelele de utilitate publică.

Iluminatul şi paza de noapte încep şi ele a se organiza. La sfârşitul sec.XVIII străzile erau încă neluminate; şomoioage aprinse erau doar în faţa porţilor boiereşti iar caleştile erau însoţite pe timp de noapte de robi ţigani cu masale. În sec.XIX se amenajează treptat iluminatul cu seu şi felinare. Noaptea în mahalale era organizată strajă. Iată locurile unde stăteau paznicii mahalalei Mântuleasa în 1840: la metocul mânăstirii Căldăruşani [25], la vătaful Gheorghiţă, fostul ipocomisar, la pitarul Ioniţă Roşianu.[26] În puterea întunericului straja striga la cel mai mic zgomot „Stai! Te văd!”. În vreme de primejdie erau organizate patrule de 10-15 oameni care cutrierau mahalaua.

 

Loturile din zona noastră, aşa cum ne apar în planul Borroczyn, au o formă destul de neregulată; ele sunt în schimb parcelate în majoritate rectangular şi construite către interior.

Într-un act de vânzare din 1880, găsim descrierea unei case ce se afla pe locul actualei piaţete Mântuleasa: ”construcţia care se compune din două prăvălii, patru camere, unu giamlâcu, pivniţa, unu beciu şi curtea”.[27] O astfel de casă costa pe atunci 18500 lei noi. 

Către mijlocul sec.XIX Bucureştiul este împărţit în 4 culori, iar ulterior în 5. Sediul Comisiei de Negru este prezent în planul Borroczyn pe strada Mântuleasa, pe locul comunei unde se va ridica ulterior şcoala.

Planul generalului Boroczyn ne dă cea mai bună imagine despre spaţiul zonei Mântuleasa din vremea mahalalei.

 (va urma)

autor: Adriana Scripcariu


[1] Un caz fericit este cel al Mahalalei Batiştei descrisă de Nicolae Filimon în Ciocoii vechi şi noi şi imortalizată şi în gravuri de epocă.

[2] “Planul oraşului Bucureşti lucrat de Institutul geografic al armatei pentru Primăria Capitalei în al XXXIII-lea an al domniei M.S.Regelui Carol I, 1895-1899, scara 1:5000”, vom denumi în continuare acest plan “Planul armatei”.

[3] G.Potra, op.cit.

[4] Harhoiu Dana, op.cit, p.40-41

[5] Elian Alexandru – Inscripţii medievale ale României I – Oraşul Bucureşti, nr.185

[6] Notarea acestei tradiţii a fost făcută de Maiorul Eugen Mântulescu Manta, ce se declară descendent al ctitorului; vezi Cazacu N, Din istoricul bisericii Mântuleasa din Bucureşti, GB.XXI/1962 nr.11-12, p.1108-1109. 

[7] Ionescu-Gion, Istoria Bucureşcilor, Ed.Fundaţiei culturale Gh.Marin Speteanu, Bucureşti 1998, cap.XI, p.312

[8] Iorga N., Documente bucureştene 1.c, p.37-38, nr.22.

[9] „Mihai Cicoceanul, fiul lui Tănase logofătul Cicoceanul, vinde lui Manta cupeţul şi fratelui său Mihai 200 de stânjeni de moşie în hotarul Ioneştilor în judeţul Saac”.- Arhivele Statului Bucureşti, “Mânăstirea Stavropoleos”, VII/2

[10] „Maria, sora Mănticăi cupeţu, împreună cu Mihai, fratele lui şi Stanca, fosta soţie a Mănticăi, dăruiesc 200 de stânjeni de la Ioneşti mânăstirii Stavropoleos”.-  Arhivele Statului Bucureşti, “Mânăstirea Stavropoleos”, VII/7

[11] Elian A., op.cit.,nr.186

[12] Idem, nr.187.

[13] Idem, nr.188.

[14] Bratul , preot zugrav, sec.XVIII, menţionat în documente, Idem, nr.189, index.

[15] Idem, nr.451.

[16] Olari, Sf.Ecaterina de Jos, popa Drăguşin, Ceauş-Radu, Lucaci , Olteni, Hagiu, Lipcani, Popa Soare, Popa Nan, Delea şi Pantelimon, cf. Ionaşcu Ion, op.cit., p.124

[17] Idem, p.131-135

[18] Maiorul Eugen Mântulescu-Manta, îşi prezintă arborele genealogic – tatăl Căpitanul Gheorghe Mântulescu-Manta (1841-1926), bunicul jupan Dumitru Manta (1790-1863). Este posibil ca această familie să fie descendentă, chiar mai îndepărtată a ctitorilor. Este însă de asemenea posibil ca unul dintre membrii acestei familii, într-un avânt romantic, descifrând pisania bisericii (parţial incorect) să fi preluat numele ctitorului. În catagrafia de la 1810, nu figurează jupanul Dumitru Manta; este posibil ca familia să se fi mutat în altă mahala sau, mai este posibil ca la vârsta de 20 de ani să nu fi fost încă stăpân al unei case. Tot de sorginte romantică găsim adăugarea numelui Mântulescu.   

[19] În a doua jumătate a sec.XVIII sunt menţionate cutremure importante în 1763, 1764, 1771, 1787, 1789, 1793, 1798.

[20] Arh.Stat Bucureşti ms.1122/54 din G.Potra, Din Bucureştii de ieri, vol I, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti 1990, p.152.

[21] Lapedatu A., op.cit., p.47- 48

[22] Inventarul dosarelor primăriei (1830-1865), 74/1835 – Caldarâmul uliţei din mahalaua Mântuleasa, 12,56/1837 Caldarâmul uliţei din mahalaua Vergu, 18/1837 – Caldarâmul uliţei dimpotriva bisericei Mântuleasa până la podul de la Biserica cu Sfinţi, 97/1837 – Caldarâmul uliţei Mântuleasa, 76/1840 – Caldarâmul uliţei din mahalaua Vergu pe la serdarul Fănuţă, 60/1855 – Pavarea din nou a unei uliţe din mahalaua Mântuleasa, 142/1864 – Pavarea străzii Popa Soare.

[23] G.Potra, op.cit., p.241

[24] În sec.XIX o saca de apă costa 50 de bani. În zilele de pomană oamenii plăteau sacagiilor pentru a  împărţi de sufletul morţilor.

[25] Posibil biserica, vezi cap II

[26] Extremitatea nord-estică a mahalalei, vezi cap.II

[27] PMB – Serviciul Tehnic, dosarul 7/1898

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign