Bucurestii Vechi si Noi

Poeme inedite de Aurel Dumitraşcu

08 iulie 2012 Revista Conta Revista Conta

(Eşti cea mai ruşinoasă călugăriţă …)

– Eşti cea mai ruşinoasă călugăriţă

ştiu chiar unde poţi fi găsită. Dar prin care zăpezi

nu vom găsi niciodată urmele tale aceasta nu ştiu.

Căci iată eu stau şi astăzi alături de flamura

care ţine loc de privire

la acelaşi breakfast ca un găzar

de acum şase decenii plin de o culoare

în care mărunte resturi adie ca briza mării hobeia.

Am două andrele prin care trec două uliţe prăfuite

şi o limbă de matostat.

Carnea mea se zbate să scape de praf

nu se vrea carnea mea pe tipsii.

Mai bine o furtună necugetată

o furtună cu uliţe pe care trec

aceeiaşi catîri obosiţi. De te-ai numi altfel

decît călugăriţa evdochia

de-ai fi o rădaşcă ce taie dale în creierul meu

de-ai fi o pădure răsturnată

la amiază nevinovat şi numai trist aş trăi.

Dar nu eşti. Nimic din toate cele care

sînt în afara ceaslovului mov

– viaţa mea e un vas de lut

pe deasupra căruia păsările se feresc

să mai cînte

în care păsările se feresc să rămînă umile.

 

(Stau în mijlocul nedesluşirii)

– Stau în mijlocul nedesluşirii

nu mai sînt alte blocuri; dar eu

stau în mijlocul nedesluşirii agitat; zic

D-ne al lor, nu mai ciuguli

din aripile îngerilor bolnavi mai există

un pumn de oameni care se mută care

mai cred că mutîndu-se fac artă

pămîntul e întotdeauna la picioarele noastre

învîţate cu frigul cu laşitatea

rînduielile aerului se strică în preajma

sărutului tare obişnuit ce vitriolată e această

cărare care intră-n şoseaua naţională

cerşetoarei îi place allen ginsberg

ai juma de metal şi o pungă cu morcovi;

nu suport sărbătorile religioase atunci

mai toţi se cred deştepţi

fiindcă îmbracă hainele noi; ce repede

mor cîntăreţii de muzică rock – îmi zice

soţia paracliserului (nu aude el

paracliserul ce discut cu femeia lui)

lacul de acumulare a fost

introdus în sala procesului

judecătorii învaţă să-noate

rareori auzim ce se spune acolo

îl strig pe fratele meu

dar nu mai vine el nu mai vine

acum cînd nu ştiu ce tot caută

cu mîinile lui subţiri într-un „nour”

şi multe din sentimentele mele îngheaţă

şi cad

spărgîndu-se zgomotos.

 

(Poemul: animalul acesta jupuit)

1. poemul:

animalul acesta jupuit

ca şi cum ar locui în creier.

2. numai vrabia înţelepciunii

e sătulă de vulturi

3. dispreţuit de nuferi

cerui îndurare cuvintelor dispreţuite de doamne.

4. nu mai crede că dragostea

se poate împrieteni cu nebunii

între sferele secătuite de plînset

pînă şi surîsul tău

este o vină

 

 

(Despre trup puţine opinii)

 

– Despre trup puţine opinii

mereu aceeaşi fetidă muşcătură a cărnii

şi nimeni dar aproape nimeni nu doreşte să fie

altceva decît om

nici un NU vreunei întoarceri nici un ochi jertfit

prin cuvînt

în mica bazilică invocată domnul daurel

scrie mici poezii mici scrisori către extaz

– ca şi geometria, poezia se născu marţi

din dispreţ(ul) pentru oglinzi –

Şi cel căruia-i este teamă de pîntec

nu se poate naşte din frunze de şpan.

 

(Pentru că nu-mi era frică)

 

– Pentru că nu-mi era frică

de aceea am venit pe lume. Ca un glonte întîi

mic auriu plin de bale cald

începînd să mă bucur de striurile amiezii de

sînul flămînd al mamei mele ameninţată de

apendicită cronică

tocmai atunci în epoca prolet …

Puteam face lucruri mai bune? Puteam schimba

fluviul de sînge pe cartea verde? Puteam

schimba fluviul de apă pe o frunte schimonosită?

Viaţa în munţi ca o cămaşă spălată de nouri

şi mila şi mînia

aceasta e calea peste care trece neînduplecat bunul

mag marele mag şiştarul oglinzii în care

îmi văd creierul mătăsos. Un sistem de alarmă

ochiul care îndepărtează iarba de clauni

claunii de corbi corbii de gura fragedă

a morţii

pentru atîta nesaţ m-am născut

precum tavio belazoth trăgîndu-şi trupul

din suliţi

pe altar: pîine pămîntie în marea pădure

de stejari

acolo unde o alună de aur

ghiceşte înţelepciunea.

Spun: dar înţelepciunea nu se ghiceşte

ea se păstrează ca un rod într-un pîntec

vinovată este înţelepciunea pentru că fiul omului

este un om.

Dînd din aripi palma mea acoperă gura celui

care, lîngă zid, zăboveşte cu monştrii.

 

(Dintr-un volum de poeme inedite, în pregătire)

 

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2020 . Designed by: Livedesign