Bucurestii Vechi si Noi

Despre inegalitatea de şanse în România

26 august 2012 FILME SI CARTI FILME SI CARTI

Uniunea Europeană este foarte grijulie cu tot felul de aspecte ale societătilor europene, dezvoltând de-a lungul timpului tot felul de politici generoase, mai mult sau mai puţin transpuse în realitate. Una dintre ele este egalitatea de şanse care se referă, pe scurt, la oferirea aceloraşi condiţii atât bărbaţilor cât şi femeilor. O cauză nobilă, demnă de a fi frumos reglementată. “Egalitatea între femei şi bărbaţi este un drept fundamental, o valoare comună a UE şi o condiţie necesară pentru realizarea obiectivelor UE de creştere economică, ocuparea forţei de muncă şi de coeziune socială.(…) legile anti-discriminare sunt proiectate pentru a asigura un tratament egal, indiferent de rasă sau origine etnică, religie şi credinţă, dizabilităţi, orientarea sexuală sau vârstă.” (Document de informare privind egalitatea de şanse, dezvoltarea durabilă şi achiziţiile publice elaborat sub auspiciile Programului Operaţional Sectorial Dezvoltarea Capacităţii Administrative).

Principiile comunitare sunt frumoase şi generoase, precum cel al dezvoltării durabile, o noţiune care pare desprinsă dintr-un alt univers, într-o ţară locuită de oameni care fac averi tocmai din lipsa durabilităţii însă se remarcă de multă vreme un fenomen care pare mai degrabă a lua amploare decât a fi dimunat de aderarea României la Uniune Europeană. Unul din multele care par a nu fi auzit de aceste abordări novatoare şi integrative: nepotismul.

Este imposibil să nu remarci faptul că anumite sectoare de activitate din România sunt atinse de acest virus în proporţii mult mai mari decât altele. De ce? Criteriul care departajează fundamental este cel al posibilităţii obţinerii de bani, cât mai mulţi bani şi cât mai uşor cu putinţă. Cu greu vei mai observa un profesor ai cărui copii să dorească să urmeze calea părintelui. Oricum sacrificul în folosul comunităţii este o noţiune care îşi dă duhul, prioritară fiind ascensiunea socială prin orice mijloace. De altfel, profesorul singur are grijă să-şi descurajeze copiii pentru a nu o apuca pe aceeaşi calea dureroasă. Însă observăm mulţimea notarilor ai căror copii devin şi ei notari, preluând din mers afacerea foarte bănoasă. Observăm cum preoţii îşi instruiesc copiii în aceeaşi artă a slujirii dezinteresate a Domnului şi, chiar dacă iniţial copilul a apucat-o pe o altă cale (una greşită), el este adus înapoi la făgaş. Pus să facă rapid o Facultate de Teologie la fără frecvenţă. Puterea banului, ochiul dracului, este mare. Primari îşi împing în faţă fiii sau chiar soţiile (atunci când primarul este arestat- caz real în comuna Băneşti, judeţul Prahova) pentru a le lua locul, uneori reuşind, alteori nu, măcar în acest domeniu, câmpul de manevră este mai limitat, mass-media fiind mai atentă la dinamica nepotismului activ. Doctori şi avocaţi îşi pregătesc copiii pentru a le lua locul. Pentru a-i băga. Profesori universitari îşi promovează copiii asistenţi, preparatori, lectori. Sau prin Ministerul Afacerilor Externe (cazul fiului doamnei Zoe Petre). Nu-i vorba că şi preşedintele Traian Băsescu şi-a băgat fiica în loc călduţ, la umbră, ferit de intemperii. Cine nu ar face-o? Dar şi ce copil nu ar dori un astfel de tratament preferenţial? Care beizadea ar renunţa la privilegiile oferite de statut pentru a înfrunta singur viaţa nemiloasă? Cine ar renunţa la Mercedesul clasa C sau D în favoarea unui amărât de Logan? Sau la nenumăratele scurtături pe care le oferă accesul la sfera înaltă. „Lasă că vine tata” se împleteşte foarte bine cu „ştiti bă cine sunt io?”

În favoarea acestor practici  se poate aduce ca argument faptul că progeniturile au un exemplu nemijlocit acasă şi sunt inspirate de calibrul profesional al părintelui. Este posibil ca acest tipar să funcţioneze în multe cazuri însă pare a fi mai degrabă minoritar pentru că dorinţa de protejare a părintelui care-şi bagă copilul sau îi predă la cheie funcţia, primează. Este logic ca fiecare părinte să-i dorească tot binele din lume copilului, să-l ajute, să-l îndrume, să-i ofere expertiză chiar dacă nordicii nu prea ar fi de acord. Ei preferă metoda flying from the nest. Mai mult, statul chiar îi ajută pe tinerii care doresc să se desprindă de propriul camin. La un moment dat, aşa, cam odată cu majoratul, copilul trebuie să înfrunte viaţa singur, să plece de acasă (la studii,  la muncă sau pur si simplu, călătorind prin lume, pentru a o descoperi şi a se descoperi) să se descurce pe picioarele lui, fapt care ar trebui sa fie idealul oricarui parinte normal. Probabil ca si acesta este unul din motivele pentru care societatile nordice sunt la ani lumina fata de statuta noastra societate de sorginte balcano-sovietica.

Raspandirea acestui model de avansare si de evidenta insertie sociala este nociva si daunatoarea pentru intreaga societate romaneasca pentru ca, in primul rand creaza un dezavantaj din start celor care nu au parinti notari, avocati, preoti, doctori, politicieni, profesori universitari, presedinti de tara si care au dificultăţi mult mai mari de a accede la astfel de poziţii sociale superioare, indiferent, de cele mai multe ori, de pregătirea lor. În al doilea rând, dezechilibrează societatea şi creează o atmosferă stătută. Ce chef de muncă şi învăţătură să ai când pilosul oricum ajunge mai repede şi mai bine decât tine? Nu putem decât să-i mulţumim Domnului că şansele unui război adevărat sunt minime pentru că, ştim bine cam cum  a avut loc recrutarea în cele două războiae mondiale, egalitatea de şanse în faţa morţii. Beizadele şi fiii elitei politice ar fi primii care ar fenta un astfel de sacrificiu pe altarul Patriei (care Patrie?) Bine scria Lucian Boia în volumul  „Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial “ numărul persoanelor de oarecare notorietate din sfera politică sau intelectuală care să fi murit pe front este infim, deşi, în ansamblu, pierderile României, procentual, au fost mai mari după ale Franţei. În Franţa, dimpotrivă, lista scriitorilor dispăruţi în război este impresionantă (s-a avansat cifra de 450) au căzut de asemenea nu mai puţin de 17 parlamentari francezi.” Şi, precizează Lucian Boia cu acurateţe “Membrii elitei româneşti au predicat războiul, dar pe front s-au jertfit îndeosebi oamenii simpli, ţăranii în primul rând.”[1]

Credeţi că acum ar fi altfel? Dimpotrivă, mult mai rău. Atunci când nu plecau pur şi simplu în Elvetia, beizadelele de demult deveneau automat ofiţeri. Impresionant îm acest sens este şi tabloul pe care îl regăseste căpitanului englez J.D. Scale, venit să observe în 1916 noul aliat al Antantei: România. Într-un moment cât se poate de prost: retragerea precipitată din Transilavnia “Românii. Cea mai mare parte a acestor două luni m-a găsit printre ţăranii români şi sunt sigur că aceştia au constituţia unor soldaţi excelenţi. Nu sunt pretenţioşi, muncesc din greu şi au o constituţie fizică excelentă iar pentru cei care le cunosc limba este foarte uşor să se înţeleagă cu ei.(!) Sunt niste mărşăluitori excelenţi. Am fost cu generalul Văitoianu la Câmpina când forţele sale s-au retras de la trecătoarea Predeal şi i-am văzut trupele după un marş de 45 de kilometri, fără hrana sau odihnă; deşi discipina de marş a fost inexistentă, totuşi trupele au continuat să meargă şi, după câte ştiu, au continuat marşul întreaga noapte până la Ploieşti. Ofiţerii sunt nefolositori şi dincolo de orice dispreţ. Se pare că niciodată nu sunt alăturui de oamenii lor atunci când condiţiile sunt neplăcute. În timpul unei întregi nopţi de retragere între Câmpina şi Ploieşti, cu drumurile blocate de căruţe şi tunuri, am văzut doar doi ofiţeri români atunci când era nevoie de orice ofiţer la îndemână. Toată această coloană de 700 de căruţe, cred că a fost capturată de germani a doua zi. Oraşele mari ca Iaşi şi Bârlad sunt în prezent pline de ofiţeri români îmbrăcaţi cu fast, pudraţi şi machiaţi, care nu fac absolut nimic; unii dintre ei, fără îndoială, sunt în permisie, însă majoritatea absentează de la unităţile lor.”[2]

Se pare că totuşi avem acest imens defect naţional: nu reuşim să tragem mari concluzii din marşul nostru naţional prin istorie iar experienţele sunt doar pretexte pentru a compila patriotarde manuale de istorie care ne servesc declarativ mândria de a fi român. Uitând că aceasta are nevoie mai degrabă de un prezent funcţional şi nu de o istorie ficţionalizată! În plus, din păcate, Uniunea Europeană este neputincioasă în a stăvili astfel de practici neloaiale, anticoncurenţiale cu toate instituţiile ei. Nu ar fi bun un Mecansim de Cooperare şi verficiare în domeniul nepotismului?


 


[1] pag.124

[2] revista Historia nr. 11/2010

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign