Nu-i o toamnă prea drăguţă; nu cu noi. Putem număra pe degete zilele frumoase, cu adevărat frumoase. Dar cel puţin, miroase bine.
N-ai cum să explici mirosurile, şi-i greu să le descrii. Mai ales că, pentru fiecare, acelaşi miros înseamnă altceva; aduce-aminte de alt lucru.
Dar miroase. Ceaţa de dimineaţa care a-nmuiat frunzele de pe jos. Fumul uşor, cu un iz inexplicabil de cărbuni arşi, care se lasă în jos la-nceputul nopţii.
Şi celelalte. Care există undeva, mai mult în capul tău. Mirosul de ceolofan de pe borcane, mirosul de ziar uscat pe care se-aştern nuci, mirosul de must care fierbe, mirosul de gutuie încălzită de soare în camera goală, mirosul de geacă de toamnă nouă, mirosul de tufănele bîzîite de ultimele albine.
Cînd ies să mă plimb, toamna – chiar şi pe ploaie -, la asta mă gîndesc.
