DUREREA E O PASĂRE PHOENIX

Durerea e amară. E amară, ştiu ce gust are, m-am tratat cu ea împotriva compromisurilor sentimentale şi-a renunţării la sine de când mă ştiu şi nu e plăcută, dar e vitală. Are suflet bun. Din fericire, timpul îndulceşte amărăciunea şi-o transformă în culorile păsării Phoenix. Renaşti, renaşti în tonuri îndrăzneţe şi nuanţe pastelate, care să îmbuneze regretele și furia trecutului. Fără pretenții, defel, cu excepția uneia: supraviețuirea. Din păcate, odată cu ea dispare surâsul tâmp şi sincer de-altădată. Durerea fură din acea inocenţă intrinsecă și uitată și violată și pătată, după care tânjim ca nişte animale turbate, indiferent de costuri. Să sugem, să sugem seva inocenţei din frumoşii învinşi autişti ai vremurilor noastre!
Durerea e rodul iubirii bolnăvicioase: natural, un stimulent al imunității, ros de imperfecţiune. Am muşcat din ea cu poftă, de fiecare dată când eram gata-gata să cad în sindroamele seducţiei masculine şi-n inspiraţia poeţilor trişti şi laşi. Deşi muşcăm fără poftă din ea, promite să fie de soi bun, ales.
Durerea e autosugestia minţii care vindecă inima şi trupul. Te iert, te iert, te uit, te uit, te iert ca să te uit, te uit ca să te iert și să mă iert, îmi repet la ceas de seară, ca o rugăciune, şi mă trezesc cu aceeaşi voce şoptită dis-de-dimineaţă, înainte de-a fi dat lumina clarificatoare. Ah, fără tine mi s-ar umple ochii de o negreală insidioasă care s-ar răzbuna pe ochii sinceri ai tăi, ai lui, ai celor neprihăniţi din metrourile traseelor mele! N-am fost eu banalul care-a tins la geniul tău, ai fost tu pierdutul care-a murdărit sfinţenia creaţiei bivalente. Autosugestie pusă pe repeat, molipsită de oamenii calzi care  se perindă vrei nu-vrei, sub pleoapele  tale fierbinți.
Durerea e răul necesar din basmele cu contopirile de jumătăţi până la adânci bătrâneși şi din folclorul nemuritor care se repetă din veșnic până întotdeauna. Durerea scrie sinopsisul creaţiei şi oferă inspiraţia contorsionată a celor neînfricaţi, a nebunilor artişti prinşi în cămăşile de forţă înflorate ale unei realităţi kitschioase. Măşti, măşti flamboaiante peste tot îmi zâmbesc mecanic şi draconic, ca să mă lase stearpă de emoţie. Închid ochii, cu preţul orbirii, ascunsă în „metatext”. Durerea e stimulul unui renascentist al propriului început. Fii un renascentist al propriului început.