Cine nu iubește Cișmigiul? Așa cum e el, mic, aglomerat – rămîne o bijuterie.
Nu-mi pot închipui o dup-amiază perfectă de primăvară fără o plimbare în parcul ăsta.
Așadar, așa rămîne: toată lumea iubește Cișmigiul; cu excepția, desigur, a celor care trebuie să și dovedească iubirea asta concret: anume Administrația Parcurilor.
Pentru că atîta dispreț, atîta ură față de parcul ăsta se vede din felul în care Cișmigiul e îngrijit!
Acești neterminați contemporani, acești impotenți adminstrativi urăsc istoria și frumusețea cea veche a Cișmigiului; o urăsc, pentru că ei nu sînt în stare – azi – să creeze ceva atît de elegant, de folositor, de trainic…
De aceea Cișmigiul de azi este umilit de cei care trebuie să-l îngrijească.
Priviți această alee, de exemplu:
Vă spun eu ce nu se vede aici: nu se vede nici o bancă. Cișmigiul, parcul acela în care vii să stai la soare și să te umpli de un moment de tihnă, a rămas fără mai bine de jumătate dintre băncile din partea sa nordică. Bravos!
Gospodarul – Doamne, cît pot să urăsc vorba asta, gospodarul; desemnează nu primarul-vizionar, nu administratorul curajos și priceput, nu managerul deștept și respectuos cu ceea ce-i aduce profitul, ci căprarul care spoiește cu var să se vadă frumos – gospodarul, deci, a hotărît însă că, în parcul celebru pentru lucrările sale de feronerie delicate dar și fără moarte e nevoie de un gard nou; care să ție la distanță de orătaniile de apă pe curioșii vizitatori:
Cu gardul ăsta poți să împrejmuiești un loc de casă, un șantier, o groapă de gunoi – dar nu-l poți pune în cel mai frumos parc din București!
… ba poți, dacă ești imbecil.
