Cum scriam, am avut o copilărie fabuloasă, într-un târg uitat de lume(că se supără sau nu piteştenii, asta a fost oraşul până prin anii 70), într-o ţară care oscila încă între Evul Mediu şi modernitate. Nu exagerez, când spun asta. La bunici, când se tăia porcul, printre alţi vecini era invitat la pomana porcului şi moş Grecu. Trăia într-un soi de bordei, pe jumătate săpat în pământ, în buza unui deal humos, chel ca-n palmă, de unde se ridica sinistru braţul unei fântâni cu cumpănă, cu ghizdurile din lemn, care nu mai avea ciutură de mult. Era văduv, şi cred că nu mai avea pe nimeniîn sat, nicio rudă. Unora dintre invitaţi li se oferea, la plecare, un mic pacheţel, cu carne şi şorici, numai lui moş Grecu i se punea şi ceva în plus: băşica porcului. Era geamul lui de la bordei. Nu avea sticlă în fereastră, ci băşica aia întinsă şi uscată. În timpul ăsta se desfăşura epopeea cuceririi spaţiului, şi citeam zi de zi despre întrecerea dintre sovietici şi americani. Iar cea mai mare problemă a satului era accesul la apă. Nu pot să-i uit pe bunici cărând apa de la puţinele fântâni, cu apă sălcie, pe cap, cu o glamnică sub fundul găleţii. Abia spre sfârşitul vieţii lor au avut parte de apă la robinet. Şi nu sunt sigur că tata Badea a apucat să se bucure de această binecuvântare a civilizaţiei. A murit primul, în iarna lui 1968, în urma unei banale operaţii de apendicită, greşită de un măcelar la spitalul din Costeşti. Care nici nu ne-a spus despre ce este vorba. Când l-am mutat la Piteşti, unde un doctor remarcabil l-a deschis din nou, era prea târziu: a murit din cauza unui blocaj renal, ca urmare a infecţiei. Nu se inventase, cel puţin pentru România, rinichiul artificial. Primele aparate au fost aduse, dacă îmi aduc bine aminte, cam peste zece ani, la insistenţele profesorului Ursea.
Aşa era şi orăşelul nostru: de la târgul Ceairului(unde se va construi Şcoala Generală 1, unde am învăţat în clasele 1-4 , fiind prima promoţie a unei învăţătoare foarte tinere, doamna Joiţa, care ne-a cucerit din prima zi cu felul ei de a fi, care ne-a iubit şi ne-a făcut să iubim cartea), unde te simţeai liniştit undeva între secolul XVI şi secolul XIX: care trase de boi, ce rumegau placizi, ţărani în port popular(nici măcar opincile din cauciuc nu apăruseră, purtau unele din piele, încreţite de un şnur din piele, închise cu nojiţe) animale aduse la târg de stăpâni, trase de lanţ, vânzători de bragă cu marmita în spinare, patiseri cu tava de covrigi şi merdenele în cap, la cinematografele care păstrau parfumul anilor 30-40, la primele antene de televiziune, de-a dreptul bizare în peisaj.
.jpg)
Casa bunicilor
Că veni vorba: la bunici aveam un radio cu galenă. Avea o antenă lungă, o sârmă întinsă între doi pari, aflaţi la vreo cincizeci de metri unul de celălalt, o baterie uriaşă, iar acordul se făcea mişcând un cristal de galenă, până găseai postul. Nu avea difuzor, ci numai căşti. Principala grijă a lui tata Badea era să ne ţină departe de maşinărie în zilele furtunoase de vară, cu fulgere şi tunete. Şi să ude împământarea, când venea ciupit de la MAT!
.jpg)
Anghel al Rizii
Radioul şi o fotografie în sepia, unde trona un bărbat falnic, cu ditai vrăbioiul înfoiat de mustaţă, aşezat la o masă de cârciumă(era cârciuma lui, şi pe locul ei va fi construită casa în care ne-am petrecut vacanţele), era tot ce mai rămăsese de pe urma lui Anghel al Rizii, soţul surorii lui tata Badea, mama Mare. Din spusele alor mei rezultă o biografie demnă de personajele lui Marquez: deschis la minte şi la nou, adusese în sat primul patefon, primul radio, prima bicicletă, era abonat la ziare. Mare crai, a provocat tot felul de crize, a mai luat-o şi pe coajă, într-un sat vecin, de unde a plecat cu uşa în spinare, să scape de bâtele prietenilor încornoratului de serviciu. L-a prins pe preot urinând în naos(era cântăreş în strană, parcă) drept pentru care l-a purtat de barbă prin tot satul. Scria foarte frumos, se pare că era fascinat de caligrafie, lucru care l-a transmis şi tatălui meu.
Moment pentru o altă paranteză: vă mai amintiţi de orele de caligrafie din şcoală, de caietul special, de tocul şi de peniţele Klaps, de cerneala specială? Nu că aş avea un scris frumos, dar măcar e citeţ! Cel care a scos din programă caligrafia ar avea toate motivele să se teamă: se va perpeli în Iad, fără îndoială, blestemat de generaţii de învăţători şi de profesori, care trebuie să-şi pună elevii să le citească tezele!
Revenind, prin 1960 s-a deschis fabrica „Electronica” şi acolo se făceau primele radiouri portabile româneşti, cu tranzistori, sub licenţă japoneză, National Panasonic. Era o chestie ciudată, ca un soi de poşetă plic, se deschidea la fel. Aşa şi-au putut cumpărat ai mei primul televizor, un „Naţional”. Rubinurile sovietice erau o raritate, şi aveau un preţ prea mare pentru punga lor. Bine, şi pe „Naţional” au plătit destul, au făcut un CAR. De aici încolo intrarea mea în lumea minunată a ficţiunii era definitivă.
Începutul îl făcusem în cinematograful de peste drum de casă, unde am văzut o groază de filme, aproape niciodată de la genericul de început. Filmul rula în buclă, intrai şi ieşeai când îţi tuna, iar lumina se aprindea doar de două ori pe zi: dimineaţa, înaintea primului spectacol, şi seara, la încheierea ultimului spectacol. De la un film mi s-a tras şi una dintre primele întâlniri cu patul de spital. Este vorba de „Copilăria lui Ivan”, al lui Tarkovski. Dacă vă mai amintiţi, Ivan, ajuns cercetaş în Armata Roşie, avea drept gardă de corp un moşulică, înarmat cu un pistol automat cu încărcătorul ca o roată de caşcaval. Era un PPŞ 41, o armă simplă, rezistentă, care se identifica, asta e, cu imaginea soldatului sovietic.
În magazinul de jucării de pe Strada Mare apăruse un astfel de automat, şi m-am ţinut de capul alor mei până mi l-au cumpărat, bonus la pachetul consistent de cărţi pe care l-am primit la serbarea de sfârşit de an, pentru premiul întâi. L-am luat la ţară, spre disperarea bunicilor şi groaza găinilor, care nu puteau suporta, bunici şi găini laolaltă, zgomotul bizar făcut de jucărie.
Spre bucuria lor, curând jucăria se rupse, mai precis tamburul care imita încărcătorul, şi care era un soi de tobă de tinichea, se detaşase de corpul armei. Fără tambur, dar mai ales fără zgomot, automatul nu mai avea niciun farmec. Şi cum ruda bunicului meu, tot Badea în chema, care era un fel de Minitehnicus al satului, singurul care-l putea repara, prin lipire cu cositor, era plecată, ce mi-am zis eu? Hai să-l lipesc cu smoală. Zis şi făcut!
Am pus la încălzit nişte smoală într-o cutie de tablă, şi, odată adusă la fierbere, mi-am pus-o pe picior! Drept pentru care acum am un semn urât deasupra labei piciorului drept. Au trebuit să sune la Piteşti, la ai mei, o adevărată aventură, să trimită o Salvare. Am stat ceva vreme în spital, rana era foarte profundă, se vindeca greu.
Aşa că un timp m-am ţinut departe de astfel de îndeletniciri. Nu că n-ar fi fost de mine, dar am învăţat lecţia: nu improviza, când nu ştii despre ce e vorba!
De la Piteşti, după ieşirea din spital, m-am întors la ţară cu o bărcuţă din tablă, care funcţiona foarte interesant: avea un soi de cazan dintr-un bimetal, care era legat prin două ţevi de exterior, de fapt ţevile intrau în apă. Sub cazan se punea o lumânărică rotundă. Se forma un soi de jet de apă, care propulsa jucăria, păcănind uşor pe apa bentului unde ne distram pescuind broaşte, pe care le ademeneam cu frunze de salcâm puse în ace de cusut înmuiate la flacăra lumânării şi îndoite.
Am mai avut, în anii aceia, şi o rachetă, dintr-un material plastic lucios, în care puneam apă, o înfigeam într-o rampă de lansare, de fapt o gheară care o etanşa prin strângere, legată cu un furtun de o pompă ca de bicicletă. Făceam presiune în corpul rachetei, dând frenetic la pompă, după care deschideam gheara, şi racheta se ridica, aruncând un jet de apă. Exista şi o variantă primitivă a acestei rachete, extrem de periculoasă: se săpa o groapă cilindtică în pământ, de diametrul unei cutii de conservă, se punea o bucată de carbid, apoi conserva, cu deschiderea în jos. Fundul avea o gaură, de diametrul unui cui mai gros, prin care turnam apă. Unul mai curajos ţinea degetul pe gaură, să se acumuleze acetilenă în cutie. Iar de la distanţă, cu un băţ cu o flacără deschisă în vârf(de obicei vată înmuiată în lichid inflamabil pentru brichete, un soi de neofalină) se dădea foc amestecului de acetilenă. Se auzea o bubuitură grozavă, iar cutia zbura haotic, făcând cele mai bizare mişcări.
Una dintre cutii a poposit, intrând prin geam, în casa popii, de peste drum(ne mutasem deja la bloc, şi gaşca era mai mare, mai gălăgioasă şi net mai inventivă!). Atunci ne-am simţit răzbunaţi pentru multele mingi pe care nu le-am mai văzut, după ce trecuseră peste gard în curtea casei parohiale. Între noi şi popă s-a dus un aprig război, care, după mingi, avea drept casus beli un nuc, pe care nu prea apuca să-l culeagă. Făcea nişte nuci uriaşi, numai bune de jucat „nuculiţa” cu ele, un soi de petanque cu nuci!
Două sunt jucăriile după care am tânjit. Pe una nu am avut-o niciodată. Era un soi de tanc lunar, cu nişte spirale în loc de şenile, ceva de genul şurubului care împinge carnea în cuţit la maşina de tocat, cu o cupolă transparentă şi telecomandă cu fir. Suntem prin 1963 sau 64, şi o sută de lei, cât costa jucăria, era o sumă uriaşă. Mă lipeam zilnic de vitrina în care se lăfăia şi o sorbeam din ochi. În ziua în care a dispărut am fost foarte trist.
Cealaltă jucărie după care am tânjit a fost un trenuleţ electric, din acelea redegiste, care se găseau doar la Bucureşti, într-un magazin de pe Şelari, parcă, numit mai aproape de noi „Cireşarii”, unde se vindeau modele de aviane, lemn si placaje de balsa, clei Ago şi alte lucruri necesare aeromodeliştilor. L-am cumpărat târziu, în primele zile ale lui decembrie 1989, pentru fiul meu, Cătălin, dintr-un magazin de pe Calea Dorobanţi. Nu ştiu cât de mult s-a bucurat el, dar eu, în ziua în care l-am cumpărat şi l-am montat, m-am simţit în al nouălea cer!
