Bucurestii Vechi si Noi

Balcic: a doua venire

02 august 2014 The Hungry Mole Arte si artisti

După cum ştiţi – oameni fiind şi noi – ne-am luat, recent, o vacanţă. Şi fiindcă tare ne-a plăcut Balcicul văzut anul trecut ne-am întors tot la el. Dar cum! în aceeaşi perioadă, la acelaşi hotel, mîncînd la acelaşi restaurant şi reînprietenindu-ne cu aceiaşi chelneri; Balcicul rămăsese, parcă, acelaşi: în aşteptarea noastră.

Micul Balcic nu s-a schimbat, zic: asta-nseamnă că nici nu s-a-mbunătăţit, nici n-a decăzut prea tare. Aceiaşi chelneri te-mbie cu meniurile lor scrise în română, rusă, poloneză, germană şi engleză, aceleaşi magazine, aceleaşi hoteluri. Cele-n construcţie, tot în construcţie sînt; doar moara cea veche e-n reabilitare; Balcic e locul unde nu s-a întîmplat nimic.

   

Anul ăsta însă am fost mai harnici – ne-am mutat fundurile şi prin locurile din apropiere.

Întîi, ne-am dus să la Capul Caliacra. Dacă v-o veni vreodată pofta să-l vedeţi, aveţi grijă s-o faceţi pe-o vreme mai înnorată; altminterea soarele neiertător al cîmpiei dobrogene vă pune capac pe-acolo. La Caliacra ajungi prin Cavarna (şi-mi tot umblă prin cap nişte vorbe pe care nu ştiu de un’ le ştiu: „Varna, Cavarna, şi Plevna pe jumătate”). Cavarna e-un orăşel, tăiat de o şosea largă şi leneşă, ca mai toate şoselele frumoase ale Bulgariei. Blocurile sînt pictate cu feţe de-artişti pop-rock străini care au ajuns aici la un festival muzical.

Din Cavarna – printre eolienele cu care e-mpînzit plaiul – te duci, pe limba de pămînt ce se-ngustează mereu şi se-mpinge-n mare, pînă-nspre capăt, unde un bulgar îţi ia nişte bani şi-ţi laşi maşina pe dreapta. Acolo începe cetatea – adicătelea, ruinele ei.

           

Cetatea e-n regulă; impresionantă este însă priveliştea mării, departe-jos; şi faleza abruptă şi periculoasă. Faleza face toţi banii.

Cultura merge mînă-n mînă cu mîncarea; asta o ştiţi; şi – revenind spre inima continentului – merge bine de tot o oprire la Dalboka.

Da! – fusărăm şi-aici. Deodată drumul de cîmpie, dup-un colţ de cotitură, se prăvale-n apă şi de-abia ai unde să-ţi laşi maşina să zacă sub soarele orbitor.

   

Ştiţi că sînt oameni care vin aici – la Dalboka – din Bucureşti, ca să mănînce scoici. Constănţenii – mai norocoşi datorită apropierii – dau o fugă la midii aşa cum ne-am duce noi la iarbă verde.

Îi înţeleg. Este grozav. Nu-i doar bunătatea meniului; nu-i doar ieftinătatea notei de plată; e şi senzaţia de capătul-lumii şi amărăciunea de-a nu pricepe de ce nu putem face şi noi – românii – o astfel de afacere la noi în ţară.

La Dalboka-s două restaurante; unii zic să mergi neapărat în dreapta; alţii zic că merită să mănînci unele chestii doar în stînga… Lumea-i plină de oameni care cunosc totul.

Scoicile-s bune, deci. Porţiile-s îndestulătoare; cînd vezi chelnerii cărînd kile-ntregi de mîncare la mesele românilor pofticioşi, ţi se cam apleacă – dar trece cu bere rece.

Atît despre Dalboka; vă mai zic şi c-am trecut să vedem ce ştiu să facă vecinii cu turismul organizat – şi-am vizitat Albena.

Albena – în sine – e un Neptun, nimic mai mult. Dar, pe vreme ce Neptunul nostru s-a ruinat, Albena lor înfloreşte… Puternic încercată de ploi şi inundaţii înainte de-a vizita-o noi, Albena îşi revenea rapid, harnică şi organizată – se-nnoia sub ochii noştri.

      

E şi aici balamuc şi buluceală. Tarabe, atracţii, nebunii – bulgarii însă cunosc cum să te-nhaţe în aşa fel încît să-ţi placă. Te cheamă, te lasă să negociezi, te-mbie-n fiecare zi cu ceva nou; îţi vorbesc pe limba ta şi-o fac zîmbind. Nu ştii – tu, românul – dacă să te laşi sedus sau să priveşti totul cu-ncrîncenare, neînţelegînd de ce pizda mă-sii nu putem şi noi face turism…

Dar vacanţa la Balcic a fost în Balcic şi anul ăsta; aici a fost locul unde-am lăsat banii şi inima. Am căutat locurile lăsate de-o parte anul trecut: şi le-am găsit, după sute şi mii de trepte de piatră urcate şi coborîte…

Balcicul, hei… e numai o scară…

                                     

Balcicul – pe cît de bun e la mîncare dată turistului – pe-atît e de modest cînd e vorba de gustărele… Magazinele-s rare, patiseriile, covrigăriile lipsesc – dacă vrei ceva bun, trebuie să cauţi bine de tot; dar şi cînd găseşti patiseria, eşti ca-n rai. Cofetăriile – le-am găsit! – sînt de tot rîsul; vînd nişte chestii de parcă le-aş fi făcut eu. Drept îi că are o terasă c-o privelişte aşa de frumoasă, cofetăria numită „Sedemite luli” – că numai de mîncat nu-ţi aduci aminte acolo…

Balcicul – micuţul oraş serios bulgăresc – te face să te-ntorci în timp, căutînd prin cărţi lucrurile scoase din istorie. Am luat de-am citit pînă şi cartea lui Boia despre paradisul interbelic; dacă aveţi de la cine-o-mprumuta, face s-o citiţi; altminterea nu merită banii daţi.

Anul ăsta n-am mai vizitat dvoreţul – castelul, adică. Ce să văd? – buda reginei? Mersi-frumos, de astfel de istorie eu mă lipsesc cu bună-voie.

Lecția pe care românul trebuie s-o-nvețe în Balcic nu e cea istorică, fraților. Ci cea bulgărească. Înțelegeți – nu prea mai sînt ocazii de pierdut: acum – nu altcîndva – trebuie să socotim vitală seriozitatea lucrului bine-făcut, cu modestie și conștiinciozitate. Sînt multe lucruri de priceput; totul e să vrei. Să vrei să pricepi că trebuie să te-ntinzi doar cît ți-e plapuma, de pildă. Să accepți că lucrurile trebuie să aibă un preț – și prețul ăla trebuie să fie corect.

Bulgarii n-aruncă banii la gunoi așa cum o facem noi, aici.

Șezînd cu mîinile sub cur și plîngîndu-ne că nu ne iese ceea ce facem am rămas pe loc. Bulgarul merge pe o șosea mai largă și mai sigură; bulgarul privește la televizor emisiuni mai decente și mai interesante; bulgarul cumpără ziare mai consistente, cu tiraj la care presa noastră nu mai visează de mai bine de zece ani; bulgarul n-aruncă leul pe covrig; bulgarul are grijă de bunul său și-l folosește cu gîndul să-l păstreze.

… e de-ajuns să treci-napoi granița: să fii atît de-n România, de-odată, e deprimant.

Bulgaria – sigur că nu! – nu-i paradisul; e doar o țară normală, atîta tot. Paradisul n-a fost Balcicul pierdut – paradisul nu există. Există doar oameni care vor să facă mai mult și mai bine – doar pentru că este omenește să faci asta.

Probabil, însă, e românește să n-o faci. Naiba știe.

[addtoany]
Mergi pe prima pagina
Bucurestii Vechi si Noi
Bucurestii Vechi si Noi © 2019 . Designed by: Livedesign