Imobilul Chrissoveloni din str. Lipscani nr. 55, Caruselul LuminiiInaugurarea din 11-12 februarie a noii librării Cărtureşti din Centrul Vechi a adus în atenţia publicului una dintre cele mai frumoase construcţii de pe strada Lipscani, model exemplar de restaurare şi reconversie funcţională. În completarea articolului Laurei Rotaru de la Puncte de fugă, care reconstituie istoria comercială a firmelor care au închiriat clădirea şi istoria parcelei, vine cercetarea în arhivele Primăiei Municipiului Bucureşti, care a scos la lumină dosarul iniţial de autorizaţie din 1904 şi ne furnizează numele proiectantului acestui edificiu fascinant (A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 176/1904).Planul cadastral al Bucureştiului din 1911După cum afirma domnul John N. Chrissoveloni (n. 1943), strănepotul proprietarului iniţial al lotului şi clădirii, familia sa intră în posesia locului din strada Lipscani nr. 41 în 1903. Proprietarul iniţial a fost Nicolas Z. Chrissoveloni (1838-1913), în numele Casei colective Chrissoveloni. În 2 ianuarie 1904 se depunea solicitarea pentru construirea din nou pe locul prăvăliilor existente în strada Lipscani nr. 41 şi stabilirea alinierii. Funcţionarii primăriei decretau desfiinţarea tuturor construcţiilor existente şi stabileau o curte de 1/6 din loc şi înălţimea maximă de 10 m. pentru noua clădire de două caturi. Deschiderea la stradă era de 9,40 m. la acea dată.

În 12 ianuarie regăsim din nou o solicitare de aliniere, de data aceasta semnată de Hassan în numele societăţii Chrissoveloni. În 9 aprilie 1904 Nicolas Chrissoveloni depunea următoarele planuri în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie: planul orizontal, secţiunile verticale şi transversale, faţada principală din strada Lipscani şi faţada din strada Blănari. În 27 aprilie i-a fost eliberată şi autorizaţia de contrucţie pentru „una clădire lucrată în zidărie masivă de cărămidă cu mortar de var cu calcan la vecin şi acoperită cu metal, conformându-se strict regulamentului şi planurilor presentate şi aprobate de noi. Hasnaua latrinei va fi bine cimentată şi se va aşeza la cel puţin un metru depărtare de la vecini. Va păstra pentru curte a şasea parte din suprafaţa locului cel puţin. Nu are voie a deposita materiale în stradă şi pe trotuar şi nici a împiedica circulaţia cu schela. Va pava curtea, va introduce apă şi canal cerînd pentru fie care autorizaţie de posesie, proprietatea fiind deja aliniată. Alte lucrări nu face.”

Suprafaţa construită a fost de 543 m.p., pentru care s-au plătit taxe de 1223,60 lei. Faţada principală purta firma fraţilor Hassan, care mai deţineau o prăvălie şi pe strada Lipscani nr. 60 (Anuarul Bucurescilor 1906).

Sursa: A.N.D.M.B., fond P.M.B. Tehnic, dosar 176/1904, fotografiate de Cristian Gache

Cine a fost Nicolae Cutzarida?

Inginerul Cuţarida (1854-1929) a rămas cunoscut în istoria arhitecturii bucureştene pentru antrepriza casei Monteoru (1887-1889) şi a Palatului Justiţiei (1890-1895), fiind un colaborator al arhitectului Ion Mincu. A studiat ingineria la Politehnica din Zuerich (1879) şi a fost căsătorit cu Zoe Davila (1868-1943), fiica dr. Carol Davila (1828-1884).

                           

Surse: portrete ing. Nicolae Cuţarida de Franz Mandy, aflate la B.A.R., publicate pe http://www.europeana.eu

Inginerul a înfiinţat o fabrică de cărămidă în comuna Militari (1895), extrăgând materialul din groapa (azi Parcul Cireşarii) ce îi va purta numele şi care se afla în zona Calea Griviţei – Filantropia. În 1913 fabrica producea şi tuburi de beton. De asemenea, a fondat o antrepriză cu C.Olănescu, cu sediul în strada Regală nr. 19, prin intermediul căreia a realizat şi Palatul de Justiţie din Bucureşti, după planurile arh. A. Ballu şi ale lui Ion Mincu. În 1885 biroul său se găsea în str. Regală nr. 4.

În 1913 Cuţarida a fost obligat de instanţă să achite o datorie asociatului său, Dumitru D. Tacu, prilej cu care aflăm că îi ipotecase acestuia proprietatea în 1911 pentru suma de 122000 lei. În vederea achitării datoriei de 72000 inginerul a vândut fabrica de cărămizi şi a început parcelarea terenului de 140000 m.p. de la bariera Griviţei nr. 304 în scopul construirii de case. Valoarea proprietăţii scoase la licitaţie în 1914 a fost de 295000 lei. Cu acel prilej aflăm că în 1893 Cuţarida ipotecase proprietatea şi lui N. Chrissoveloni, pentru suma de 9500 napoleoni, dovada legăturii de afaceri cu aceasta anterioară realizării proiectului imobilului din str. Lipscani nr. 41 (1904). (Monitorul Oficial, 6 octombrie 1913, pp. 6216-6217)

Printre lucrările realizate de inginerul Cuţarida, rezultate din cercetarea în arhive, amintim: plan de situaţie str. Icoanei – str. Căruţaşi (1882); casa din str. Scaune nr. 26 – str. Teilor (1883) casa M. Brăiloiu din Calea Dorobanţi colţ cu str. Victoriei nouă (1884); reparaţii la casa din str. Fontanei nr. 1 (1884); Hala Ghica (1884); atelierul din str. Clemenţei nr. 29 (1884); o magazie provizorie de schele pe proprietatea sa din str. Clopotari nr.9 (1884); imobil E. Budişteanu pe str. Semicercului (1885); Liceul Sf. Gheorghe din Calea Victoriei nr. 138 (1885); cazărmi de dorobanţi şi călăraşi (1886); case pe Cheiul Dâmboviţei (1890); în 1891 solicita deschiderea unui nou cuptor pentru arderea cărămizilor necesare Palatului de Justiţie, autorizaţie co-semnată de moştenitorii Tonolla.. A fost membru al Societăţii Politehnice (1882) şi al Societăţii Arhitecţilor din România (1892). În august 1905 îl găsim consilier comunal al Bucureştiului.

Sursă antete: A.N.D.M.B., fond P.M.B. ethnic

de Oana Marinache